Autor Subiect: a fost odata  (Citit de 761 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline amelie

  • *****
  • Mesaje postate: 628
  • Karma: 25
  • Gen: Femeie
  • omul stie mai mult decat intelege
    • Vezi Profilul
a fost odata
« : 23 Ianuarie, 2012, 12:31:13 am »
Noapte neagra, intunericul invaluie tot ca o ceata, luna plina incearca sa domine bolta cereasca infinita...Zadarnic! Zadarnic urla lupii dorind sa readuca regina noptii la viata, zadarnic zarea rasuna a tipete de durere sfasaietoare...negura noptii stapaneste toata firea sub o ceata densa, nemarginita....zadarnic...
Brusc, tresare. Se ridica din pat. Picaturi ca de foc parca ii ard pielea, si sunt mii, milioane...Sangele clocoteste in interiorul ei si cu o rapiditate care o ucide lent vrea sa ii paraseasca trupul, sa o lase! Capul ii zvacneste de durerea ce l-a cuprins, durere ce parca nu se mai termina si o incatuseaza. Parca un demon ii strange incheieturile si ii opreste orice miscare...si cad ! Se prabuseste....Genele i se impreuneaza usor..si vor sa ramana asa..pentru totdeauna...Totusi il vade..ii zambesti asa, bland, cum numai el stie sa o faca si simte un fior ce ii cutremura trupul pe interior...si ochii lui mari, albastri, lumineaza abisul in care a cazut si ii intinde mana, o ajuta sa se ridice...si apoi o cuprinde in brate. Se simte protejata, ar putea invinge si intunericul care incet, incet a acoperit-o...alaturi de el, cu el...pentru el...Dar cum?! El a plecat, cum poate sa o tina in brate? Este mult prea departe, si totusi, poate sa o ajute. Inca tine la ea? A tinut vreodata ? Privirea lui, de acolo, de sus, e indreptata spre ea? Sufletul ei tresare de bucurie...iar tu se pierde usor in lumina care l-a adus la ea...a venit sa o ajute, a inteles ca doar prezenta lui o ridica din prapastia in care a cazut dupa ce a plecat...
Lumina soarelui o alina si se trezeste zambind,dar o lacrima pura, ca o picatura de roua i se prelinge pe obrajii inca fierbinti. A fost un vis, iar el nu este langa ea, asa cum a fost mereu, ca un prieten bun. Nu-ntelege ca nu a fost vina ei? Nu...el a trezit sentimentele alea in ea si nu a avut puterea sa le ascunda, sa le faca sa dispara. ‘Dar o sa incerc, promit!’ Isi zice in gand si un zambet amar i se zareste in colturile gurii. Zadarnic...
Isi poarta pasii pe aleea serpuita din parc...tineri fericiti se saruta pe banca sau stau imbratisati, numarand frunzele care cad agale, parasindu-si crenguta, ce i-a fost ca o mama si batranul copac, prietenul cel mai bun...
Dar ea se gandeste tot la el, la ceea ce a facut ca ei sa se indeparteze si plange. Da, plange si zambeste, amintindu-si ca lucrul care i-a despartit a fost sentimentul cel mai frumos: iubirea...
Se uita la cer si vede nori pufosi, ca de vata de zahar, cum plutesc pe cerul senin. Intotdeauna sunt acolo, ca niste prieteni buni, unul alaturi de celalalt, asa cum ar putea sa ramana ei...dar nu, nu s-a putut. Ori tot, ori nimic...
Parca ii aude vocea cum o striga...ca atunci cand se jucau in zapada, bucurandu-se impreuna de nemarginirea alba, de fulgii mari, care li se topeau pe buze...
O mana cunoscuta o atinge pe umar si se intoarce brusc. Era el, da, cel care ii fusese alaturi intotdeauna, si caruia ii ducea dorul, baiatul cu ochi verzi, din visul ei. Ii zambeste dulce si o imbratiseaza.
Ea ramane uimita si il cuprinde intre brate. Il strange asa cum nu o mai facuse pana atunci, iar el ii sopteste, usor, la ureche: ,Nu pot sa mai neg. Am incercat, dar sentimentul e mai puternic decat mine. Am tacut ca sa nu te indepartez si mai tare, dar tin la tine, inca dinaintea ta. Te iubesc’
Se saruta si pleaca, zambind, ca si cand lumea ar fi doar a lor, ca si cand ar exista doar ei doi, ei doi si parcul in care s-au sarutat prima oara, dupa atatea dorinte....
doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime...