Autor Subiect: Artificii  (Citit de 909 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline amelie

  • *****
  • Mesaje postate: 628
  • Karma: 25
  • Gen: Femeie
  • omul stie mai mult decat intelege
    • Vezi Profilul
Artificii
« : 29 Octombrie, 2011, 08:39:24 am »

“Ce să mai scriu şi pentru simpozionul ăsta? M-am săturat de poveştile tipice de dragoste! Toţi se întâlnesc întâmplător şi se îndrăgostesc instantaneu sau se urăsc, tăinuindu-şi dragostea imensă care îi face să se zdruncine doar la auzul vocii persoanei iubite. Eu vreau altceva, vreau să o cunosc foarte bine, să îi ştiu fiecare gest, fiecare privire, fiecare mişcare lină în bătaia vântului, fiecare zâmbet timid, fiecare lucru care m-ar face să vreau să stau să o privesc la nesfârşit. Vreau să fiu nedemn de fragilitatea ei ca a unei păpusi de porţelan, să îi simt inima în palmă, iar bătăile sale să îmi inunde venele. În serile de vară, când stelele îşi aruncă praful pe bolta cerească şi mii de artificii stăpânesc nemărginitul cu splendoarea lor,  noi să fim acolo unde marea se uneşte cu cerul, acolo unde crestele munţilor ating norii adormiti, să fim pretutindeni...Dar ce tot spun eu aici? Încă nu am timp de vise adolescentine. Trebuie să termin eseul pentru mâine. Ce contează dacă povestea pe care o transpun nu este pe placul meu? Până la urmă, nu mă descriu pe mine, ci un personaj, doar un personaj...din păcate. Unde rămăsesem : «  Toamna târzie intrase în simţirile tuturor fiinţelor... »
 Nu înţeleg de ce trebuia să fac tocmai eu compunerea asta. Mi s-a spus de atatea ori că am scrieri reci şi acum trebuie să scriu iar despre iubire!’’
Tipul băiatului aranjat, ordonat. Îi place să ştie că are un plan pus la punct şi este gata să îl urmeze indiferent de consecinţe. Visele pentru el sunt doar cele pe care le are noaptea şi pe care nu le ţine minte niciodată. Le consideră infantile. Rareori îşi imaginează viitorul prin ochii de adolescent. Ştie ce vrea de la viaţă şi o consideră o scenă pe care este gata să îşi joace rolul excelent. Pentru el nu există ‘am făcut’, ci doar ‘voi face’. Trăieşte în viitor şi amintirile sunt uitate într-o odaie pe care nu o deschide pentru nimeni, decât pentru sine : sufletul său.
Prezenţă impecabilă : înalt, cu faţa ovală şi cu ochi mari şi verzi, cu gene dese, care îi dau o notă copilărească figurii serioase pe care şi-o impune. Zâmbeste sumbru, ca un bărbat interesat şi ştie când să îşi folosească charm-ul. Părul negru, în antiteză cu irisul deschis la culoare, subliniază seriozitatea excesivă uneori.
Fetele de vârsta lui i se par nişte copile, nişte visătoare irecuperabile, care nu ştiu altceva decât să râdă strident pe bănci, în parc, în faţa liceului sau în clase. Şi totuşi, le găseşte inocente şi drăguţe, mai ales pe cele cu pielea deschisă la culoare. Le analizează mişcările şi le consideră balerine pe cele care păsesc uşor şi care privesc din mers cerul albastru de peruzea.
Prietenii săi sunt în număr mic, dar se poate baza pe ajutorul lor, deşi doreşte să reuşească singur, trecând peste greutăţi ca peste o piatră de pe trotoarul ce îl conduce în fiecare zi spre liceu.
Este ferm convins că viitorul lui va fi de succes. Nu ştie care va fi acela. Deşi îşi realizează planurile din timp şi singur, preferă ca meseria sa să fie aleasa odată cu trecerea anilor, atunci când va fi pregătit.
  Îi plac munţii şi tainele lor, marea albastră şi adâncurile sale, cerul senin într-o zi de vară, pădurea înverzită care te întampină cu miros de proaspăt, copiii mici care se joacă în nisip şi artificiile.
 În umbra sa, se află copilul de odinioară, care şi-a pierdut puritatea odată cu divorţul părinţilor săi.
Nu suportă să îşi aducă aminte de clipele petrecute alături de familia care acum nu mai este. Mama sa este cea care îi oferă sprijinul necondiţionat de când tatăl a plecat şi a lăsat în urmă o inima de copil, transformată mai târziu într-un cufăr cu trecut dureros.
În timpul liber, cântă la pian. Adoră să simta clapele, să auda vibrând corzile, să asculte sunetele care se îmbracă într-o melodie frumoasă. Delicateţea acestui instrument îl emoţionează, iar picături cristaline îi alunecă, mângâind obrazul îmbujorat. Le şterge cu degetele şi continuă să cânte. Uneori, când nu întrerupe cântecul, acestea cad şi se sparg pe clapele pianului la fel ca visele sale copilăreşti şi nu mai poate face nimic pentru a le opri.
El face totul singur, fără prea mult interes, dar tot ceea ce încearcă îi iese exact cum îşi propune. Nu ţine cont de timp. Îl urăşte pentru că datorită lui, îşi realizează zilnic programul care trebuie respectat. Îşi doreşte de nenumărate ori să rămână captiv într-o zi, într-o oră anume, dar e imposibil, pentru că timpul este grăbit şi nu iartă pe nimeni.
Şi îl cheamă Sergiu.
„Ce aş mai putea să scriu ? Sunt aşa obosită...dar trebuie să încerc să aştern câteva rânduri măcar şi mai continui mâine dimineaţă. Mereu se întâmplă aşa. Nu reuşesc să îmi stabilesc un plan şi timpul mă încolţeşte. Aş putea să scriu despre doi tineri care se întâlnesc întâmplător şi rămân prieteni. Dar, odată cu trecea vremii, cei doi se îndrăgostesc şi fug într-un loc unde să fie numai ei doi, ei şi natura care să le fie complice. Trebuie să scriu ceva diferit, dar cum, când toţi iubesc la fel? Nu e iubirea sentimentul care ne face asemănători?  Mai bine scriu despre iubire,pur şi simplu. Fără un el anume, fără o ea speciala, doar nişte îndrăgostiţi, reprezentanţii tuturor din lume. E mult mai uşor şi poveştile cu tineri mă îndeamnă la visare. Nu voi avea timp să o termin nici măcar mâine dimineaţă. « Iubirea este cursa contra timp pe care îndrăgostiţii o înfruntă zilnic, este fâşia de lumină a speranţei, este puritatea crinului alb, este... »
doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime...

Offline amelie

  • *****
  • Mesaje postate: 628
  • Karma: 25
  • Gen: Femeie
  • omul stie mai mult decat intelege
    • Vezi Profilul
Re: Artificii
« Răspuns #1 : 29 Octombrie, 2011, 08:40:20 am »
Ea este o visătoare. Dimineaţa se hrăneşte cu frumuseţea viselor din noapte şi în fiecare zi trăieşte cu speranţa unei vieţi fericite, împlinite alături de cei ce i-au fost întotdeauna alături. Sub înfăţişarea firavă, se ascunde o fire puternică, dornică de succese. Vrea să ajungă un medic chirurg cunoscut, să îi ajute pe ceilalţi, să le salveze vieţile, mai ales de când mama ei a murit. De atunci , ea trăieşte împreună cu tatăl ei şi cu bunicii, care o consideră înca o copilă inocentă.
Îşi ascunde tristeţea râzând mereu, înseninându-şi figura de copil, cu ochi negri, în abisul cărora se află durerea pierderii fiinţei care i-a dat viaţă, care i-a şoptit lin învăţătura, care i-a colorat viu, cu creioane multicolore, firul neînţeles al vieţii. Când îşi aduce aminte de femeia cu ochi mari şi blânzi, care îi făcea cu mâna din căsuţa cu ferestrele către soare când pleca la şcoală, nu plânge, ci se îmbărbătează, picurându-şi în suflet curajul de a trece peste orice obstacol, fără a-i răni pe cei din jurul său.
Zâmbeşte timid, dând culoare obrajilor, atunci când aude complimente. Iubeşte grădina din spatele casei. Căţeluşii zglobii care o înveselesc prin zburdălnicia lor, prin felul în care o privesc aşa, blând, cu ochii mari. Se pierde printre slovele unei cărţi vechi, stănd în leagănul construit încă de când era mică de bunicul ei. Adoarme cu gândul la dimineţile de primavară cu miros proaspăt. De aici poate, îi spun şi prietenii că are « dimineaţa în priviri » .  Merge pe stradă cu privirile către cer, contemplând imensitatea sa şi norii pufoşi pe care şi-ar dori să locuiască.
Este înconjurată de multe persoane, dar nu pe toţi îi poate numi prieteni. Cei ce i-au fost alături atunci când a avut nevoie, cei ce o ascultă, întelegând cuvintele dincolo de aparenţă, sunt Daria şi Radu. Cu ei şi-a trăit copilăria şi îi place să spună ca îi cunoaşte de-o viaţă. Deseori îşi amintesc de năzdrăvăniile pe care le făceau pe vremuri şi râd în hohote pe mansarda casei lui Radu.
I-ar fi plăcut să cânte la vioară, dar nu a avut posibilităţi. Sunetul subţire, ca un tril, al viorii o înfioară, dar într-un mod plăcut. Şi-a propus ca atunci când va putea, nu contează la ce vârstă, va achiziţiona un astfel de instrument şi îl va studia.
Priveşte oraşul de pe balconul casei şi i se pare asimetric. Luminile caselor se joacă într-o babilonie, creând o lumină efemeră, ce se pierde în negura nopţii. Doar luna rămâne acolo, strălucind ca o sânziană albă, domnind peste întreaga boltă.
Uită de anumite lucruri, fiind prea visătoare, întarzie întotdeauna, nereuşind să fie gata la timp. Merge la cinema cu prietenii şi nu rezistă să nu comenteze măcar o replică din film, atrăgând atenţia asupra sa, apoi ruşinându-se ca un copil.
Maturitatea pe care vrea să o ascundă, neavând parte de o copilărie lunga, se eliberează din temniţa în care este închisă, atunci când familia şi prietenii au nevoie de ea. Râde şi la o gluma fără haz, doar pentru a-l mulţumi pe cel ce a spus-o.
Se îmbraca fără un stil anume, ci după cum alege hainele din şifonier. În general, culorile vii îi pun în valoare tenul deschis la culoare, dându-i o notă copilărească.
Citeşte romane de dragoste şi deseori visează la o iubire misterioasă, feerică, ceva care să dăinuie prin unicitate, prin modul de a iubi.
Îi plac sunetul artificiilor şi felul în care ele îşi răspândesc lumina multicoloră pe întinsul cerului. La Revelion, rămânea privind, pierduta,  in sus, chiar şi după ce se terminau. Atunci se gândea la mama ei, la vremurile în care se uitau amândouă, fermecate de culorile vii. Şi mamei sale îi placeau artificiile. Poate de aceea îi plac şi ei. Multe persoane spun că seamănă cu mama sa. Mai puţin în privinţa ochilor. Mama sa îi avea verzi, ca Marea Adriatică.
Tot mama sa a hotărât să o numească Sara. Nu se ştie de ce. Bunicii i-au spus ca aşa se numea personajul din romanul preferat al ei, dar nu ştiu şi numele lui.
doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime...

Offline amelie

  • *****
  • Mesaje postate: 628
  • Karma: 25
  • Gen: Femeie
  • omul stie mai mult decat intelege
    • Vezi Profilul
Re: Artificii
« Răspuns #2 : 29 Octombrie, 2011, 08:42:23 am »
Simpozionul s-a dovedit a fi interesant, cu lucrări extraordinare. Cei prezenţi au aflat ca iubirea este ca lumina de după-amiază, ca îngerul păzitor al unui copil, ca jocul nevinovat al valurilor.
- Premiul întâi la secţiunea proză i se acordă lui Sergiu Vlădescu. Felicitări, tinere!
- Mulţumesc!
- Hei, eu îl cunosc pe tipul ăsta! E prieten cu Radu! se aude vocea excentrică a Dariei, care se afla lângă Sara.
- Şi atunci eu de ce nu îl ştiu? Cred că te înşeli. îi răspunde calm, Sara.
- Nu, el este. Te asigur. Eram cu Radu când s-au întâlnit să discute despre nu ştiu ce. Mi se pare cam înfumurat.
- Daria, nu mai judeca oamenii după aparenţe. Ştii că...
- ...i se acordă domnişoarei Ştefănescu Sara.
- Grăbeşte-te, Sara! Tu eşti.
- Mă scuzaţi. Vă mulţumesc.
- Ei bine, ce premiu?
- Doi.
- Dacă nu era tipul ăla...
- Dacă nu era el, era altul. Hai să plecăm.
- Bine, dar mai întâi hai să vorbim cu Sergiu. Să îţi demonstrez că am dreptate.
Toţi cei premiaţi îşi scurgeau paşii spre ieşirea din încapere şi cele două fete s-au pierdut în oceanul de suflete ce se afla în jurul său. Daria încerca să îl găsească pe băiatul cu păr negru, până când l-a zărit discutând cu nişte băieţi.
- Bună, Sergiu!
- Bună. Tu…esti Daria, prietena lui Radu, nu?
- Exact. Şi ea e prietena mea, Sara.
- A, tu ai luat premiul doi, nu?
- Da, spuse Sara zâmbind şi roşind pal.
“Câtă inocenţă. Parcă ar fi un copil.’’, gândi Sergiu, zâmbindu-i la rândul său.
 - Trebuie să plec. Mai vorbim. Mi-a părut bine de cunoştinţă, Sara.
- Şi mie la fel, răspunse aceasta privind în urma lui, numărându-i parcă paşii.
- Ţi-am spus eu că e îngâmfat. ‘‘Trebuie să plec. Mai vorbim’’, îl imita Daria cu voce caraghioasă.
- Nu mi s-a părut.
- Cred şi eu. Văd că deja îi regreţi plecarea.
- Ba nu. Ţi-am spus doar că nu sunt de acord cu tine.
- În fine. Hai să mergem.
Ajunsă acasă, Sara a fost felicitată de bunici şi de tatăl său şi nici măcar nu a avut timp să urce în camera sa, imediat sunând-o Radu, pentru a ieşi cu el si cu ceilalţi prieteni în oraş.
Deşi trebuia să ajungă în parc în zece minute, nu a rezistat să nu se înfrupte din prăjiturile făcute de bunica sa, care arătau delicios de bine.
A plecat grăbită, dar liniştită, gândidu-se că nu se va supăra nimeni, deoarece toţi ştiau că nu poate ajunge la timp niciodată. Uneori veneau şi ei mai târziu, lăsând-o pe ea să aştepte. De data aceasta însă, numărul celor cu care ieşea de obicei s-a mărit, printre ei aflându-se şi Sergiu.
A reuşit să observe figura bosumflată a Dariei şi zâmbetul larg, ce dădea naştere unor gropiţe micuţe în obraji al lui Radu. Daria cu siguranţă nu era supărată datorită întârzierii ei, doar era prietena ei cea mai bună, se obişnuise cu nepunctualitatea sa.
- Bună, băieţi. Îmi pare rău că am întarziat dar...
- Ştim, Sara, nu e nevoie să ne mai spui, iar a făcut bunica ta prăjiturile acelea ispititoare! spuse Radu râzând.
Fata roşi. Mereu auzea aceleaşi cuvinte de la Radu. Doar erau prieteni, îşi permitea.
- Mi-ar plăcea să gust din prăjiturile bunicii tale, interveni Sergiu.
- Da...sigur...răspunse fata cu privirea îndreptată spre ochii verzi ai băiatului.
- Hai, Sara, trebuie să îţi spun ceva, o chemă Daria. În sfârşit ai venit. Nu înţeleg cum Radu poate să fie prieten cu băiatul ăsta.
- Daria, nu înţeleg ce ai împotriva lui. Hai mai bine să mergem şi alături de ceilalţi.
În tot acest timp, Sergiu îi urmărea fiecare gest, fiecare privire.
‘‘ Ce delicată este. Şi plină de viaţă. Parcă aduce cu ea râsete de copii...’’
Sara îl privea gânditoare atunci când el vorbea, când râdea, când nu putea să o vadă. Dacă se întâmpla să o observe, îşi ascundea stângaci privirea în spatele bretonului.
El îi zâmbea şi şi-o imagina alergând pe malul mării, într-o rochie albă, tresărind la atingerea apei reci. Ar fi vrut să o mai privească la nesfărşit, dar a fost întrerupt de o voce care spunea:
- Radu, nu mai râde. Ştii că mie îmi plac foarte mult artificiile, se plângea Sara de comportamentul prietenului său.
- Da, dar mi se pare nepotrivit pentru bal mascat.
- Şi mie îmi plac artificiile. Mi se pare minunat să privesc cerul stăpânit de splendoarea lor, se bâlbâi Sergiu.
Era poate, pentru prima oara când rămăsese surprins de o fată. Aceasta părea să aibă aceleaşi gusturi ca şi el. Era singura cu care nu putea să fie indiferent, pe care nu putea să nu o privească.
