Autor Subiect: Ce ne învaţă un apus de soare  (Citit de 8774 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Ce ne învaţă un apus de soare
« : 21 Decembrie, 2008, 11:38:02 pm »
     Sunt nenumărate apusuri de soare de când Cel Atotputernic, aşezând pe albastrul de azur al cerului uriaşul disc solar, l-a hărăzit “să lumineze pământul, să stăpânească ziua şi noaptea şi să despartă  lumina de întuneric”. (Gen. 1:17,18)
    Apusul de soare este oriunde frumos. Dar, totuşi sunt unele locuri de pe pământ, deosebit de atractive. Este o frumuseţe încântătore şi aproape de nedescris, să priveşti un apus de soare de pe  crestele maiestoase ale Ceahlăului. Aici, natura pare că revarsă cu dărnicie armonia culorilor sale, pe draperia orizontului său.
   Se spune de către cei ce au avut ocazia a vedea un apus de soare în Apeninii Italieni, că un asemenea tablou nu se poate uita niciodată. Se pare că în momentul apusului, Dumnezeu strânge la un loc toată splendoarea pământului, mării şi aerului, şi ţesându-le într-o mantie plină de frumuseţe, o aruncă peste umerii unei zile ce este pe cale de a dispărea.
    Dar cea mai de nedescris şi mai minunată privelişte, nu este cea produsă de combinaţia cu cerul, apa şi norii. Ea se produce în inima omului, atunci când Marele Artist ceresc atinge inima cuiva şi-i sădeşte în suflet spiritul mărturisirii şi al umilinţei. Sf. apostol Pavel ne spune: “La mânie, nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră” (Ef. 4:26). Cu alte cuvinte, aranjaţi, lichidaţi cu orice păcat, cu orice neînţelegere, mai înainte ca soarele să apună. Fă lumină în suflet, mai înainte ca întunericul să-şi întindă linţoiul său peste pământ. Dacă eşti supărat, priveşte la soarele care este pe cale să apună. Mai înainte ca el să dispară la orizont, descătuşează-te de necazul tău. Lasă-l să se mistuie o dată cu lumina soarelui, aruncă-l în vâlvătăile apusului, iar carele strălucitoare ale apusului să treacă în triumf peste el. Pune o graniţă supărării tale. Scutură-ţi fruntea, descarcă-ţi inima şi întâmpină apusul ca un om al lui Dumnezeu.
    Psalmistul spune că: “Mânia lui Dumnezeu ţine numai o clipă” (Ps. 30:5). Dacă un moment este destul pentru mânia lui Dumnezeu, atunci o zi este mai mult decât suficient pentru noi. Oricine bea din greşeală o otravă, doreşte imediat un antidot spre a se salva. Dacă este o casă în flăcări, atunci fără întârziere se face apel la serviciul pompierilor. În cazul unei boli, se cheamă medicul. De ce sunt oamenii aşa de grabnici a cere ajutor în caz de nevoie şi aşa de zăbavnici în a cere şi căuta vindecare de păcat?
   Sunt o mulţime de motive pentru care noi n-ar trebui să lăsăm ca soarele să apună peste mânia noastră. Primul şi cel mai principal este faptul că a te mânia înseamnă a păcătui. Noi trebuie să iertăm altora şi să uităm apoi, pentru că s-ar putea să nu mai apucăm o altă zi pentru a face acest lucru. Mânia de asemenea zdruncină nervii, otrăveşte sângele şi tulbură digestia. Mai mult, un somn binefăcător va avea acela care este în pace cu Dumnezeu şi cu aproapele său. Mărturisirea, împăcarea, este mai eficace decât orice preparat şi narcotic de pe pământ. Cine nu iartă, îşi produce singur necaz şi neplăceri. Oamenii de ştiinţă ne spun că atunci când un om mâniat şi supărat suflă într-un tub de sticlă, pe pereţii lui se sedimentează o substanţă otrăvitoare. Cel mânios şi necăjit este nefericit şi face şi pe cei din jur nefericiţi.
   Îmi amintesc de două persoane ce au avut o discuţie aprinsă. Mai târziu, una din ele, aducându-şi aminte de cuvintele Scripturii, merse la prietenul său chiar înainte de a apune soarele. Când bătu la uşă, prietenul lui care era foarte supărat, deschise uşa, şi văzând cine era, se retrase plin de mirare înapoi, voind a închide uşa. Dar în acelaşi timp celălalt I se adresă cu un glas puternic şi aproape disperat: “Soarele este gata să apună!”.
Această exclamare, ce era în acelaşi timp şi un apel şi o avertizare, înmuie inima prietenului său, care, aproape plângând, dar şi plin de bucurie spuse: “Vino înăuntru frate, vino!”. Neînţelegerea a fost îndepărtată şi împăcarea realizată.
Ce fericită rezolvare a problemei! Ce frumos apus!



Articolul "Ce ne invata un apus de soare" este din "CURIERUL ADVENTIST"
anul XXXV1, nr.7, Iulie 1958
Autor: D. POPA

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Albastru Partea I
« Răspuns #1 : 21 Decembrie, 2008, 11:42:13 pm »
     ALBASTRU

            Cristale - Aquamarinul, Safirul, Calcitul albastru.

            Albastrul este culoarea marii (apelor) si a cerului. El semnifica expansiune, libertate, calmitate, loialitate, adancime, eternitate, liniste, vindecare si spiritualitate. El este utilizat pentru a sustine meditatia, linistea si odihna si implica reflectia, frumusetea si intelepciunea. Mai este asociat cu surpriza, nefericirea, tristetea, depresia si raceala (deoarece este o culoare rece si, in special, cand tenta de culoare a acestuia se intuneca) chiar daca persoanele care il prefera nu pot trai in singuratate in ciuda consideratiilor pline de atentie asupra miscarii fiecarui individ din viata lor. Pe scurt este culoarea celor care traiesc emotional viata la cote inalte chiar cu pericolul de a ajunge la obsesie, totul fiind functie de “ofertele”  mediului in care traiesc.
            Este culoarea reprezentanta pentru calmitate si loialitate. De aceea, cu cat este mai placuta aceasta culoare inseamna ca avem de a face cu persoane sensibile si usor de ranit dar care nu intra niciodata in panica si care detin un control maxim asupra vietii proprii si al elementelor care interfera cu aceasta indiferent de drumul ales sau de greutatile care le intampina (se poate afirma ca sunt persoane care se multumesc cu ceea ce traiesc, care sunt in acord cu soarta). Intentii de baza se vor grupa in jurul dorintei de a conduce fara greutati viata proprie si denota o capacitate de sacrificiu deosebit de mare necesara atingerii obiectivelor propuse. O astfel de persoana are nevoie de a stabili relatii cu semenii sai fara posibilitatea nasterii sau existentei unui conflict. Astfel de persoane, ca un efect secundar al multumirii, trebuie sa aiba grija de greutatea proprie (atat cu referire la fizic cat si manifestarile fata de cei din jur).
            In “contradictie”, cu cat este mai putin placuta culoarea albastra cu atat inseamna ca avem de a face cu un individ nesatisfacut si mai dornic de a face ceva pentru a iesi din situatia in care se gaseste, care naste restrictii indiferent de directia din care vin acestea, familie, prieteni, servici. In plus, se poate afirma ca acest individ este unul care tinde sa sufere in tacere si care doreste sa aiba timp numai pentru activitate/ actiune.
            O particularitate a acestei culori este data de faptul ca are nevoie obligatoriu de o culoare de compensatie, prea mult albastru dand senzatia depresiei si a nevoii de echilibrare/ balansare. Si toate acestea deoarece albastru este considerata a fi culoarea cea mai adanca, privirea patrunzand in ea fara a intalni nici un obstacol, ratacindu-se in nemarginire ca si cum culoarea ar incerca mereu sa-i scape. Nascand aceasta senzatie nu era greu sa se ajunga la denumirea de "cea mai imateriala dintre culori", mai ales ca natura nu o prezinta perceptiei decat alcatuita din transparenta, dintr-un vid acumulat: vid al aerului, al apei, al cristalului sau al diamantului. Ce este de facut atunci cand se constientizeaza faptul ca acest vid nu este delimitat de "lipsa" ci este un mecanism precis, cu legi bine precizate? Se ajunge la interpretari legate de mecanism si precizie, albastrul devenind culoarea preciziei pure si rece. Poate de aceea ea este considerata a fi cea mai rece dintre culori devenind simbolul necontestat pentru "rece".
            Lipsa aparenta de consistenta a acestei culori face ca, odata ce ea este aplicata pe o suprafata sa nasca senzatia ca nu mai exista suprafata, despovarand sau, pur si simplu, evaporand formele, deschizandu-le unei viziuni imateriale, nemarginite. Se poate merge pana la perceptia ca in suprafata albastra dispar pana si sunetele... Miscarile devin motiv al "initierii" viziunilor, al descatusarii imaginatiei, pierzandu-si consistenta sub imbratisarea culorii albastre iar sunetele devin propriile noastre soapte. Poate ca de aici pleaca interpretarile legate de "pasarea albastra a fericirii", cea mai accesibila dar si cea mai greu de atins.
            Toate aceste perceptii vor face din culoarea albastra un simbol al visarii si creativitati, al curiozitatii si al metodismului prin "climatul" de irealitate sau suprarealitate care il naste, pe fondul unei stari de miscare intuitiva, imperceptibila, care impinge totul spre o rezolvare in sine a tuturor contradictiilor si alternantelor care ritmeaza viata umana sau aspiratiile ce se desprind din ea. El ajunge sa fie perceput ca ireal de prezent in tot ceea ce ne poate inconjura, sugerand ideea unei vesnicii linistite si semete, usor de "trimis" in suprauman.
            De cele mai multe ori, albastrul "mascheaza" atat de bine elementele "plasate" in directia sa incat poate fi usor de asimilat la tendintele egocentriste umane, la dorinta de permanenta depasire a "jaloanelor" existente sau viitoare, intr-o miscare dirijata, care atrage omul catre infinit si trezeste in el dorinta de puritate si setea de supranatural.
            Din punct de vedere clinic nu se putea pierde din vedere efectul calmant, linistitor al culorii albastre, un efect care, spre deosebire de culoarea verde nu are rezultante tonifiante ci pur "de calmare", pentru ca el nu da prilejul decat evadarii fara legatura cu realitatea, o eliberare care, cu timpul, devine deprimanta. Verdele naste impresia de odihna terestra, de multumire de sine, pe cand albastrul, prin profunzimea sa, naste o gravitate solemna, supraterestra, care speculeaza de cele ai multe ori nevoile noastre de a fi condusi (de aceea nu este una din culorile preferate sau preferabile pentru indivizii agresivi).
            "Gravitatea" culorii albastre a fost perceputa din cele mai vechi timpuri, egiptenii folosindul pentru a aminti de moarte. Culoarea albastra era folosita ca fundal pentru alte elemente sugestive, cum ar fi desenele in ocru roscat specifice reprezentarii judecatii sufletelor. Acest "uz" al culorii albastre avea la baza si credinta ca aceasta culoare este culoarea adevarului, el avand o valoare "cereasca", sacra, reprezentand pragul ce ii desparte pe oameni de cei care ii guverneaza, de soarta oamenilor precum si de lumea de dincolo.
            De altfel, la multe popoare, asocierea culorii albastre la diferite culori are rolul de a pregati o prezentare a luptelor, rivalitatilor dintre cer si pamant. In nesfarsita stepa asiatica, unde nici o verticala nu "intrerupe" vederea, cerul si pamantul se afla dintotdeauna fata in fata, nuntirea lor nascand toti eroii stepei. Se poate aminti aici de Genghis Han, fondator al marii dinastii mongole, care s-a nascut din lupul albastru si caprioara roscata. Lupul albastru este si Er Toshtuk, erou al gestei kirghize, care poarta o armura si arme albastre (de retinut ca, leii si tigrii albastri abunda in literatura si legendele asiatice).
            Unii analisti au mers pana la a asocia permanentul "contact" intre albastru si rosu atunci cand se intentioneaza prezentarea permanentei infruntari intre cer si pamant cu ideea culorilor politice care s-au infruntat dintotdeauna pentru stapanirea lumii (la o scara mai mare sau mai mica).
            Asemenea egiptenilor, vechii europeni au asociat culoarea albastra (azuriu) Campiilor Elizee. Alaturarea acestei culori de cea aurie nastea matricea reprezentarii vointei precum si a puterii divine. Simbolistica crestina considera culoarea albastra a boltii ceresti ca fiind mantia ce acopera si ascunde divinitatea. De altfel, Zeus si Iahve, troneaza cu picioarele asezate pe culoarea azurie, adica de cealalta parte a boltei ceresti, despre care, in Mesopotamia, se spunea ca este alcatuita din lapislazuli.
            Delimitarea de zeitate sau "apartinand lui Dumnezeu" a folosit si alte "aliaje" de culori. Astfel, combinatia intre albastru si alb a fost folosita aproape intotdeauna pentru a reprezenta Sfanta Fecioara. Alb - albastru exprima acum detasarea fata de valorile lumii terestre si inaltarea sufletului eliberat ca carne, catre Dumnezeu, adica spre aurul care va intampina albul virginal, in timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc. Se ajunge pana la se delimina o valorizare legata de "viata de apoi"/ de reincarnare prin credinta in lumea de dincolo datorita asocierii divinului albastru cu mortuarul alb (sau invers) ori, pur si simplu, prin trecerea celui "inchistat" in alb prin mantia albastra a granitei intre terestru si divin.
         

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Albastru Partea aII-a
« Răspuns #2 : 21 Decembrie, 2008, 11:43:53 pm »
            Intr-o directa relatie cu Fecioara se poate "identifica" asocierea culorii albastre cu simbolul zodiacal al acesteia. "Perioada" Fecioarei este identica apogeului naturii si inceputului involutiei autumnale a acesteia (plecand atat de la elementele naturii cat si de la obiceiurile si practicile agricole). Acest lucru face din semnul fecioarei un simbol centripet, precum culoarea albastra, care va despuia pamantul de haina sa de verdeata, care il va dezgoli si usca. Este vremea sarbatorii Adormirii Maicii Domnului, sub un cer fara nori, in care aurul solar devine foc necrutator si devoreaza roadele pamantului.
            O asociere directa intre culoarea albastra si soare este intalnita si la vechii azteci. Pentru ei, albastrul cerului, albastrul de peruzea, este culoare a soarelui, pe care ei il denumesc "Print al Peruzelei" - Chalchiuitl. El vesteste parjolul, seceta, foamea si moartea. Chalchiuitl este si piatra de peruzea (de culoare verde albastra) care impodobea rochia zeitei reinnoirii. De aici s-a nascut si obiceiul aztec legat de funerariile printilor de a pune in locul inimii, in locul inimii, o piatra de peruzea (obicei similar cu cel al egiptenilor care, inainte de mumificare, puneau in locul inimii faraonului un scarabeu de smarald).
            Una din cele mai cunoscute "utilizari" ale culorii albastre este blazonul casei regale a Frantei, de azur cu trei flori de crin de aur, tocmai in ideea de a proclama originea teogonala, supraterestra a Regilor Preacrestini. Tot aici, in Franta, s-a nascut termenul "sange albastru" care a fost identificat cu originea nobila, aleasa, divina (cu toate ca "aparitia" termenului este destul de tendentioasa - vezi "Story sange 1", "Sangele albastru" la sectorul "Grupe sangvine" al sitului).
            Potrivit traditiei hinduse, fata de safir a muntelui Meru - cea de miazazi - reflecta lumina si coloreaza in albastru atmosfera. Se ajunge la identificarea culorii albastre cu cu puterea nemarginita, infinita, "dornica" de a fi atinsa cel putin prin detinerea unei pietre de safir (care ajunge o piatra pretioasa regala care va simboliza puterea deplina). Vechii evrei ajung la a identifica culoarea albastra puterii infinite care, pentru acestia este reprezentata de nemurire - lacasul nemuririi mai este numit si "Cetatea albastra".
            In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Valrocana, a intelepciunii transcendente, a potentialitatii si, simultan, a vacuitatii, a carei posibila imagine este cea a imensitatii cerului albastru. Lumina albastra a Intelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau constiinta originara) are o putere orbitoare care deschide calea Eliberarii, drumul spre aceasta fiind drumul spre si prin cer.
            Albastrul este si culoarea Yang si cea a Dragonului, a influentelor binefacatoare. Se regaseste si la ei asimilarea culorii albastre cu nemurirea, Huang (albastru) fiind culoarea cerului, lacasul nemuririi.
            Limbile celtice nu au un termen specific pentrua desemna culoarea albastra. "Glas" in bretona, galeza si irlandeza inseamna albastru, verde si chiar gri, in functie de context, delimitarea exacta fiind facuta doar daca este indispensabila. De altfel, "Glesum" este in celtica latinizata numele ambrei gri. De aceea, aceasta culoare, este asimilata la aceste populatii cu cea de a treia functiune, cea productiva si artizanala, regasindu-se la ea valori functionale asemanatoarea culorilor rosii si albe, de delimitare sociala. De aceea, femeile bretone se infatisau la ceremoniile religioase dezbracate (goale) cu trupul vopsit in albastru. Se pare ca aceste femei erau nemaritate deoarece in unele tari (actual doar in Polonia) casele cu fete de maritat erau vopsite in albastru pentru a semnifica disponibilitatea ritualica.
            Culoarea albastra are si interpretare negativa in special la nivelul maselor populare. La ei se regaseste o simbolistica a culorii albastre legata de sublimarea dorintelor, lipsa, ablatiune, pierdere. Frica de nestapanit devine o "frica albastra", "vad albastru" devine descrierea imposibilitatii de a localiza vizual ceva pe fondul temerilor, durerii, etc., ajungandu-se pana la descrierea starii de pierdere de cunostinta sau a suferintei indelungate care merge pana la descrierea sau identificarea cu individul masochist. Din aceste motive, culoarea albastra ajunge deseori sa fie utilizata pentru a simboliza pasivitatea si renuntarea. Pentru unii aceaste manifestari se reduc la sacrificiul suprem de voie, de nevoie, pentru altii se ajunge la delimitarea divina, de soarta prin utilizarea simbolica a culorii albastre.

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Rosu Partea I
« Răspuns #3 : 21 Decembrie, 2008, 11:45:09 pm »
       ROSU

            Cristale - Granatul, Rubinul, Jasp rosu.
            Culoare a focului si a sangelui, rosul este considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, al fortei si stralucirii lui. Asemenea tuturor culorilor principale, interpretarea culorii rosii este legata de nuanta, dupa cum el este rosu deschis sau rosu inchis.
            Rosul deschis, exploziv, centrifug, diurn, masculin, tonic, indemnand la actiune si aruncandu-si stralucirea peste tot, aidoma unui soare, cu o putere uriasa, de neinvins, iar rosul inchis este centripet, nocturn, feminin, tainic, reprezentand nu numai expresia vietii ci si misterul ei. Primul insufleteste, incurajeaza, starneste, fiind culoarea drapelelor, a firmelor, afiselor, ambalajelor, etc.,  pe cand al doilea retine, indeamna la vigilenta si, la limita, nelinisteste, fiind rosul semafoarelor, lumina de interdictie in spatiile private (cinema, radio, sali chirurgicale, laboratoare periculoase, etc.) sau felinarul rosu pe care bordelurile de altadata il foloseau pentru a invita la placerea privata sub "amenintarea" incalcarii celei mai profunde interdictii umane, si anume infranarea pulsiunilor sexuale, a  libidoului, a instinctelor pasionale sub puterea relatiilor sociale si religioase.
            Rosul viu, diurn, solar, centrifug, inseamna trecerea la actiune, fiind imaginea inflacarari si frumusetii, a fortei impulsive si generoase, a tineretii, sanatatii, bogatiei, a Erosului liber si triumfator. Puterea de fascinatie a acestei culori poarta in ea, strans legate, cele mai adanci pulsiuni umane si, relativ usor, prin "echilibrul" dintre actiune si pasiune, dintre eliberare si asuprire, se ajunge la folosirea acestei culori pe multitudinea de drapele si simboluri care flutura azi sub privirile constientului si inconstientului nostru. Prezenta acestei culori in unele obiceiuri explica usor perceptia generalizata a acestei culori.
            Concluzionand, rosul este pasiune, senzualitate, seductie, dragoste, romanta pasionala, sexualitate, caldura, energie, vitalitate, conducere, impulsivitate, forta bruta, pretuire, personalitate, inclinatii de lider, dorinta de a trai viata la maxim, incredere, aventura, furie, ura, avertisment, pericol, demonic. In plus ei sunt indivizii cei mai inclinati spre dorinta de a produce/ poseda si utiliza banii/ puterea, libertatea si activitatea libera (tentele de coloare rosu deschis). De aceea, majoritatea indivizilor, “beneficiaza” de minti rapide, de dorinta si convingerea de a fi lideri si de a straluci.
            Intr-un fel de contradictie intervine faptul ca indivizii atrasi de culoarea rosie au o activitate destul de volatila datorata descarcarilor imediate si masive de energie care ii recomanda doar pentru activitati intense si de durata scurta (sau activitati cu o anumita ciclicitate a eforturilor). De aceea, multi dintre acestia sunt indivizi grabiti, dornici de a finaliza cat mai repede o actiune data, chiar daca vor fi obligati pentru aceasta la a recurge la superficialitate. Atentie la faptul ca sunt destul de usor de speriat si acest lucru reduce imens puterea de concentrare.
            Este similar starilor de furie, disperare, oboselii si plansului, datoriilor sau starilor limita. Deseori culoarea rosie (mai ales rosul inchis) poate fi asociat indivizilor predispusi consumului de droguri (tutun, cafea, alcool sau droguri propriuzise) pe fondul unor programe de activitate destul de dezordonate si, mai ales, pe fondul instabilitatii emotionale.
            Deoarece rosul este asociat, prin culoare, sangelui este foarte usor sa ne dam seama de ce este asociat cu forta vietii, sexul sau furia. Asocierile sexuale sunt amplificate si de perceptiile legate de lumina rosie a “zonelor dragostei” sau de culoarea florilor care simbolizeaza dragostea. In opozitie apare interpretarea data femeilor cu parul vopsit in rosu care tind sa atraga dovedind o pierdere a moralitatii si o cedare in fata tentatiilor, cu tot ceea ce rezulta din asta referitor la simbolul de pericol, excitatie si sexualitate degajat de aceste persoane (fara a mai lua in calcul accesoriiile de imbracaminte si/ sau machiaj de culoare rosie care fac femeile mult mai atractive).

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Rosu Partea a II-a
« Răspuns #4 : 21 Decembrie, 2008, 11:47:32 pm »
Nu trebuie uitat ca rosul este culoarea avertismentului fiind utilizat la diferitele afise de avertizare sau la semnele de circulatie, avand rolul de a pune in garda, de a avertiza asa cum, in sens invers, este simbolul dorintei de a invinge, cu dorinta de a impinge orizontul vietii si a trairilor la maximum, rosul fiind si o culoare stimulativa realizand o crestere a statusurilor fizice si psihice. Din aceste motive se crede ca culoarea rosie a masinii este asociata cu puterea masculina si viteza sau rosul este utilizat in restaurante din credinta ca el stimuleaza apetitul, asa cum accesoriile rosii purtate de barbati evidentiaza dorinta de putere si control.
            In plus, cu cat este mai putin placut sugereaza o indepartare de dorintele vietii si dorinta de a experimenta, de aventura, etc. in scadere, o teama de tot ceea ce reprezinta problemele curente existentiale.
            Nu trebuie uitat ca exista si unele "interpretari" ale culorii rosii care tin de cultura zonala. Chiar daca acestea sunt destul de interpretabile (deoarece tin mai mult de o linie generala a culorii decat de "aplicabilitatea" culturala) se va sesiza ca ele releva percetiile general umane asupra acestei culori.
            Plecand din Africa neagra unde culoarea rosie a vopselelor diluate in ulei pentru ungerea trupului ajunge sa fie puterea vitalitatii, asemenea tinerilor (fete si baieti) indieni din America care cred ca aceasta culoare stimuleaza fortele si trezeste dorintele trupesti se va ajunge in Orient unde, din Rusia pana in China si Japonia, traditiile asociaza culoarea rosie tuturor serbarilor populare prilejuite de venirea primaverii, de casatorie si de nastere, etc.. De aici pana la perceperea culorii rosii ca fiind un panaceu indispensabil cu virtuti medicale indispensabile este doar un pas, culoarea rosie ajungand sa fie asimilata tineretii si sanatatii (adeseori se spune ca rosul deschis al obrazului este semnul sanatatii ajungandu-se pana la interpretari cum sunt cele legate de nou nascuti despre care se spune ca sunt rosii spre a se intelege din asta frumusetea). Aici nu ar trebui sa pierdem din vedere importanta atribuita culorii rosii ca simbol medical (crucea sau semiluna rosie, etc.), nascandu-se interpretari subtile, legate de intretinerea sanatatii, a tineretii, a starii de optima fiunctionare.
            Intruchipare a ardorii si navalniciei tineretii, rosul devine usor o culoare prin excelenta razboinica care pare sa releve ca rosul constituie vesnic miza bataliei, sau dialecticii dintre cer si infern (aceasta legatura este cel mai bine conturata prin legenda zeului druid Dagda, caruia i se mai spune Ruadh Rofhessa sau rosul stiintei cele mari, zeu care influenteaza aparitia razboinicilor druizi rosii cu dubla functie, de preoti si razboinici, fara a mai aminti de zeul Marte cel rosu sau alte mii de zeitati asociate razboiului si religiei sau, in cazul lui Dionysos, asociata cerului si orgiilor, eliberarii).
            Alchimistii spun despre aceasta culoare ca poarta semnul soarelui, fiind numita si Absolut datorita puritatii, deoarece este alcatuita din raze concentrate de soare, fiind o culoare folosita ca atare pentru purificare, crestere energetica, etc..
            "Progresul" culorii rosu deschis catre rosu inchis are o etapa intermediara cand devine somptuos, mai copt, batand spre violet, devenind emblema puterii si, in consecinta, apanajul acesteia. Aceasta culoare este purpura, culoare care era la Roma, culoarea rezervata generalilor, nobilimii, patricienilor, devenind usor si culoarea imparatilor. De exemplu, in Imperiul Roman de Rasarit, in special la Constantinopol, aceasta credinta a devenit atat de "revelatoare" incat imparatul era invesmantat complet in rosu purpuriu si au existat legi care interziceau folosirea culorii rosii pe blazoane sau, codul lui Iustinian, condamna la moarte pe cei care ar fi vandut sau ar fi cumparat o stofa de purpura cu exceptia casei regale. Altfel spus, purpura devine simbolul puterii supreme. Mai mult, rosul si albul sunt doua culori consacrate lui Iehova, ca Dumnezeu al dragostei si al intelepciunii, in care se contopesc intelepciunea si cucerirea, dreptatea si puterea.

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Rosu Partea a III-a
« Răspuns #5 : 21 Decembrie, 2008, 11:48:43 pm »
"Precizia" interpretarii culorii rosu deschis este relevata de tarot care, in arcanul al 11-lea, Puterea, care deschide cu mainile gura leului, poarta o capa rosie peste o roba albastra, in vreme ce arcanul al 8-lea, Dreptatea, isi ascunde roba rosie sub o mantie albastra, aidoma Papesei.
            Exteriorizat, rosul devine primejdios ca instinctul de putere, daca nu este controlat, el ducand spre ura, egoism, atima oarba si amor infernal. Astfel, Mephistofel poarta mantia rosie a capeteniilor iadului, in vreme ce cardinalii o poarta pe aceea a printilor Bisericii, iar Isaia scrie "Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, ca zapada le voi albi, si de vor fi ca purpura, ca lana alba le voi face".
            Rosul nocturn si centripet este culoarea focului central al omului si al pamantului, focul din pantece si din anathorul alchimistilor in care, in faza rubedo, au loc digestia, coacerea, zamislirea ori regenerarea omului sau a Operei. Alchimistii occidentali, chinezi sau islamici utilizeaza in mod identic sensul culorii rosii, iar suflul rosu prin care arabii desemneaza omul universal isi trage obarsia direct din aceasta etapa rubedo, de gestatie in anathor. La fel stau lucrurile si cu orezul rosu din oboroc, de la chinezi, si el foc sau sange al anathorului, legat de cinabru, in care el se transforma alchimic simbolizand nemurirea.
            Subiacent verdelui ce imbraca pamantul, sau culorii negre a Vasului, acest rosu eminamente sacru si secret este misterul vietii ascuns in strafundurile beznei si oceanelor primordiale, devenind culoarea sufletului, a libidoului, a sufletului, a inimii, culoare a stiintei, a cunoasterii ezoterice, interzisa neinitiatilor, si pe care inteleptii o tin ascunsa sub mantie, culoare intalnita pe lamele tarocului (Pustnicul, Papesa, Imparateasa poarta robe rosii, sub o pelerina sau o mantie de culoare albastra - toti trei reprezentand, in grade diferite, stiinta secreta).
            Aceasta tenta de rosu devine matriciala, el devenind vizibil doar in cursul manifestarilor initiatice, cand capata o semnificatie sacramentala, initiatii in misterele Cibelei coborau intr-o groapa unde erau stropiti pe trup cu sangele unui taur sau al unui berbec asezat pe un graar in timp ce un sarpe se adapa din rana deschisa. In insulele Fiji, intr-un ritual analog, tinerilor li se arata un sir de barbati aparent morti, plini de sange, cu trupurile spintecate si cu maruntaiele afara, momentul de final initiatic fiind marcat de ridicarea lor si alergarea la rau pentru purificare (spalarea intestinelor si a sangelui de porc de pe trupurile lor).
            Rosul intunecat, centripet, initiatic, imbraca si inteles funerar, culoarea purpurie fiind legatura cu moartea. Se ajunge chiar la o "autoexplicare" a ambivalentei de perceptie si existenta a culorii rosii, in analogie cu sangele, care ascuns este conditia vietii si varsat este simbolul sau semnul mortii. De aici si faptul ca femeile fac, pe durata menstruatiei, obiectul unei interdictii, sangele care curge fiind "murdar" deoarece, prin iesirea sa la lumina din intunericul pantecelui isi inverseaza polaritatea si trece de la dreapta sacra la stranga sacra. Aceste femei nu trebuie atinse si, in multe societati, ele trebuie sa se izoleze si sa se purifice inainte de a reintra in colectivitatea din care au fost excluse, pentru un timp.
            Rosul heraldic trimite la libidoul nediferentiat care bantuie visele copiilor - se stie ca toti copii manifesta o puternica atractie spre culoarea rosie. El denota mai tarziu, la maturitate, virtutea spirituala, arzatoarea iubire de Dumnezeu si de aproape, printre virtutile mondene denota cutezanta si furia, printre vicii denota cruzimea, omuciderea si macelul, printre temperamentele umane denota pe cel coleric. Intelepciunea heraldica este usor regasita, de exemplu, la triburile bambara care afirma ca rosul te trimite cu gandul la caldura, la foc, la sange, la hoit, la musca, la dificultate, la Rege, la cele ce nu pot fi atinse, la cele care nu pot fi ajunse, fara a mai cauta alte exemple de similitudine de perceptie.
            In Extremul Orient, rosul evoca, in general, tot caldura, intensitatea, actiunea, pasiunea, tendinta expansiva (rajas). El este culoarea focului, a sudului si, uneori, a secetei, este culoarea sangelui, a vietii, a frumusetii si bogatiei. Este culoarea vietii si a nemuririi obtinute prin cinabru (sulfura rosie de mercur) sau prin orezul rosu din Cetatea Salciilor. Alchimia chineza se intalneste aici cu simbolismul etapei rubedo din alchimia occidentala si cu cea a sulfului rosu din ermetismul islamic, prin care este desemnat Omul universal, produsul Celui Dintai, faza rubedo insemnand si ajungerea la marile mistere si iesirea din conditia individuala - forma de interpretare care poate fi usor asimilata firelor rosii ale destinului, legate in ceruri. In Japonia, culoarea rosie (aka) este purtata aproape exclusiv de femei, fiind un simbol al sinceritatii si fericirii, fiind folosit totodata si cu prilejul aniversarilor, in dorinta de a felicita, sau atunci cand este necesara interventia sansei, cand orezul rosu servit inainte are darul de a atrage norocul. Dupa unele scoli sintoiste, rosul desemneaza armonia si expansiunea, motiv pentru care s-a ajuns usor la obiceiul ca recrutii japonezi sa poarte la plecarea de acasa o cingatoare rosie care are si rolul de a simboliza credinta catre patrie.

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-VERDE~Partea I
« Răspuns #6 : 22 Decembrie, 2008, 09:31:46 pm »
VERDE

            Cristale - Smaraldul, Jadul.

                      Verde este culoare fertilitatii pamantului si sugereaza cresterea, expansiunea, nasterea si echilibrul. Bogatia campurilor inverzite sugereaza vioiciune si plenitudine (saturatie), verdele indicand locurile unde a patruns viata. Verdele intunecat asociat maturitatii asa cum verdele deschis apartine unei renasteri, tineretii si cresterii. Aspectele negative ale culorii sunt asociate cu invidia si sila (Situat intre albastru si galben verdele rezulta din interferentelor lor cromatice care iau in "calcul" aspectele negative ale acestor culori si le cumuleaza destul de negativ). In plus se poate aminti de faptu;l ca verdele intra cu rosul intr-un joc simbolic de alternante care dezvolta caracteristici duale, completive asemenea trandafirului care infloreste intotdeauna printre frunzele verzi care vor ascunde spinii.
            Personalitatile care prefera verdele sunt deosebit de inclinate spre dezvoltare, spre progres. Indiferent de pozitia lor ei doresc sa colaboreze, sa ajute, etc. pentru a putea avea sanse maxime de realizare a obiectivelor chiar daca acest lucru are permanent “in spate” o dorinta staruitoare de posesivitate (de aceea este necesar sa “primeasca” incurajari si/ sau recunoastere, fiind permanent in cautarea semnelor care sa le indice esecul sau actiunea gresita). In ajutor le vine si un simt de observare natural care ii face sa devina excelenti consilieri, fini psihologi, etc.. In plus sunt buni ascultatori si persoane de incredere care tin de cele mai multe ori la secretele altora mai mult decat la cele proprii.
            El reprezinta fermitate si rezistenta la schimbare, cu cat este mai preferat “developand” persistenta, posesivitate si egoism. In plus este o persoana inclinata spre acumulare indiferent de utilitatea achizitiilor din simpla dorinta de a avea, de a fi sigur ca totul va merge intru dezvoltarea sa. Aceste persoane au nevoie de recunoastere, de cerinta de a impresiona, permanent avand in vedere spre evitare spectrul deceptiilor si al deziluziilor. In recunostinta vor crea in jurul lor un mediu deosebit de placut, linistitor, plin de pace, devenind ceea ce se cheama un prieten adevarat, fericit, grijuliu si demn de incredere.
            Cu cat verdele este mai putin placut cu atat de mult este lovit egoul si cu atat mai mult este umilita persoana respectiva de rezistenta sau esecul la progres nascandu-se in acesta o tendinta de a tri viata “purtat de val”, tip cedare/ renuntare sau alte sentimente similare. Consecutiv acestor comportamente persoana respectiva este deosebit de critica, sarcastica si recalcitranta.
            Specialistii moderni ai marketingului au ajuns la concluzia ca verdele este culoarea cea mai linistita dintre toate, o culoare fara bucurie, tristete, pasiune, care nu cere nimic. Intr-o exprimare mai plastica, este culoarea care, inclusa intr-o societate a culorilor, este echivalentul burgheziei, o lume nemiscata, satisfacuta, care-si calculeaza stradania si isi inumara banii. Este oscilatia dintre noapte si zi, germinare si putrefactie, pendulul oprit la punctul zero al balantei, pacea verde a neutralitatii, echilibrul justitiei, s.a. Dar, tot ei, precizeaza ca este vorba despre verdele pur, pe care orice adaos, cat de mic, de pigment, il scoate din neutralitatea sa pentru al readuce in agitatia societatii. Astfel, un crampei de galben ii confera o putere activa, un aspect insorit, daca albastrul domina verdele devine serios si incarcat de ganduri, albul induce o dominanta a nepasarii pe cand negrul induce o dominanta a calmului, s.a.
            Echidistant intre albastrul ceresc si rosul infernal, doua culori inaccesibile si absolute, formand celebru "trio" rosu - verde - albastru pe care se afirma ca este construita toata lumea cromatica, verdele devine o valoare medie, meditatoare, intre cald si rece, intre sus si jos, intre viu si mort, devenind o culoare linistitoare, racoritoare, naturala, umana. Astfel, in fiecare primavara, dupa ce iarna ia aratat omului cat este de singur si de precar, dezvelind si inghetand pamantul cale-l poarta, care ii ofera sansa vietii, acesta imbraca o noua haina, verde, datatoare de speranta, revenind fecund si hranitor, plin de caldura vietii si a soarelui care o va intretine. Asocieri reale pot fi create prin consideratiile asupra plecarii factorilor agresivi, penalizatori ai iernii (disparitia ghetii, zapedii, vanturilor ucigatoare) si sosirea ploilor fertilizatoare, datatoare de viata si speranta.
            Cel mai cunoscut simbolism al culorii verde este cel legat de asocierea la regnul vegetal in plina reafirmare, a apelor regeneratoare si lustrale, carora botezul le datoreaza semnificatia lor simbolica, verdele devenind similar trezirii la viata, initierii constiintei. Vishnu, purtator al lumii, este reprezentat sub forma unei broaste testoase cu fata verde, zeita indiana a materiei filozofale, care naste dintr-o mare de lapte, avand trupul verde, asemenea Afroditei lui Fidias. Neptun poarta o haina verde ca apa marii, sau de un verde pal ca acela in care sunt infatisate Nereidele si tot ceea ce se referea la zeii marini (animalele ce le erau jertfite purtand bentite verzi ca apa marii). Ca urmare fluviile erau personaje cu plete de aceeasi culoare iar nimfele care-si trag numele din apa (Nympha Lympha) sunt de obicei infatisate purtand tot haine verzi.
            Nu intamplator verdele este considerat a fi culoarea apei asa cum rosul este considerat culoarea focului si, de aceea, omul a simtit dintotdeauna, instinctiv, raporturile dintre aceste doua culori drept analoage cu cele dintre esenta si existenta lui.
            Verdele mai este legat si de traznet. Astfel, in China, el corespunde cu trigrama "Chen" care este zguduirea (manifestarii si naturii in timpul primaverii), tunetul, semn al ascensiunii yang-ului sau coresponent simbolic al elementului lemn. El este considerat a fi culoarea sperantei, puterii, longevitatii (dar si a acrimii/ a fierii). Este culoarea nemuririi, universal simbolizata de ramurile verzi.
            Viata in evolutia ei pleaca de la rosu si se deschide in verde, populatiile bambara, dogona si mossi socotind verdele drept o culoare secundara, nascuta din rosu. Aceste consideratii se regasesc si in reprezentarile complementaritatii sexelor, unde barbatul fecundeaza femeia, unde femeia il hraneste pe barbat, unde rosul este o culoare virila, masculina, iar verdele este o culoare primitoare, feminina. In gandirea chineza aceste consideratii se regasesc in formularile yin si yang, primul viril, impulsiv, centrifug si rosu, al doilea feminin, reflexiv, centripet si verde, echilibrul dintre ei constituind secretul echilibrului dintre om si natura.
            Fata de dialectica orientala, societatile noastre (occidentale) intemeiate pe cultul principiului viril, au acordat intotdeauna atentie scanteii creatoare, indiferent de provenienta acesteia. Drept exemplu se poate aminti de "chispa" spaniola, temelia unei intregi etici, care determina, in schimb, trezirea complexelor oedipiene, a cultului refugiului matern. Astfel, fiu si indragostit, barbatul se intoarce dupa un galop naalnic, spre Muma lui ca inspre o oaza, un liman de pace, racoritor si intremator. De aceea exista si o terapeutica a verdelui, intemeiata constient sau nu pe "regressum ad uterum" (revenirea in uter). Astfel ca, in Evul mediu, verdele era si culoarea togii medicilor (fie datorita consideratiilor anterioare fie datorita faptului ca erau asimilati cu ierburile de leac), culoare care a fost inlocuita in zilele noastre cu rosul inchis care, intuitiv, exprima credinta in calitatea tainica a artei medicale, verdele ramanand culoarea farmacistilor/ a spiterilor care elaboreaza medicamentele, fapt speculat de publicitatea farmaceutica care a stiut sa innoiasca o veche credinta dand o valoare mitica, de panaceu, unor cuvinte ca vitamine sau clorofila.


Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-VERDE~Partea a II-a
« Răspuns #7 : 22 Decembrie, 2008, 09:37:50 pm »
VERDE
Partea a II-a 
         
 Nu trebuie sa uitam de dorinta de a se afla in mijlocul naturii a omului modern sau, intr-o expresie consacrata "se mettre au vert" (a iesi la iarba verde, a se duce la odihna, la camp, la tara) nascuta din hipertensiunea/ stressul datorat vietii citadine, care exprima nevoia unei intoarceri periodice intr-un mediu natural care a transformat tara/ campul intr-un substitut al Mumei, verdele devenind culoarea starilor de liniste, de pace, de Rai, de prezenta in copilarie la sanul matern.
            Invaluitor, linistitor, racoritor, tonic, verdele este glorificat in monumentele religioase ridicate de stramosii nostri in desert, in zonele aride, el fiind perceput asemenea sperantei sau virtutilor teogonale. Daca pentru crestini verdele si-a pierdut aceasta importanta "apreciere", pentru Islam, ale carui traditii s-au creat ca niste miraje, deasupra nemerginirii dusmanoase si arzatoare a deserturilor si stepelor, "steagul" credintei, al Islamului, are culoarea verde, devenind si emblema mantuirii, simbolul tuturor marilor bogatii, materiale si spirituale, dintre care prima este familia (de culoare verde era mantia trimisului lui Dumnezeu/ Allah, la adapostul careia descendentii sai directi - Fatima, fiica Lui, Ali, ginerele Sau, si cei doi copii ai lor, Hassan si Hussein - veneau sa se ascunda in clipele de pericol - de aceea au fost denumiti si "cei patru de sub mantie" - care au devenit cei "patru stalpi"  pe care Mohammed si-a cladit comunitatea. Astfel se ajunge ca verdele sa fie in Islam culoarea Profetului si a cunoasterii, sfintii fiind si ei imbracati in verde.
            Similar acestei istorii este povestea lui Khidr, Khisr sau Al Khadir, numit si Omul verde, care este pomenita de nomazi aproape intotdeauna dupa ce si-au rostit ultima rugaciune. Khisr este patronul calatorilor si incarneaza pronia cereasca, asa cum tot el este mediatorul care impaca extremele si rezolva antagonismele fundamentale pentru a asigura dezvoltarea omului. Traditia spune ca si-ar fi cladit locuinta la marginea lumii, acolo unde se intalnesc cele doua oceane, cel ceresc si cel pamantesc, acesta reprezentand masura ordinii umane, echidistanta inrte Sus si Jos. Cel care-l intalneste pe Khisr nu trebuie sa-i puna intrebari fiind necesar doar sa se supuna sfaturilor sale, oricat de ciudate i se vor parea (deoarece Khisr arata calea adevarului care poate parea de cele mai multe ori absurda).
            Aceasta istorie este regasita la multe alte popoare (bineinteles in forme particularizate, fara a lua in calcul cine a "descoperit-o"). Se spune de catre unii ca ar fi chiar fiul lui Adam, primul dintre profeti, dupa altii s-ar fi nascut intr-o pestera ("vaginul pamantului") dupa care si-a dedicat viata lui Dumnezeu/ Allah, uneori este confundat cu Sfantul Gheorghe si mai adesea cu Sfantul Ilie (ceea ce intareste inrudirea verdelui cu rosu, a apei cu focul). Bineinteles ca toti acestia au avut si "functii" mai mult sau mai putin importante in ceea ce priveste ajutorarea navigatorilor, patronajul acestora. In India acest personaj este cinstit sub numele de Khawadja Khidr, fiind infatisat calare pe un peste si fiind zeitatea fluviilor, "domnind" atat asupra apelor cat si asupra vegetatiei.
            O alta similaritate de asociere a culorii verde la rosu este intalnita si in Europa. Minunatele insusiri ale verdelui ajung pana la credinta ca aceasta culoare ascunde o taina, ca simbolizeaza o cunoastere adanca a lucrurilor si a destinului care ajung sa stapaneasca pornirile primitive, instinctive. Originea cuvantului "sinople" care desemneaza culoarea verde in heraldica are o origine destul de controversata dar care pleaca de la culoarea rosie. Cuvantul "sinople" vine din latina tarzie, sinopis, care a desemnat mai intai pamantul rosu din Sinope, inainte de a capata inexplicabil, sensul de verde. Poate ca acesta este motivul pentru care "codificatorii" anonimi ai limbajului stemelor vorbitoare (heraldica) . Se ajunge pana la "suprapuneri" care interpreteaza ca virtutea tainica a verdelui provine din faptul ca el contine rosu, tot asa cum, pentru a imprumuta limbajul ermetistilor si al alchimistilor, fertilitatea oricarei opere provine din faptul ca principiul arderii (principiu cald si viril) insufleteste principiul umed, rece, feminin. Aceste consideratii se pot gasi si in mitologia care afirma ca zeitatile verzi ale reinnoirii hiberneaza in Infern unde rosul htonian le regenereaza (cazul Persefonei cea verde care apare pe pamant primavara iar toamna se intoarce in infern de care este legata de faptul ca a mancat un sambure de rodie care a devenit inima ei, interiorul ei cel rosu, atestand consideratiile legate de faptul ca o farama din focul interior al pamantului conditioneaza orice regenerare). De aceea ele sunt verzi la exterior si rosii la interior si imperiul lor se intinde peste cele doua lumi.
            Mitul aztec al zeitei Xochiquetzal, rapita ca si Persefona si dusa in Infern in timpul iernii, prezinta o tulburatoare analogie la mitul grec. Pentru azteci ea dispare in Gradina din Vest, adica in Tara Mortilor, si reapare primavara, cand vegheaza la nasterea florilor. In manuscrise este recunoscuta dupa gateala din cap formata dintr-un dublu panas cu pene verzi (omoquetzalli). In gandirea aztecilor, verdele si rosul sunt simbolizate de asemenea de chalchihulti, pietre pretioase verzi care orneaza fusta zeitei apelor, si de chalchihuatil sau apa pretioasa, nume dat sangelui tasnind din inima victimei jertfite de preotii soarelui in fiecare zi pe altarul astrului zilei ca sa-i hraneasca lupta impotriva beznei noptii si sa-i asigure regenerarea. 
            Aceeasi complementaritate a verdelui cu rosul se regaseste in traditiile legate de zeitatile dragostei. Afrodita, tasnita din spuma marii, sovaie intre chemarile a doua principii virile: sotul ei, Hefaistos, focul htonian, si iubitul ei Ares, focul uranian. In plus, in ziua in care Hefaistos ii surprinde pe cei doi ibovnici unul in bratele celuialt, cel care intervine in favoarea Afroditei este Poseidon, zeul apelor. Se poate aminti aici de faptul ca pictorul Van Gogh a simtit pregnant legatura intre rosu si verde afirmand: "Am vrut sa exprim cu rosul si cu verdele groaznicele pasiuni omenesti".
            Astfel de traditii se intalnesc si la vechii egipteni unde Osiris cel verde a fost sfartecat si aruncat in Nil de unde el va reinvia gratie virtutilor magice ale lui Isis cea rosie. Este un mare initiat deoarece cunoaste misterul mortii si al renasterii si, de aceea, el prezideaza simultan pe pamant reinnoirea primavarateca si, sub pamant, judecarea sufletelor. Poate ca de aceea ei se temeau de pisicile cu ochii verzi si pedepseau cu moartea pe oricine ucidea acest animal si, de aici, alchimistii socoteau ca lumina verde a smaraldului este aceea care patrunde in cele mai mari taine (fiind considerata a fi piatra papala).
            De aici, verdele ajunge sa aiba si o valorizare inversata, verdelui mugurilor primavarateci ajungand sa i se opuna verdele mucegairii si al putreziciunii, existand un verde al mortii asa cum exista si un verde al mortii. Verzuiului pielii de pe fata bolnavului i se opune marul verde, crocodilul cel verde deschide larg gura animalica dar vie si ofera verdele fetid al portii iadului, smaraldul cel verde ca imbol al puterii papale este si reprezentantul liui Lucifer s.a. ajungandu-se pana la consideratiile contemporane legate de omuletii verzi de pe Marte sau alte planete care ofera ori viata ori moarte.
            In Europa verdele este in primul rand o culoare benefica dobandind o valoare mitica, a pasunilor verzi, a raiurilor inverzite ale iubirilor, el este precum tineretea lumii sau tineretea vesnica promisa celor alesi, s.a.. Erin cea Verde era, inainte de a deveni numele Irlandei, acela al insulei preafericitilor din lumea celtica. Misticii germani asociaza verdele cu albul pentru a califica Boboteaza si virtutile Hristice, justitia reprezentata de verde intregind neprihanirea albului.
            Culoarea verde, in heraldica, are aceeasi origine naturala/ pastorala al semnificand paduri, pajisti, campuri si vegetatie, adica politete, dragoste, bucurie si belsug. Arhiepiscopii (chiar si episcopii) poarta pe blazon o palarie verde, cu snururi verzi incrucisate, evocand pasunile cele grase unde inteleptii pastori ai crestinitatii isi duc "oile" la pascut, devenind simbolul bunei doctrine a acestor prelati.
            Pictorii din Evul mediu zugraveau in verde crucea, ca instrument al regenerarii omenirii asigurata prin jertfa lui Iisus. In Bizant culoarea verde era simbolizata de monograma lui Iisus Mantuitorul, formata din cele doua consoane ale cuvantului verde. Anterior, verdele este culoarea sangelui balaurului (intalnit si la populatiile chineze) asemenea Graalului, vasul de smarald sau de cristal verde (probabil jad), care contine sangele lui Dumnezeu intrupat, in care se topesc notiunile de dragoste si de jertfa, conditii ale regenerarii exprimate prin luminosul verde al vasului in care amurg si zori, moarte si renastere se confunda, echilibrandu-se.

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Negru Partea I-a
« Răspuns #8 : 24 Decembrie, 2008, 06:19:20 pm »
NEGRU

            Cristale - Opalul, Lignitul, Obsidianul, Cuartul fumuriu.
            Egalul sau contrariul absolut al culorii albe, culoarea negra se poate situa la extremitatile gamei cromatice atat ca limita a culorilor calde cat si a celor reci, dupa cum este mat sau stralucitor, devenind suma sau absenta a celorlalte culori, ca negare sau ca sinteza a tuturor culorilor.
            Se poate considera ca negrul rezulta din combinarea tuturor culorilor, din absorbtia lor, reprezentand totul sau nimic, devenind practic tot ceea ce poate fi intrupat intr-un univers al celor stiute si nestiute. Acesta este motivul pentru care el va sugera necunoscutul, ocultismul, esotericul, soarta, misterul, secretul, doliul, moartea, umbra, raul, frica, intunecarea, negativitatea, bolnaviciunea, absenta compasiunii si depresia. Mai este asociat cu starea proasta sau cu sufletele rele, oamenii rai, soarta rea.
            Datorita tentei de absorbie este usor de inteles de ce este interpretat ca fiind perceptia negarii culorii sau, pur si simplu, a negarii, acest lucru fiind usor de perceput printr-o tendinta permanenta si evidenta (sesizarea barierelor ridicate de acestia pentru cei din jur este relativ usoara) a acestor indivizi de “a nu fi atinsi” in conditiile in care ei au dreptul la orice gest, protejandu-si fortele si emotiile. Nu trebuie sa se inteleaga aici vreo tendinta de izolare. Adevarata lor conceptie este ca nu se poate trai de unul singur dar este necesar sa iti iei masuri de protectie.
            Astfel, oricine place in special negrul este o persoana cu adevarat revoltata pe soarta sa, gata de a ceda sau gata de a trece la actiune fara a mai gandi la consecinte sau la propriul interes. Un astfel de plasament sugereaza si o puternica inclinare spre a da in schimb ceva pentru a evada din situatia existenta, schimb care merge pana la crearea unor convingeri care nu mai tin cont de propria persoana sau de individualitatile din jur. De multe ori acest lucru naste si cedarea intru si pentru Dumnezeu.
            Negrul va descrie si individualitatile inclinate spre statistica si acumularea tuturor datelor posibile despre ceilalti (celelalte culori) pentru a fi permanent gata de a se folosi de aceste informatii functie de necesitatile intereselor proprii. In acest sens este bine sa se retina ca ei finalizeaza aproape intotdeauna ceea ce si-au propus indiferent de piedicile aparente ale startului actiunii date. Deseori ei ajung sa iubeasca detectia erorilor/ greselilor celor din jur cu o tenacitate caracteristica numai “iubitorilor de negru”.
            Cu cat aceasta culoare este mai putin placuta cu atat mai mult creste perceptia controlului asupra factorilor vietii proprii, a destinului, sugerand o activitate echilibrata sau, cel putin, constanta. De fapt este culoarea este perceputa si ca o forma de protectie, ca un avertisment care impune respect si protejeaza prin insasi prezenta sa. Cu cat este mai putin placut cu atat avem de a face cu o persoana dezinvolta, gata de a actiona indiferent de conditii si considerente, stapana total pe puterile sale si care nu simte nevoia sa se protejeze sau sa se supuna unor protocoluri inutile sau care tin in loc mersul lucrurilor.
            Un determinism “ciudat” al placerii fata de negru este cel legat de asocierea la culoarea galbena care, daca precede negrul in “gusturile” individuale este asociat cu schimbarea evidenta.
            Simbolic, negrul este inteles de cele mai multe ori sub aspectul sau rece, negativ, fiind asociat intunecimilor primordiale, nediferentierii originale, amintind de semnificatia albului neutru (a albului vid). Intr-un fel de antiteza se poate aminti de faptul ca albul este asociat in reprezentarile lumii cu axa est - vest, a plecarilor si prefacerilor, pe cand negrul este asociat cu axa nord - sud considerata a fi axa transcendentei absolute, a ploilor si viscolului. Aceasta interpretare poate fi intalnita (cu particularitatile de rigoare) si la azteci, algonkini sau chinezi care "vad" nordul in culoarea neagra, mayasii atribuie aceasta culoare sudului, iar indienii pueblo considera negrul (nadirul) a fi baza axei lumii.
            De altfel, plasarea culorii negre la baza lumii sau dedesubtul acesteia este aproape general valabila. Acest plasament exprima pasivitatea absoluta, starea de moarte deplina si invarianta, general acceptata datorita suprapunerii intunericului perceput la inchiderea ochilor (mai mult sau mai putin definitiva) si teama aproape instinctiva nascuta de imperceptie si intuneric. Aceasta asociere a nascut echivalenta negru - doliu unde, fata de alb, senzatia este mult mai coplesitoare, mai definitiva, fara speranta (doliul alb are in el ceva mesianic, indicand o absenta temporara, o lipsa provizorie, fiind culoarea de doliu a regilor si a zeilor care sunt sortiti sa renasca). Prin negru totul devine un nimic fara posibilitati, un nimic mort dupa ce a murit soarele, o tacere vesnica fara viitor, doliul negru fiind pierderea definitiva, prabusirea pe vecie in neant (aceasta perceptie este deseori accentuata prin sentimentele nascute de haina neagra a doliului dar si de culoarea hainelor preotesti purtate la slujbele de pomenire a mortilor sau din Vinerea Mare). Un exemplu indubitabil in acest sens este Mawlawi (dervisul rotitor al Islamului) care poarta o mantie negra ce inchipuie piatra de mormant pe care o va lepada ramanand invesmantat in alb atunci cand incepe sa se invarta pe loc, ritual prin care el simbolizeaza renasterea intru dumnezeire, Adevarata Realitate, chiar daca trimbitele judecatii vor fi sunat.
            Poate de aceea, negrul, va fi perceput si drept culoarea pamantului fertil, receptacul al cuvintelor din Evanghelie (daca samanta nu va muri). De asemenea, negrul reaminteste si de adancimile abisale, genunile oceanice, pe o mare fara fund pe o noapte fara luna fiind "initierea" perceptiei principalelor sentimente legate de acesta.
            In Extremul Orient, dualitatea negru - alb este, in general, dualitatea lumina - umbra, noapte - zi,  ignoranta - cunoastere, yin - yang, Pamant - Cer. La hindusi, ea traduce tendintele tamas (de coborare sau de imprastiere) si sattva (de ascensiune si de coeziune) sau relatia dintre casta shudra si cea a brahmanilor (albul fiind de regula culoarea sacerdotiului). Cu toate acestea, Shiva (tamas) este alb si Vishnu (sattva) este negru, explicatia venind din manifestarea exterioara a principiului alb care apare negru si viceversa, dupa cum perceptia este rasturnata prin refectarea sa in oglinda Apelor. Nu trebuie sa uitam ca in Bhagava - Gita, Krishna, nemuritorul, este intunecat, in vreme ce Arjuna, muritorul, este alb, constituindu-se drept imagini de perspectiva ale Sinelui universal si ale eului individual. Embriologia simbolica taoista ridica principiul umed din intunecimile abisului - negru, Kan - si il uneste apoi cu principiul ignic, pentru ca Floarea de Aur sa infloreasca - albul fiind culoarea aurului. Este bine sa amintim de faptul ca negrul corespunde principiului feminin yin, terestru, instinctual, matern, si, de aceea, multe zeite "Mama", "Fecioare", etc. vor fi negre sau infatisate in negru.

Offline Mihai Dor

  • ****
  • Mesaje postate: 186
  • Karma: 4
  • Gen: Bărbat
  • Orice cuvânt rostit trezeşte sensul opus
    • Vezi Profilul
Re: Ce ne învaţă un apus de soare*Culori-Negru Partea a II-a
« Răspuns #9 : 24 Decembrie, 2008, 06:22:32 pm »
Conceptual asa pare sa se fi nascut asocierea culorii negre cu osanda, pedeapsa. In vechiul Egipt, hieroglifa femeii ce ramane vaduva este porumbelul negru considerat a fi pedeapsa, erotismul frustrat, negarea vietii. In vechea Grecie, corabia cu panze negre este simbolul fatalitatii, deseori independenta de vointa divina. In zoroastrism, primii oameni, inselati de Ahriman, se invesmanteaza in negru atunci cand sunt izgoniti din rai. Pentru crestini (si nu numai), moartea si cavalerii pedepsei sunt invesmantati in negru (culoare atribuita pana si calului cavalerului Apocalipsei care vine sa imparta roadele pamantului fertil al Marii Mume Lumea) fara a uita de faptul ca satana (numit si printul intunericului) troneaza intr-o lume neagra in care singurele sclipiri de culoare sunt flacarile pedepsei, ale arderii sufletelor. Aceste asocieri au mers pana la a asocia culoarea neagra lui Iuda, a carei aura este deseori infatisata in culoarea neagra, si se merge pana la utilizarea acestei culori la hainele lui Iisus atunci cand este ispitit de necuratul (in ideea sugerarii ispitei).
            Pentru chinezi, cuvantul "hei" evoca deopotriva culoarea neagra dar si pervertirea sau cainta, inegrirea rituala a fetei fiind un semn de umilinta, menit a cere iertarea greselilor. In opozitie, negrul este si culoarea renuntarii la desertaciunea lumii, asemenea unui protest asociat dorintei de a progresa, de a urca spre divinitate si nou. Astfel, mantiile negre ajung sa constituie o proclamare a credintei in crestinism si islamism. De asemenea, Malkut este al doilea He din tetragrama lui Dumnezeu. Alungata si chinuita, aceasta litera, de marime normala, se micsoreaza pana ce ramane un mic punct negru ce evoca forma literei yad, cea mai mica din alfabetul ebraic.
            In limbaj heraldic, culoarea neagra se numeste "sable", exprimand afinitatile ei cu pamantul sterp dar si prudenta, intelepciune si neclintire in vremuri de restriste. Aceasta interpretare este "adaptata" rapid la alte perceptii legate de pamant si de generalitatea ce se naste din acesta, culoarea neagra dand perceptii de negru cald si stralucitor prin suma culorilor intrupata in el, provenind "initiatic" din rosu. In gandirea misticilor musulmani negru devenea, lumina dumnezeiasca prin excelenta. Pentru dervisii rotitori, etapele merslui launtric spre beatitudine al sufistului sunt comparate cu o scara cromatica. Aceasta porneste de la alb, care intruchipeaza Cartea Legii coranice, valoarea de pornire, pasiva, deoarece precede angajarea dervisului in calea desavarsirii) si, trecand prin rosu, ajunge la culoarea neagra, culoarea absoluta, deplinatatea tuturor celorlalte culori pe care misticul urca, intocmai ca pe niste trepte, pana la stadiul suprem al extazului, cand Dumnezeirea i se arata orbindul cu stralucirea ei.
            Asocierea dintre negru si rosu este des intalnita si la alte popoare. Intr-o scurta enumerare se poate aminti de negrul corb al bividiilor din traditia folclorica ruseasca (o culoare negru stralucitor cu reflexe rosiatice) simbolizand inflacararea si puterea tineretii, in Gabon sanctuarele in care se pastreaza craniile stramosilor sunt pazite de statuete de culoare negra cu reflexe rosietice, etc.
            Rosul devine usor culoare care completeaza sau inlocuieste negrul. "Regasit" in pastelurile Iadului, in caii Dioscurilor (unul negru si unul rosu), costumatia marelui psihopomp al etruscilor (cu trup rosu si aripi, incaltari si tunica negre), in culorile mortii din al 13-lea arcan al tarocului el va fi "folosit" si in antiteza (axa nord - sud este o opozitie negru - rosu, culorile mortii tarocului indica o moarte initiatica, preludiu al unei adevarate nasteri, cosind peisajul negru al realitatii aparente, peisaj al iluziilor pieritoare, cu o coasa rosie folosita pentru anularea vietii iluzorii, devenind instrumentul prin care moartea isi declara adevarata victima - neantul, etc.).
            Negrul, in general, este culoarea Substantei universale (Prakriti), a acelei materia prima, a nediferentierii primordiale, a haosului originar, al virginitatii primordiale, a apelor inferioare, a nordului si a mortii. Ca o evocare a neantului, a haosului, a confuziei si dezordinii, negrul intunericului originilor precede creatie in toate religiile. Pentru Biblie, inainte de a fi lumina, pamantul era netocmit si gol, si intuneric era deasupra adancului. Pentru mitologia greaca si latina, starea primordiala a lumii era haosul, din care s-a nascut Noaptea, care l-a luat de barbat pe fratele ei, Erebus, nascand un fiu, Vazduhul sau Eterul. Astfel, din noapte si haos incepe sa apara lumina creatiei. Intre timp Noaptea zamislise Somnul, Moartea si toate nenorocirile lumii (saracia, boala, batranetea, etc.).
            Totusi, in ciuda nelinistii provocate de bezna, grecii numeau noaptea Euphrone, adica Maica ce da un sfat bun, interpretare care a fost preluata sub foarma "noaptea este un sfetnic bun" sau "Ca-ci intradevar, mai ales noaptea putem noi progresa, tragand foloase din avertismentele date de vise", asa cum ne invata Biblia sau Coranul.
            Asocierea negrului cu pantecul pamantului nu are numai tente satanice ci si fecunde, aici avand loc regenerarea lumii diurne, negrul devenind usor simbol al fecunditatii - in Egiptul antic sau in Africa de nord este culoarea pamantului roditor si a norilor aducatori de ploaie. Asemenea pamantului se va atribui fecunditate si adancurilor negre, intunecate ale apelor, aceasta culoare ajungand sa inchida in ea potentiale fecunde imense, devenind rezervor a toate cate sunt (Homer vede oceanul negru, zeitele fertilitatii sunt adesea negre, fecioarele negre continua traditiile numeroaselor Isis, Athon, Demetre, Cibele sau Afrodite negre). In aceeasi idee, pamantul care datorita mormintelor din el devine un taram al mortilor, este si cel care va pregati renasterea acestora. Iata de ce vechile ceremonii ale cultului lui Pluto, zeul infernului, cuprindeau jertfe de animale negre, impodobite cu panglici de aceeasi culoare.
            Legatura intre negru si rau are numeroase "origini", cea mai descriptiva fiind perceptia hindusilor pentru care negrul se leaga de tot ceea ce ne impiedica sau intarzie planul de evolutie voit de Dumnezeu, evocand ignoranta, umbra lui Jung, diabolicul Sarpe balaur mitologic, pe care trebuie sa il biruim noi insine pentru a ne asigura de propria prefacere, dar care ne tradeaza intruna. Acest negru asociat raului se regaseste in expresii de tipul: a-si face ganduri negre, a i se face negru inaintea ochilor, om negru la suflet, are parte de zile negre, i se fac zile negre, vad lucrurile in negru, ne vin idei negre, umor negru, etc.
            Din punct de vedere psihologic, negrul da o senzatie de opacitate, de ingrosare, de ingreunare, ajungandu-se pana la paradoxuri cum ar fi greutatea de culoare neagra care pare mai grea decat este in realitate. In visele de zi sau de noapte, ca si in perceptiile sensibile din starea de veghe, negrul este considerat ca fiind absenta oricarei culori, absenta luminii, negrul absorbind lumina fara a-i mai da voie sa iasa. El evoca, inainte de toate, haosul, neantul, cerul nocturn, intunericul terestru al noptii, raul, angoasa, tristetea, inconstienta si moartea. In plus, in vise, aparitia unor animale negre sau a unor personaje de culoare negra (sau foarte inchisa) arata ca intram in contact cu propriul nostru "Univers instinctiv primitiv", care trebuie iluminat si imblanzit si caruia trebuie sa ii canalizam fortele spre teluri mai inalte.

Offline valentina

  • *****
  • Mesaje postate: 857
  • Karma: 15
  • Gen: Femeie
  • Frumusetea cerului intr-o zi de vara
    • Vezi Profilul
Răspuns: Ce ne învaţă un apus de soare
« Răspuns #10 : 27 Ianuarie, 2011, 05:30:35 pm »
Sa iubim frumosul , sa vedem dincolo de inefabil si atemporal .
Iubirea , isi intinde aripa in zborul nesfarsit al timpului !
Eu sunt doar o mica particula dintr-un atom ...
sunt praf de stele in trecerea mea grabita prin lume

 

Related Topics

  Titlu / Creat de Răspunsuri Ultimul mesaj
0 Răspunsuri
1257 Vizualizări
Ultimul mesaj 20 Iulie, 2003, 02:31:13 pm
de Paul
1 Răspunsuri
1975 Vizualizări
Ultimul mesaj 29 Martie, 2006, 10:39:29 am
de viulian
0 Răspunsuri
2249 Vizualizări
Ultimul mesaj 17 Septembrie, 2007, 12:37:10 pm
de sunshine
1 Răspunsuri
1562 Vizualizări
Ultimul mesaj 22 Septembrie, 2009, 10:41:05 am
de ARIDANA
Apus

Creat de goeteri Versuri

0 Răspunsuri
636 Vizualizări
Ultimul mesaj 19 Ianuarie, 2013, 08:22:40 pm
de goeteri