Autor Subiect: Strigoi !  (Citit de 6932 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Lord_Saladin

  • Vizitator
Strigoi !
« : 29 Aprilie, 2006, 03:52:47 pm »
Cateva citate edificatoare despre strigoi, luate din articole de presa, articole scrise de folcloristi, etc.Distractie placuta si mai ales somn usor fetelor !  :D ;D



http://www.ccm.ro/exterminatorul_de_strigoi.htm
"Cu strigoii? Hă-hăăă, aveam dor 14 ani atunşi, eram copil." Aşadar, era prin 1938, când nea Rudi, slugă la momârlani, deprindea meşteşugul de-a găbui strigoii ce tulburau somnul oierilor de pe munte! "M-o luat batrânul hăla, Pătru al lui Măgheri: -Bă, nu vrei să vii slugă la mine?!ť. Eu, ce să zâc, al nimănui, eram un fel de căţeluş. -Ba, hie!ť -Hai, bă, că-ţ dau trei rânduri de haine, şî cheptar, şî opchinşi câti poţ rupi, şî obghele...ť No, cum sî tocmeu atunci momârlanii... Pe zî am vorghit şi sara m-o şî luat. ...Şî iar s-o tâmplat că a vénit strâgoiu' la cineva, la Lenica lui Gariman. Ş-o vin't Lenica să vorghiascî cu Pătru, hăl la care eram io slugă. Şî m-am dus, ce ştiam: -Hai, mă, uite-aşă, aşă... Tu ştii cum să faci c-ai mai omorât strigoi şî nu ţî-i fricî!ť No, eu, copil de barabă, credeam că e joacă... Mi-o dat un fúrşel dă-l cu trii coarni, nears, ne nimica... No, l-or dezgropat, l-or chipăit la inimă şî zâce Lenica: -No, împunje-l, împunje-l aişi, aşa!... Să iasă fúrşelu' prin elť."
- Şi când l-au dezgropat, cum l-au găsit? "Aşa cum o fost, numa' ce era roşu la faţă, de credei că-i viu. Nu mirosea a mort, nimnica. Zâşeai c-atunşi l-o băgat în groapă! Că vez, el ieşa ca sî vinî la colibî, da' nu pleca cu corp cu tot... Eu, crescut prin barabeturi, ce ştiam?! Luat cu vorba, no, m-am dus. <No, împunje-l pe ăsta!> Scote oamenii, câţ erau, afară de la priveghi, şî eu cu mortul. V-am spus, erau roş la faţă, după aia ştii că-i strigoi. -No, împunje-l!ť Îl dezbrăcam, îl chipăiem la inimî şî băgam furşelu'. Şi numa' ce guiţa: -Ieeh!ť. Că strigoiu, dacî-i strigoi, guiţă. În Jieţ eram... Nu începuse războiu', nu. Pe urmă, am plecat la armată. La vânători am făcut..."




http://www.formula-as.ro/reviste_575__144__vanatoare-de-strigoi.html
Textul pe care il publicam este strict autentic. El a fost inregistrat ca atare pe banda de reportofon. Nu este un reportaj realizat de dragul senzationalului, ci un text document despre o traditie ancestrala, vie inca in zona Parangului. Pentru protejarea personajelor, numele lor au fost schimbate


Cimitirele din ograzi
 
    Jiet, sat mare si foarte batran, catarat pe pajisti aspre si parfumate, spre inima Parangului. Un om cara la subtioara doi prapuri lungi. Ii dau binete si, ca sa intru in vorba, il intreb: „Incotro? A murit cineva?”. A murit. Zoreste undeva, peste dealurile Maleii, ca sa ajunga la timp. „Fug”, zice, „ma duc ca hai de pe luna, fug ca pasarea grasa. Fug, da’ cu picioarele n-ajung decat la varfurile pamantului. Vine ploaia si-a hi tarziu.” Un batran duce niste colaci intr-un sac. Se opreste in drum si-mi spune asa, dintr-o data, ca daca o s-aud in urma mea ceva zgomote si-o sa ma doara capul olecuta, sa nu ma speriu ca pe-aicea „stragoanele” umbla prin aer precum cainii fara stapan si te ating. Stranii oameni! Butucanosi, privesc in pamant si-ai zice despre ei ca-s nepasatori, dar prin stransura pleoapelor iti pandesc orice gest, orice pas alaturi de ulita. Oameni stranii, la fel ca si casele lor. Case din barne, cu cerdacuri ascunse sub acoperisurile de tigla sau de dranita innegrita, case stravechi, cu ograzile pline de morti. In Parang, mortii se mai ingroapa inca in preajma casei, in iarba, sub un copac. Am numarat zece, cincisprezece, chiar douazeci de cruci in ograda unei singure gospodarii, cimitire intregi, tainuite la umbra racoroasa a nucilor, semn ca neamul acela este vechi si bine impamantenit. Un alt localnic batran avea sa ma lamureasca intr-o parere: „Pana acu’ vreo triizaci de ani, numa’ „barabele” se-ngropau de-a valma in cimitir. „Barabe”, adica stii dumneata, venetici, oameni care venira pe-aici ca sa lucre-n mina. Oameni fara pamant, fara vita. Oameni cu capu’ gol. Momarlanu’ nu-si dadea jos caciula decat numa’ la priveghiul mortilor. Noi, momarlanii, asta suntem: daci liberi. De 2000 de ani cu caciula pe cap. Pana cam pe la comunisti, nici in biserica n-o dadeam jos de pe cap. Momarlanului nu i-o trebuit carte funciara ca sa-si pastreze pamantu’. Ce carte funciara-i mai buna decat aia ca stramosii tai ti-s ingropati aicisa, in gradina, sub nuc?”.

Mormantul de sub nuc
 
     Sunt opt ani de cand Ana Paun si-a sapat groapa in spatele casei, sub nucul de langa sura, alaturi de omul ei. Femeie cumsecade, momarlanca de vita veche, vaduva de 13 ani dupa barbatul impreuna cu care a trait aproape jumatate de secol, bolnava si fara copii, s-a lasat si ea in bratele mortii. Cu cateva zile in urma, inainte sa-si dea sufletul, a infiat un copil, ca sa-si mai usureze pacatele. Dar acum a murit. Coparseul ei alb, impodobit cu flori si cu voal, e pus jos, in mijlocul curtii, asezat direct pe pamant. Doar sase rubedenii au ingenuncheat langa dansa, trei pe o parte, trei pe cealalta. La capatai, canta preotul. Un preot tanar, cu chipul supt, cu plete lungi, incins soldateste la mijloc ca un calugar. Intr-o parte a ograzii, trei ceaune burduhoase clocotesc pe bulgari rosii de jar. In cel de-al patrulea, ceva mai mare, clipoceste rar, galben ca soarele si la fel de frumos, pasatul de porumb, pomana magica a momarlanilor, ce tinea altadata loc pana si de coliva. O femeie dolofana si suflecata, purtand o vesta cu blana pe dinafara, lac de sudoare pe chipul rosu, invarte in bucate cu un bat de lemn. Aburii ceaunelor se ridica si plutesc in soarele amiezii peste capetele taranilor care stau roata in jurul ograzii si al sicriului, peste curtea ramasa fara stapan. „Unde se duce sufletul Anei?”, intreaba preotul, inaltandu-si bratele catre cer. „Unde merge sufletul acestei femei?” Inalta si slabanoaga, imbracata in costum popular, o taranca tanara care sta langa mine strapunge cu privirea voalul cel alb si ma lamureste soptit, complice, inainte ca preotul sa raspunda, unde-a fost si unde se duce sufletul Anei Paun. Au privegheat-o trei nopti pe moarta, niciodata momarlanii nu privegheaza mai putin. I-au pus in fereastra un pahar plin cu apa, altul cu vin si unul cu untdelemn, iar alaturi ia in care a fost imbracata Ana cand a murit. „Saraca, tare o fost insetata”, spune femeia, „in cele trei nopti o baut paharul cu apa pana la fund. Ziua sufletul bantuieste, colinda departe, pe unde fuse prin asta viata, dar noaptea vine setos acasa si bea.” O batrana aflata si ea aproape imi spune ca la cate un mort i se umple si de trei ori paharul si tot nu-i destul... „Se lasa beutura in fereastra si dupa ingropaciune, vreme de sase saptamani. La socru-meu a trebuit sa ii umplem paharele de zece ori. Drept va spui. Se vede cu ochiu liber: seara paharu-i plin, de dimineata ii gol. Sufletul mortilor ii tare insetat.” Femeile din jur dau incuviintator din cap. Toate au morti in familie si toti mortii lor au golit paharele din ferestre. Va sa bea si sufletul Anei, dupa ce o vor baga in mormant...
     Ii privesc cu mai multa atentie pe oamenii prezenti la inmormantare. Taranii care inconjoara sicriul sunt incruntati si tacuti, dar nu tristi, ci parca mai degraba in asteptare. In vremea asta, preotul asezat la capataiul moartei vorbeste pur si simplu cu gura ei: „Dragii mei, iata ca a venit vremea despartirii. Sa nu ma uitati, sa va rugati pentru sufletul meu, si daca v-am gresit cu ceva, sa-mi dati cuvant de dezlegare, pentru ca Dumnezeu sa ma ierte. Imi iau ramas bun de la finii si nepotii mei (urmeaza nume si prenume), va multumesc pentru toata alergatura pe care-ati facut-o acum, in momentele astea grele, caci stiu ca n-a fost usor sa ingrijiti o biata batrana bolnava zacand la pat. Va multumesc c-ati rezistat si daca v-am spus cuvinte necugetate, va rog sa nu le bagati in seama si sa ma iertati, sa duceti cinstea curtii mele mai departe si s-o ridicati, fiindca sunteti tineri...”.
     Intre timp, alaturi de rudele moartei au mai aparut trei persoane: o femeie frumoasa, imbujorata, care tine in brate niste desagi, o fetita imbracata intr-o rochie visinie, si o batrana slaba si ascutita. Aflu ca noile personaje fac parte din ritual. De maine, in fiecare dimineata, vreme de sase saptamani, aceasta copila va putea fi vazuta pe ulita, carand din greu cate doua galeti de apa, aduse din padure, de la izvor, vreme de 40 de zile. Acestea sunt izvoarele, cele 80 de galeti neincepute, ape ale pornirii sufletului spre cer, curat, nepatat. Daca o singura data fata n-a dus „izvoarele” cum se cuvine, sufletul mortului se poate mania. Si atunci, e vai si amar...
     Femeia slabanoaga si uscata este Maria. Cea care tamaiaza mormantul zilnic, vreme de sase saptamani. Imbracata in galben, imbrobodita pana sub buze, cu ochii inrositi si care nu clipesc niciodata, cu gura supta si inclestata, ai zice ca-n fiece clipa sta sa izbucneasca in plans. Incerc sa intru in vorba cu ea, dar batrana de langa mine ma tine de mana, sa nu ma ostenesc. Maria e surda, muta, nici nu prea cugeta. Ea numai vede. Traieste singura, in munte, la marginea satului. Nimeni nu stie ce face acolo, ci numai la mormant e vazuta, cand vine cu ciobul de tamaie sa il afume, sa alunge duhul cel rau. Dar se zice ca are forte mari.
     Cercul taranilor incepe sa se stranga. Nu mai e timp. Gaina cea sura e data peste sicriu, oamenii si preotul o iau pe Ana Paun si o baga in groapa. Se aud loviturile metalice de ciocan izbind in capacul sicriului, apoi halcile uriase de tarana aruncate salbatic si nemilos din lopeti, acoperind bocetul racnit al vadanelor, care canta cu glasul moartei de sub pamant: „Ca pamantu-i mult si greu.../ Ca pamantu-i mult si greu/ Si nu-l tane cheptu’ mieu...”.
     Afara, dincolo de gardul ograzii, s-a intins o masa lunga cat ulita.

Un „om anumit”

     Suntem sus, cel mai sus. Sub stanile insirate pe crestele Parangului, in tinuturi albastrii, pline cu magarusi impovarati de merinde, cu vite grase, portocalii, si ciobani voinici urcand cu cainii si turmele catre munte, dincolo de ceturi si vreme.
     Tot Jiet este si aici. Satul se-ntinde pana in munti. La o masa de birt, stau in fata cu doi ciobani. Pe primul il cheama Popeag Nicolae, zis „Claita”, are 71 de ani si un clop mic pe cap. Zambetul ii e adanc brazdat in obraz, omul e vesel si mult mai vorbaret decat cel de-al doilea, om scurt si ursuz, care molfaie un grai straniu, ancestral, din care la inceput n-am priceput nimic. Toti momarlanii muntilor din jur ii spun Mosila si umbla vorba ca omului astuia nu i-ar fi teama de nimic pe lume. De moarte, cel mai putin. Asa a fost nascut. Nascut anapoda, fara a putea sa simta frica. E respectat ca un sfant, e salvatorul lor, e cel spre care alearga nadusiti de groaza atunci cand vreunul din neamul lor s-a preschimbat dupa „mormantare” in strigoi si s-a intors ca sa-i bantuie. Se intampla adesea la momarlani: dupa moarte, sufletul nu se multumeste sa bea paharul cu apa sau paharul cu vin, sa se primeneasca mirosind aburii de tamaie, sa fie pomenit cuviincios vreme de patruzeci de zile si-apoi sa plece spre cer; se poate - Doamne fereste - ca sufletul omenesc sa devina cea mai neagra si mai cumplita putere din cate s-au vazut pe pamant. „De-un suflet strigoi, pan’ si dracu’ se teme”, se zice. Cel care-n viata lui a facut pacate grele sau „fermece” sau „didiochi”, care a fost „dat raului”, blestemat in burta mamei si chiar in cosciug, acela dupa ce moare devine „muroi” si face prapaduri mari. Omoara vite si oameni, imbolnaveste minti si destrama gospodarii. Un singur „muroi” poate strica linistea unui sat intreg. Si-atunci este nevoie de un „om anumit”, „ales”, care sa te scape. Si iata ca norocul mi-a scos in cale tocmai un asemenea om. Ciobanul tacut, cu privirea ascunsa sub palarie, e pur si simplu un ucigas de strigoi, un vanator de oameni morti fara moarte, un gade al sufletelor, prea ticaloase ca sa fie primite in lumea de dincolo. Greu iti vorbeste cineva despre asta. Practici la limita legii, profanarea mormintelor, dezgroparile de la miezul noptii, strapungerea mortilor cu tarusi inrositi si chiar disectia, scoaterea inimii spre a fi arsa, toate aceste relicve ale unui scenariu de groaza exista cu adevarat. Si nu de azi, de ieri. Exista dintotdeauna in satele din Parang. Si totusi, Nicolae Mosila e pretuit ca un sfant. Nici n-ar putea face asta, imi spune, daca n-ar citi cartile sfinte in fiece zi: „Sfanta Scliptura”; daca n-ar tine posturile si daca n-ar merge mereu la „bisearica”, daca nu s-ar simti la adapostul lui Dumnezeu. „Eu”, spune, „niciodata n-am visat urat”.
Cei doi ciobani se completeaza de minune. Mosila nu vorbeste niciodata din auzite, din superstitii, ci doar despre el. Nu-i pasa de ziar, de fotografii, nu-i pasa ca ar putea sa pateasca ceva, isi asuma fiece spusa pana in maduva oaselor. Celalalt, Nicolae Popeag, e pe postul corului antic: aproba din gura si da din cap. Tot ce spune Mosila este adevarat. Dar prima poveste e-a lui. Cele ce urmeaza sunt curata realitate: intamplari din viata lor.

Fetita de pe marginea apei

     Incepe Claita: „Pe bunica-mea, Ileana fertata (fie iertata), era cat pe-aci s-o omoare o strigoaie copchila, da, copchila-n fasa, nu asa! Se face moroi copchilu’ ala care-i didiocheat chiar atunci, in cosciug, pana n-a hi inmormantat. Bunica-mea fertata mi-o dzas demult ca ea s-o dus la o femeie, Buna lu’ Clej, care nascusa un copchil si copchilu’ ei o murit. Copchilu’ n-avea on an, so fi avut vreo opt luni, dar era deja mormantat atunci cand bunica spala niste camesi in Jiet. Si cum o ridicat ea capu’ din apa, pe malul alalt o vazut fetita. Copchilu’ mic, in pelea goala, urla. Ea se uita la el si, cum se uita... o si disparut. Bunica o venit acasa, s-o pus in pat si-o fost gata-gata. O-nceput hemoragia de sange in burta, „mistruatia” fara sfarsit... Cine moare? Ea moare. Cine moare? Ea moare... O dat ochii peste cap, tata galbana. S-o dus bietul bunica-miu, fertat, la unu’ Petre al Bobeanului, ca ala era batran de vita si al mai intalept de-aicea, de pe Jiet. „Mai, nenete, uite ce-am patat. Ce sa fac?...”. Mosu’ zice: „Duceti-va si impunjeti-o-n inima c-on fier ars!”. Bunicu’ s-o tot gandit: mai, cum sa dezgrop eu un copchilas mort si sa-l impung, nu-i pacat? Da’ s-o dus. S’apai cand s-o dus si-o dezgropat-o, o gasit-o pe-aia mica in coparseu intoarsa intr-o parte si cu mana sub cap, uite asa era... In costiug o bagasera crestineste, cu capu’ sus si manutele pe piept. Cand or vazut dracovenia asta, n-or mai stat. Or impuns-o! I-o chipait inima si o bagat intr-insa un drug de fier. Atuncea copchila, moarta de vreo patru saptamani, numa’ ce-o facut: „Iiieaaaahhh!”. Satana din ea o stragat. Cand o vinit acasa, bunica-mea sa domolisa. Da’ dupa trei zile, iar o apucat-o, si mai tare. Vecinii se pregateau deja de mormantare. Incepusera si alti oameni din sat sa li se naluceasca fetita. Unu a lu’ Zdrenghea, neam cu bunicu’, o vazut-o tot in pelea goala, sus, pe-un imas inverzit. Bunicu’ fertat s-o dus la Mita al Salisteanului si mosneagu’ le-o poruncit: „Gata, ardeti-o!”. S-or dus oamenii iarasi, or dezgropat-o, or luat-o, or dus-o dupa un deal cu sicriu’ cela micut si-or ars-o toata cu spirt. Or facut foc cu spirt si-or tanut copchila-n furci acolo, pana s-o topit toata. Ei, si cand o ajuns acasa, bunica-mea sa linistisa si adurmisa. Boala s-o dus cum n-ar fi fost. Da’ bunica o avut totusi noroc ca i s-o pus in burta. Da’ lu’ ala a lu’ Zdrenghea i s-o pus in cap si-o murit saracu’ baiat. Daca nu ardeau stragoaia, sigur mureau si altii. Asta-i. Si acuma poate-ti dai si mata’ sama ce mare putere are fiinta omeneasca, daca un bot de copchila poate sa omoare atatia oameni mari... Strigoii vin in orice chip si numa’ asupra neamurilor. Tot bunica imi spunea ca pe Jiet murisa o femeie. Era stragoana de asta ce lua laptele de la vaci. Dupa ce-o murit, s-o facut muroaie. Lu’ unu Gheorghe Zaveri ii fusese matusa si nasa. La omu’ asta ii murise o vaca. Na, o murit, o murit. S-a bolnavit si-a doua. O murit. S-o bolnavit si a treia. Gheorghe Zaveri sta trist, cu cutatu’ langa vaca, ca s-o injunghie. Si cand sa uita pe geam la grajd, numa’ ce vede moarta! Sa uita pe geam la dansu’. „Fire-ai tu a dracu’, tu-mi omori vaca me!”, o stragat Gheorghe Zaveri si-o luat cativa barbati si s-o dus chiar atunci, noaptea, si-o dezgropat-o. Si-nauntru, in costiug, or gasat-o cu par pe fata si doua cozi mari de vaca langa ea. De doua ori o-ntapat-o in inima si a treia oara o ars-o, ca n-o putut-o domoli. Asta-i puterea raului, draga. Astia-l au pe rau in ei. Daca o mama n-o vrut sa fie pe lume copchilu’ ei si-o dzas „a dracului sa fii tu, acolo, la mine-n burta!”, apai ala drac s-o facut, ca drac ezista pe pamant... Si dracu’ sa baga intre oamenii care nu vor s-auda de Dumnezau si de Sfanta Scliptura! Semne sunt multe. Chiar la noi, in Lonea, o fost doi baieti pusi de comonisti sa taie o troita si cand or taiet-o, unu din ei o ramas acolo damblagiu, langa ea. Asta inseamna ca ezista o putere dumnezeiasca in natura asta. O putere la care sa stai si sa te gandesti la ea...”.
     In tot timpul asta, Mosila a tacut. Cu buzele tuguiate, privirea incruntata, incuviintand abia sesizabil din cap, sorbind rar din sticla de bere. Si, in cele din urma, starnit poate putin de cele auzite, incepe sa vorbeasca si el. Incet, ca pentru sine, cu ochii albastri fixati inainte, parca fara sa-l intereseze nici daca este ascultat. La mesele din jur, ciobanii incremenesc.
     „Prima data „am facut” cand o murit o vecina de-aci, de la vale. N-as fi facut daca nu ma rugau oamenii. Era acu’ vreo triizaci de ani, vecinei ii zacea Dorina. Fimeia asta n-o fo’ la bisearica in viata ei! Si-o lasat barbatu’ pe drumuri, o luat barbatu’ la alta fimeie, care viata intreaga o blestemat-o. O dat-o raului. Cand sa plece la bisearica sa se cunune, de trei ori o trantit-o dracu’ de-o lespede de piatra, in fata casii. Pe urma, o ramas vaduva si de-al doilea barbat si s-o-ntamplat si-o murit. Pe mine m-o chemat intr-a doua priveghe. Ma trezasc pe la ora doi din noapte, cu cainii latrand, aveam niste cani mari, „baierusi” (negri, cu guler alb dupa cap). Si cu cineva suierand de la poarta: „Mosila, vina ca-i bai mare!”. „Ce bai, mai?”. „O vazuram pe batrana pe la jeam, deschide jeamurile, face-asa, face-asa... Hai, mai, ca numa’ tu ai curaj!”. Si ca ei fara mine nu mai pleaca-napoi. No, ma sculai si ma dusei. Cand ma dusei, daca mai erau vreo cinci oameni in casa, da’ nu sedea nici unu’ pe scaune. Sta toti in mijlocu’ casii, spariati, si se uita in toate partile. Am intrat, am aprins si eu o lumanare, am zas cum se zace „Dumnezau s-o ierte” si m-am pus langa ei, cu lumanarea-n mana, la priveghe. „Ei, care-i baiul?”. „Ma, Mosila, vazuram pe batrana Dorina!”. Eu zac: „Ma, stati ma putin”... M-am dus la coparseu, am bagat mana la picioru’ ei si-am ridicat. Picioru’ s-o-ndoit uite-asa. Am bagat mana subtioara: calda. Dupa doua zile nu era inghetata. Stiam ca ala de se face muroi nu-ntepeneste, nu-nnegreste, ala ruseste, se face rus (rosu) si nu se-ntaraie (intareste). Mana lui umbla asa, picioarele nu i se-nzdravene. Poti sa-l gasesti si dupa zece ani moale si rus si cu carne pe el... M-am intors catre oameni si le-am zis: „Mai, oameni, stati, mai, putin. Stati putin linistiti...”. Si m-am pus pe-un scaun, langa dansii. Si-am asteptat. Stiam eu de la ai batrani, de spita veche, ca la ora patru dimineata pleaca o tara diavolu’ si atuncea trebuie sa se schimbe cumva moarta la fata, trebuie sa faca ea o figura. Putin inainte de ora patru, numa’ ce-o dat o lovitura in fundu’ costiugului, ca cum ai da c-on ciocan. Zbong! Am tresarit si eu, da’ le-am spus la oameni: „Stati, bai, ce sarirati, ca eu dadui in coparseu cu calcaiele pantofului!”. Atuncea s-o radicat unu’, Patru lu’ Fasui: „Lasa-ma dracului, omule, ca asta n-o fost lovitura de pantof! Asta o fost lovitura de Satana...”. La ora patru ne-am uitat toti la ea. Am dat voalu’ la o parte si pe Dumnezau meu va spun: scosese o limba din gura, uite cam asa, pana la cotu’ meu, si nu mai avea mutra de om. Pe fata ei, Niculae (si pentru prima data se intoarce spre prietenul lui, Popeag, de parca ar dori din toata inima sa il convinga), era plina de floci negri! Sa ma trasneasca Dumnezau, era plina de par de vaca, da’ nu-mplantat asa cum ii barba mea, ci cum ai fi tesalat o vita s-apoi ai fi tapat tat paru’ pe fata stragoaiei. Era acolo o vecina, una Ilina lu’ Purete, care o scaldase. Si cand descoperii costiugu’, numa’ ce facu o data „haaaaa!” si lesina. Am prins-o in brate si-am pus-o pe scaun. Am luat tot parul cu mana de pe fata moartei, de pe frunte, de pe barbie si pe urma le zisei la oameni: „Stati, mai, domoliti...”. Si-am scos-o afara si-am facut un foc si-am ars o furca-n foc si-am dezbracat-o si-am cautat-o aici, la chept, in partea inimii... Si-am apasat. N-am auzat nimic. O-ntap din nou, nici atata. Ca daca era stragoaie, trebuia musai sa guite. Si nici a treia oara nu s-o auzat nimic. O imbracaram si-o puseram la loc in sicriu. Eu ma dusei acasa sa ma culc. A treia sara o venit la mine-n poarta tata familia: „Vino, Mosila, ca ne-omoara moarta asta pe toti! O videm prin casa, misca lucruri, sparge!...”. Na, ma dusei din nou. Dom’le, cand m-am uitat iarasi la ea, sa sucisa intr-o parte. Era sucita aproape cu fata-n jos. Le-am zas: „Mai, oameni, n-avem decat sa scoatem inima din ea s-o ardem, ca noi dejeaba o bagam maine in pamant si poimaine trebe iarasi s-o dezmormantam. Da’ inainte ma duc sa-mi intreb si eu familia, parintii, muierea, sa nu se sparie de mine ca-s macelar de oameni morti. Iara voi, cei ai casii, sa stati aicea langa mine, ca ma baga astia-n puscarie...”. S-o gasit sa stea langa mine numa’ Ion a lu’ Bagui, un vecin, Lonu, mai tare de inima, si lautaru’ care-mi zacea din fluiera in timp ce taiam. O scosei afara, o dezbracai de tot, luai un cutat si-o taiai. Am bagat mana. Am gasat ficat, rinichi, tate marunteiele, da’ inima n-am gasat-o. N-avea inima-ntr-insa fimeia! Si, tot cautand eu, am prins numa’ o „velice” mica, niste carne asa, si cand am tras de ea, stragoaia o-nceput a guita, da’ stiti cum? Ca un purcel! Iieeeeh! Atunci moarta s-o zmucit o data si-am scapat velicea din mana si n-am mai gasit-o. Atunci am luat sacurea, mai Niculae (pentru a doua oara se intoarce spre prietenul sau, care-l priveste ingrozit)... Si-am crepat cosu’ peptului, am scos plamanele, stomacu’, da inima tot n-am gasat-o. Am gasat-o numa’ pe florile alea, pe aripchile alea, pe urechile inimii, am gasat ca un fel de besaca acolo, goala. Goala! Pe aia am scos-o si-am pus-o pe foc. A doua zi am mormantat-o si neamul ei o ramas linistit si-o scapat de bai.
     Da’ nu la toti ii asa. Unii, numa’ ce-i intapam o data cu fieru’ ars si se domoleau. Stragoi de astia puternici is rari, ca si sfintii. Numa’ la vreo patru-cinci o trebuit sa le scot inima in tata viata mea, de cand fac. Era aicea-n sat unu’ Stefanariu, da’ oameni-i zaceau Bertea. Fara muiere, ramas de bunici, ramas de mama, de tata, ramas de toti. Sangur. Si-o facut casi, si-a facut gospodarie. Omu’ o muncit. De la o vreme, s-o facut olecuta cam zgarcit. Si-ntr-o buna zi o murit. Intr-a treia priveghe, un unches de-a lui batran era sus, la padure, pe Varfu’ lu’ Patru, fara sa stie ca nepotu-su-i mort. Si zacea unchesu’ asta ca, durnind noaptea in coliba cu muierea lui, s-or pomenit c-on cane negru, mare cat on urs, durnind acolo, inauntru, in mijlocu’ colibii. Usa era inchisa, n-avea pe unde intra. Si cum s-o uitat la el, canele-o disparut. Batranu’ s-o spariat si-o fujit acasa. Cand o ajuns acasa, o aflat: „Hopa, ca-i mort nepotu’...”. Gata, venira degraba dupa mine. Ma dusei. Ii scosei inima afara, o pusei intr-un baz de fier, ca s-o pot intoarce mai bine in jaratic, sa arda toata, nu numa’ pe-o parte. Si asteptam. Eram vreo sase barbati in juru’ focului, intr-o vale, acolo, in spatele casei Stefanariului. Baaaa, si numa’ ce-o plecat din deal ca cum ar trece un vant c-o caruta, asa, trancanind, cu cai, cu nechezat, cu clopote, o trecut chiar pe langa noi si s-o dus la vale ca-ntr-un fulger! Unii s-or spariat tare si-or fugit. Unu’ o ramas surd tata viata. Eu am terminat de fript inima, am mormantat omu’ si de-atunci in neamu’ lor o fost pace...”
     Se face tarziu, ma ofer sa-l duc cu masina pe vanatorul de strigoi pana sus, la stana sa din creierii muntilor. Se aseaza in spate, cuminte ca un copil, imi spune ca acum, la batranete, nici nu se tine prea mandru fiindca a salvat atatea familii de mortii lor. Asa a trebuit sa fie. A trebuit sa fie el acela care nu se teme. Si gata. Ii spun ca strapungerea inimilor strigoilor seamana cu ceva ce-am vazut prin niste filme, la televizor, il intreb dac-a auzit cumva de „Dracula”, iar el sta si se gandeste putin, apoi imi zice, privind nepasator pe geam: „Dracula? Asta nu-i o marca de rachiu?...”.
     Acest Mosila a trecut prin mari grele. Aveam sa aflu c-a omorat urs singur, fata in fata cu dihania, avand in mana doar securea, a stat neclintit in fata comunistilor care-i voiau sufletul si niciodata n-a facut in viata lui vreun compromis. Dincolo de indeletnicirea sa bizara si spectaculoasa, Nicolae Mosila e un taran obisnuit, cu nevasta bolnava acasa si necazuri multe. Se plange de dureri la „picere”, de „scumpete”, de guvernantii care-si bat joc crunt de bietii ciobani, zice ca: „Cine stie cati stragoi in viata n-or fi si pe-acolo, pe la Bucuresti, da’ pe care nu-i stie nimeni...”. Se plange mai ales de nepotelul sau, ucis in urma cu o luna chiar aici, pe drumul pe care urcam noi, pe drumul serpuind in pustie. I-a dat Dumnezeu numai fete si, dintre nepoti, doar pe acesta, Culai, copilul blond, singurul care-i mostenise numele si curajul. Pe el l-a iubit cel mai mult. La zece ani umbla chiar si noaptea prin padure ca un barbat. Masina merge mai departe: „Uite, aici s-au legat de el rromii, patru tigani nenorociti, in noaptea aceea...”, eu ascult ingrozit, „Uite-aici o-inceput sa-l bata, cu pumnii si cu picioarele, uite acolo l-or violat pe baiet si l-or taiat, si-uite acolo...”, glasu-i devine moale, stins, „Uite-acolo, in rapa ‘ceea, i-or aruncat maruntaiele. L-am gasat eu, singur, tocmai dupa doua saptamani...”. Masina inainteaza in tacere. In spate, batranul nu plange. Doar se uita pe geam. Imi zice ca daca i-ar fi prins el, numai cu o jumate de ora, numai c-un sfert de ceas daca i-ar fi prins inaintea politiei, le-ar fi smuls inimile din piept fara cutit. La inmormantarea baiatului a stat in picioare, printre ceilalti, si n-a plans. L-a privegheat momarlaneste, trei zile si trei nopti, c-o lumanare aprinsa in mana, neputincios ca un mort.

BOGDAN LUPESCU
Fotografii de EMANUEL TANJALA

Maria

  • Vizitator
Re: Strigoi !
« Răspuns #1 : 30 Aprilie, 2006, 04:52:37 pm »
 :o :o ;D ;D Strigoiiiiiiiiii?! valeleu asta-i meteahna olteneasca. Numai aia dezgroapa mortii in cumpana noptii si-i injunghie.Am auzit si eu ca sunt strigoi aia care se nasc cu caita pe cap.Baliverne,...dar Fereasca Sfantul de-o umbra d-asta ca imi sta inima.Ihi! daca ma viziteaza Capone? Poate-mi da ceva detalii despre vreo banca sau loto 6/49.Ptu!ptu! scuip in san,...ma rog pregatesc o cina copioasa cu spaghete si pizza.

Lord_Saladin

  • Vizitator
Re: Strigoi !
« Răspuns #2 : 30 Aprilie, 2006, 05:12:14 pm »
Nu numai in Oltenia...

In Banat, este un adevarat cult al mortilor, extrem de bine pastrat, inca de la stramosii nostri daci.
AM auzit multe, multe povesti... inclusiv de morti care viziteaza case, de morti care isi viziteaza sotiile... si asa mai departe...

Partea interesanta e, ca lumea chiar crede in ele....
Ceea ce pe mine ma face sa cred ca este "ceva" in toata chestia asta..

Ce-ati zice sa va treziti la usa cu "strigoniu`" ?  :D :D :D

Offline LiaRomanov

  • *
  • Mesaje postate: 15
  • Karma: 1
  • LoveTime.Ro
    • Vezi Profilul
Re: Strigoi !
« Răspuns #3 : 27 Iunie, 2011, 12:52:17 pm »
acest cult al mortilor este, printre altele, nevoia omului de a-si anihila frica de moarte prin relationarea cu elemente trecute deja in taramul mortilor. orice fel de contact cu acesti strigoi ii da omului sentimentul ca are cunostinte si este oarecum pregatit pentru a infrunta acea lume: iluzia controlului este insuflata de multe povesti de genul asta, cu fiinte nemuritoare sau demonice. deasemenea omul are siguranta ca exista o lume de apoi care, fiind atat de lipsita de sensuri inalte si atat de josnica, face viata carnala cu mult mai demna si mai onorabila. nevoia banatenilor de a se confrunta cu strigoi este asemanatoare nevoii grecilor de a se confrunta zilnic cu zeii din Olimp: din astfel de confruntari omul iese mereu invingator, pentru ca este partea care doreste sa faca bine si sa se imbunatateasca (omul tine cont de dualitatea bine-rau), pe cand inamicul este lipst de principii si scrupule, fiind sclavul destinului sau, si anume acela de a perturba firul normal al vietii muritorilor si de a le face rau.