Seara, când a ajuns acasă, s-a gândit la ea. Niciodată nu reţinuse figura unei fete. Acum, zâmbetul ei îi făcea inima să tresaltă.
Se bucura ca un adolescent atunci când îl suna Radu ca să iasă afară, în sfârşit nu se mai ascundea în spatele băiatului serios, nu mai stătea închis în camera sa, vorbea întruna, îi povestea mamei sale despre ‘‘fata cu dimineaţa în priviri’’, iar aceasta era uimită de schimbarea lui. Când venea de la serviciu era întâmpinată de un zâmbet larg, de un fiu serviabil. Chiar începuse să îi ceară sfaturi în diferitele probleme cu care se confrunta.
Uitase de băiatul serios, perfecţionist. Uitase trecutul trist. Îşi trăia parcă adolescenţa pierdută până atunci. Cânta la pian cu gândul la ea, visa la viitorul în care vor fi împreună, spera ca şi ea să îi împărtăşească sentimentele deşi era aproape sigur de asta. Citea în ochii ei afecţiunea, vedea în roşul obrajilor săi iubirea adolescentină după care tânjesc toţi tinerii şi pe care o regretă toţi adulţii.
A ajuns să îi iubeasca până şi familia. A fost invitat la ziua ei şi a gustat, în sfârşit renumitele prăjituri ale bunicii sale. O bătrânică simpatică, plină de energie, atunci a înţeles cu cine seamănă Sara. După aceea au plecat la Radu şi au stat amândoi pe mansardă şi au privit stelele. Au văzut până şi nişte artificii şi, cum le plăceau atât de mult, şi-au pus dorinţe. De atunci se pare că sunt împreună.
Toţi ceilalţi îi admiră, iar prietenii lui vechi se întreabă cum a reuşit ea, o adolescentă cu suflet de copil să îl schimbe pe Sergiu, băiatul care nu cunoştea puritatea, nevinovăţia.
Credea că ştie totul despre ea, aşa cum un Alchimist cunoaşte tainele pietrei filosofale, însă a descoperit că s-a înşelat când ea i-a spus că mama sa a murit. Îi unea pâna şi lipsa unui părinte. Îşi transmiteau reciproc forţa de a merge mai departe.
Uitau că sunt fiinţe şi parcă zburau, sfidând pământul şi cerul, oamenii şi astrele. Se ascultau fără să îşi vorbească, se înţelegeau numai privindu-se şi toţi credeau că se potrivesc la fel ca Ying si Yang, că se completau la fel ca ziua şi noaptea.
Vieţile lor erau una, până când el a crezut că prietenia dintre ea şi Radu s-a transformat în mai mult. I-a văzut îmbrăţisându-se de mai multe ori la liceu şi, auzind şi alte păreri de la cei care voiau să îi despartă, le-a făcut pe plac şi s-a îndepărtat de cea care i-a luminat fiecare după-amiază, cea care i-a redat visele, cea care l-a înţeles şi care l-a ascultat întotdeauna. Ştia că nu va mai fi niciodată la fel fără ea, şi de aceea încerca să nu se mai gândească la ce a fost.
Umbla întotdeauna înconjurat de fete cu parul ca spicele graului, cu pielea ca spuma laptelui, cu ochii precum marea, dar niciuna nu era cum era ea.
Sara se schimbase. Ochii săi ca jăraticul parcă se stinseseră, veselia pe care o emana se pierduse în trecutul acela din care făcea parte Sergiu. Avea o prezenţă matură. Rămăsese doar cu Daria care încerca să îi ridice moralul din când în când, eşuând aproape întotdeauna. După ce se întâlnea cu el, deşi îi arăta o figură nepăsătoare,  înăuntrul său simţea cum se rupe ceva, cum toate visele ei se sparg asemeni unei sticle.
După ce termină liceul, ea intră la Facultatea de Medicină şi se mută din oraş. Despre el îi povesteşte Daria. Auzise ca a intrat la Facultatea de Drept şi că îi merge excelent. Lucrează la un cabinet de avocatură şi este împreună cu fata avocatului, cea micuţă şi cu pistrui.
Poate că acum ar fi fost încă împreună, dacă el ar fi avut încredere în ea, şi nu în ceilalţi. El nu a înţeles ca iubirea nu e geloasă, că iubirea nu moare, că iubirea nu minte, că iubirea nu dispare.
Şi ea incă îl iubeşte.
doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime...