Autor Subiect: Am o problema...  (Citit de 2975 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline curtezanu

  • ***
  • Mesaje postate: 83
  • Karma: 3
  • Gen: Bărbat
    • Vezi Profilul
    • http://intelesuriseparate.blogspot.com/
Am o problema...
« : 06 Iulie, 2008, 09:07:12 pm »
Am o problemă!

Ce caut aici? Ce caut în faţa mesei, pe scaun şi cu pixul în mână? Iar nu am ce face, iar încerc să consum interminabila pastă. Parcă se îndârjeşte împotriva mea. Ce are cu mine? Ce au toţi cu mine? De ce nu mă lasă în pace, să-mi văd de rostul meu? A, scuzaţi, care e rostul meu? Care îl ştie cu adevărat? Cine ştie cu adevărat care e rostul lui în lume? Cine ştie dacă avem vreun rost în lume?! Sunt un veşnic căutător de negăsit. Dar ce caut? Mă caut pe mine... ha ha, daca nici eu nu am găsesc, cu atât mai mult ei nu pot să mă găsească. Ha ha, ce căutare inutilă. De ce, mă întrebaţi? De aia, pentru că eu nici nu exist. Da, nu exist! şi SUNT aşa de fericit că nu exist... pentru că nu mă vor găsi niciodată.

Eu am o problemă. Multă lume spune că asta nu e de fapt o problemă în adevăratul sens al cuvântului, dar eu chiar o consider o problemă. Şi cum problema înseamnă să ai ceva date despre ceea ce înseamnă ea, să cauţi câteva soluţii şi să încerci să vezi care din ele e cea mai viabilă, propun următoarele:

Enunţ: Se dau următoarele date: bărbat, 25 de ani, Bucureşti, cu o carieră în plină ascensiune, nu mai crede în dragoste. E o dovadă de maturitate? E o dovadă de infantilism? Sau e doar o simplă dovadă că am dreptate?

Istoric: Coborând treptele visului şi mânat de vântul desperării, mi-am dat seama că nu are rost să mai visez. Sunt prins în mrejele propriei mele fantezii. Sunt o poveste de copii, cu zâne bune şi Feţi-Frumoşi. Aceeaşi poveste repetată la nesfârşit. Aceleaşi roluri, diferiţi actori. Aceeaşi recuzită, acelaşi decor. O poveste ce nu merită a fi povestită deoarece îşi pierde misterul. E o poveste fără de povestitor. Visam la o poveste de iubire. Visam la un decor. Acelaşi decor, povestea era alta. Asta că să nu mă plictisesc. Visam şi nu-mi mai păsa de lumea din jurul meu. Visam o realitate. Cel puţin aşa era pe atunci. O realitate ce-mi ocupa visul. Sau era invers? Acum îmi dau seama că da.

Teorema: Dragostea nu există. Dragostea e o scorneală de bijutieri. Iubirea e un vis al celor ce se plictisesc de viată şi vor să schimbe ceva. Iubirea e un vis frumos, care e frumos doar pentru că durează puţin. Dar unde e farmecul? De ce-mi place să visez când pot face ce fac ceilalţi? Când pot trai indiferent şi nestatornic? Dar nu pot. Sunt un visător convins. Şi nu pot trăi altfel. Iar dacă o să mor vreodată, o să mor când o să dau faţă cu realitatea... şi nu o să suport. Ca o pasăre cu aripile frânte, că un cântec de lebădă. Sunt un ultim strigăt al unei ultime lebede, al unei ultime iubiri ce-şi caută aleanul.

Corolar: Cât de singur mă simt când intru în odaie şi aprind lampa... totul e aşa cum l-am lăsat. Hainele pe pat, cărţile pe masă, scaunul pe jos... nu e nimeni să mă aştepte. Acelaşi miros de care m-am saturat... un miros al singurătăţii, lipsit de parfumul tău, de dulceaţa buzelor tale, de albul sânului tău... mă simt atât de singur...

Corolar 2: Eu nu cred în dragoste... consider că dragostea, aşa de pură cum e ea, nu poate face compromisuri. Dragostea e posibilă doar între două fiinţe perfecte. Perfecţiunea nu are loc în imperfecţiune. E o lege a naturii. Iubeşti pe cineva, dar obiectul pasiunii tale nu merită. Nu e iubire. Ceea ce noi numim iubire, nu e decât dorinţă, pasiune, instinct. O putem numi cum vrem. Dar iubirea nu se poate coborî în profan. Şi-ar pierde substanţa şi s-ar compromite. Aşa că rămâne acolo, undeva, sus, ca la o stea unde nimeni nu poate ajunge, rezervata doar Aleşilor. Numai ei ar putea să iubească. Un nou Adam şi o nouă Eva. Doar ei pot aduce iubirea în rândurile noastre. Doar ei vor putea iubi. Şi noi doar sperăm şi ne înşelam cu iluzii ieftine şi trecătoare. Că asta e menirea noastră: să încercam să cuprindem marea într-un ciob de sticlă, să încercam să aducem iubirea în trupurile noastre mărginite. O cauză pierdută de la început…

Corolar 3: Oare dragostea există? Nu e ea oare o alchimie, o combinaţie chimică între două tipuri de feromoni? Oare nu e o idee? Omul, voind să dea un nume plăcerilor sale carnale, le-a contopit în DRAGOSTE. E o invenţie. E doar un nume. Iubeşti? Ia mai gândeşte-te. Oare ceea ce simţi nu e o atracţie profunda pentru o persoana? Exista sex fără dragoste? Exista dragoste fără sex? Înainte nu exista sex fără dragoste. Adulterul se făcea din dragoste. Sau cel puţin aşa se chema scuza. Astăzi, la ce mai e nevoie de noţiunea asta? Cine mai are nevoie de ea? Care e rostul ei? Trăim intr-o societate în care totul se rezumă la plăcere, la dorinţă. Dragostea nu mai e necesară. Încă mai vedem că se spune că sexul completează dragostea. Ha ha... cine mai crede asta? Oare sexul nu e iubire? Oare nu sunt noţiuni care, poate că odată au fost complementare, dar astăzi aproape că se exclud? Oare exista iubire? Eu nu ştiu. Nu se mai simte. Am devenit pragmatici, am devenit animale. Ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce urâm cel mai mult. Raţiune, sentiment şi voinţă. Iată ce e deosebeşte de animale. Sau ne deosebea la un moment dat pe scara evoluţiei. Evoluţie? Nici de asta nu sunt sigur. Nu mai suntem siguri de nimic. Raţiune? Cine mai gândeşte? Sentiment? Care mai simte? Voinţă? Ha ha... ne lăsăm conduşi. Suntem nişte zombie care doar apar şi dispar. Nişte actori pe scena ce-şi spun replica şi pleacă, vorba cântecului. Oare avem vreun rost, vreo funcţie, vreo menire? De ce trăim? De ce murim? Viata e o pregătire pentru moarte. Trăim că să putem muri. Şi fiecare moare când e pregătit. Trăieşte atât timp cat trebuie să înveţe să moară. Oare asta e omenirea? Dar se mai întreabă cineva de scop? O mulţime de întrebări. Dar pe care nu şi le pune nimeni. Poate pentru că ne e teamă de răspuns. Poate pentru că o să ne fie frica de ceea ce vom descoperi despre noi, despre ceea ce putem face. Suntem nişte animale... ne înmulţim şi murim. Ne autodistrugem. Pentru că suntem conştienţi că nu merităm să trăim, că nu merităm să fim superiori, că nu merităm să fim oameni. Nu mai sunt valori, nu mai sunt norme, nu mai sunt credinţe. Nu mai e nimic. Nu mai sunt oameni. Şi totuşi am rămas noi, cei care încă ne mai întrebăm. Dar oare câţi suntem şi oare cât vom mai rezista? Omul s-a născut, a fost creat, a fost un accident? Nu contează. A evoluat, a învăţat, dar acum ştie prea multe şi se duce în jos. La punctul de unde a plecat. E o lege a naturii. Şi ea are întotdeauna dreptate.

Soluţie 1: Să vrei să fii iubit. Să vrei să visezi şi să nu mai ţii cont de realitate. Să vrei să vezi într-o privire aruncată pe furiş semnul unei iubiri care se zbate să iasă la suprafaţă. Să vrei să crezi că nu toţi oamenii sunt răi şi insensibili. Să vrei să crezi că mai poţi încă spera la o iubire care să te ţină departe de lumea viselor şi să te transporte în realitate. Să vrei să fii EU. Aşa sunt eu. O biată umbră ce se plimbă solitară printre nişte figuri. Totul e plin de umbre, de formaţiuni obscure, de contururi indescifrabile, iar printre ele, câte-o pereche, două, de Oameni ţinându-se de mână. Şi eu vreau să iubesc, şi eu vreau să fiu Om. M-am săturat să fiu umbră, să nu-mi găsesc nicăieri locul, să fiu alungat de orice străfulgerare de lumină. M-am săturat să tot alerg, să planez aşa, obscur, fără ţintă şi solitar. Vreau să prind contur, vreau să nu mai fiu umbră, vreau să fiu OM...

Soluţie 2: Ce rost mai are cântecul păsărilor când poţi să auzi lângă tine glasul iubitei? Ce rost mai au bătăile orologiului ce anunţă trecerea timpului când poţi să auzi bătăile inimii iubitei ce măsoară imensa dragoste ce-i porţi? Ce rost mai au frigul, ploaia, furtuna, vântul când căldura iubitei te face să te simţi întotdeauna bine şi la adăpost de forţele răului? Ce rost mai are moartea, când ştii că ea va fi mereu lângă tine, uniţi de-o dragoste curată şi sinceră, ca doua suflete pereche ce au străbătut intemperiile timpului şi care s-au regăsit după o lungă şi obositoare căutare?

Soluţie 3: Sunt ultimul dintre primii visători… de fapt asta e problema mea… quod erat demonstrandum…
Sunt acelasi eu, cu o privire poate mai trista si cu un zambet poate mai sters... indeajuns de romantic sa mai visez si indeajuns de matur sa stiu ca nu pot trai doar din ele...

 

Related Topics

  Titlu / Creat de Răspunsuri Ultimul mesaj
18 Răspunsuri
5283 Vizualizări
Ultimul mesaj 21 Iunie, 2007, 12:03:10 pm
de Lady Allia
20 Răspunsuri
8965 Vizualizări
Ultimul mesaj 30 Octombrie, 2008, 08:07:22 am
de sunshine
7 Răspunsuri
2584 Vizualizări
Ultimul mesaj 14 Octombrie, 2006, 07:05:25 pm
de andY20
16 Răspunsuri
5222 Vizualizări
Ultimul mesaj 12 Iunie, 2010, 04:40:10 pm
de asda asdasd
3 Răspunsuri
2184 Vizualizări
Ultimul mesaj 11 Februarie, 2010, 12:25:42 am
de Iosif