Autor Subiect: Bunica  (Citit de 1883 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline Lady Allia

  • *****
  • Mesaje postate: 2081
  • Karma: 100
  • Gen: Femeie
    • Vezi Profilul
Bunica
« : 22 Ianuarie, 2007, 03:04:39 pm »

Soarele strălucea cu putere, iar în curte se auzeau vocile vesele ale verişorilor mei. Bunicul pufăia Mărăşeşti, iar bunica frământa aluatul de pâine cântând. Eu eram cocoţată pe pat şi o priveam cum îşi îndesa mânuţele în aluat, până şi când frământa pâine bunica iubea! Iubea mereu să facă ceva bun pentru noi, iubea să muncească pentru noi, iubea aluatul ăla pe care când îl plesnea de albia corojită de vreme zicea: „Ţuce-te D-zeu şi binele să te ţuce de aluat că drag mai îmi este să te frământ” şi, aşa era. Bunica trăia pentru fiecare zâmbet al meu şi uneori chiar şi acuma simt că mai face asta trăieşte prin zâmbetul meu.
Fiecare nepot aveam pâinica noastră pe care aşeza o literă făcută din aluat, iar eu eram fericită că eram singura nepoată care avea litera ei şi numai a ei „R”! Ştiam că eram preferata bunicii, deşi niciodată nu a făcut ceva să îi facă pe restul nepoţilor să se simtă mai puţin iubiţi, dar eu ştiam! Era o legătură puternică între mine şi bunica şi nimeni nu putea să o rupă!
- Dar ce faci acolo iubita mea?...mă întrebă bunica scoţându-mă din visele mele pierdute în aluatul ei fermecat. De ce nu ieşi şi tu să te joci cu fetele?
- Păi, dacă îmi spui tu buni să ies...eu ies, dar tare aş vrea să mă laşi să te ajut! Măcar un pic.
Bunica începu să râdă şi mă sărută pe creştet. Doamneeee, ce îmi plăcea când făcea asta. Mi se părea că sigur am mai crescut câţiva centimetri.
- Dacă tu vrei să mă ajuţi draga bunichii ajută-mă, dar tare mi-e teamă că o să te frământe el pe tine, nu tu pe el!
- Nuu buni, nuu, căci am mai crescut şi acum pot mai tare, am îndrăznit eu gândind că sigur de data asta voi învinge aluatul.
- Păi, dacă este aşa şi sigur este aşa, haide să ne luptăm împreună cu el până face bulbuci.
- Buni, dar de ce trebuie să facă aluatul bulbuci?
- Pentru ca să ştim noi că el este frământat cum se cuvine şi el este pregătit pentru a fi băgat în cuptor.
Şi frământam până aluatul făcea bulbuci, bulbuci mari asemeni celor pe care îi făceam atunci când mestecam gumă şi făceam balonaşe.
Cuptorul era mare şi alb, iar bunica muncise mult până să poată strânge banii necesari ca unchiul să i-l poată ridica. Veneau multe nane (femei bătrâne din sat) la noi să îşi coacă pâinea sau cozonacii, iar bunica le lăsa pe toate.
- Să fie şi copii tăi fericiţi că găsesc bunătăţi pe masă când vin la tine, zicea ea încurajându-le pe toate.
Şi...aşa era! Toată lumea e fericită atunci când ajunge acasă să găsească pe masă o felie caldă de pâine sau cozonac zâmbetul senin al mamei...
Mie cel mai mult şi mai mult îmi plăceau „moşocoarna” bunicii, care era un fel de plăcintă din aluat de pâine umplut cu prune proaspete şi zahăr. Nici nu vă închipuiţi ce mireasmă ieşea din cuptor când o scotea bunica şi ce bunătate era! Mereu mă frigeam la degete şi la buze pentru că nu aveam răbdare să o las să se răcească, dar, dacă aş da timpul înapoi tot aşa aş păţi pur şi simplu este delicioasă şi nu mă pot răbda să nu o gust cât mai repede.
Vara, la bunica eram şapte nepoţi, iar bunica ne făcea la fiecare plăcinta noastră, cozonacul nostru, pâinica noastră...şi mereu avea grijă să nu fie una mai mare sau una mai mică. Nu pot nici acum însă să înţeleg cum putea bunica să facă atâtea într-o zi şi nici nu cred că voi reuşi vreodată.
Ţin doar minte cum într-o dimineaţă de vară m-am trezit pentru că mi se părea că aud glasul bunicii. Când am deschis ochii afară era încă noapte, iar bunica frământa pâinea. Pe atunci nu se găsea pâine, iar pentru o familie mare trebuia să frământe cam de 2-3 ori pe săptămână. Pe sobă fierbeau două feluri de mâncare, iar bunica avea grijă şi de una şi de alta, ca să nu mai vorbesc că după ce termina trebuia să hrănească văcuţele, căpriţele, galiţele (păsările de curte: găini, raţe, gâşte, curci...) şi porcii, deoarece bunicul nu vedea pe atunci şi nu a văzut mulţi ani. I se făcuse o cataractă pe ochiul stâng şi după operaţie doctorul care era prea plictisit de o altă operaţie şi nu a luat-o în serios i-a scos şi cristalinul odată cu cataracta, iar bunicul nu a mai putut să vadă cu ochiul stâng niciodată. În timp, odată cu bătrâneţea, bunicul a făcut cataractă şi la ochiul drept şi au trebut mulţi ani ca bunicul să mai accepte o operaţie. Îi era teamă să nu
rămână orb şi de celălalt ochi, dar faptul că frăţiorul meu s-a născut, iar el îşi dorea mult să îl vadă i-a dat ambiţia să facă operaţia. Nici nu vă închipuiţi ce fericit era când a putut să vadă.
Parcă acuma îl văd:
- Bace (expresie folosită pentru a defini un om în vârstă...de gen masculin) Mitre..., spuse doctorul Firicel cu un zâmbet larg după ce îi luă pansamentul de pe ochii..., acuma poţi să deschizi ochii şi să ne vezi.
- Da, o să îi deschid, dar vreau să fie lângă mine Ramona mea!...Vreau să o văd prima!
Şi eram acolo îl ţineam de mână cu oarecare emoţie şi zâmbeam larg, deşi în sufletul meu Doamne ce aş mai fi plâns! Însă nu am vrut nici o clipă să îmi vadă bunicul emoţia şi teama...cu atât mai mult nu vroiam să mă vadă plângând i-aş fi frânt inima.
A deschis ochii şi...mi-a pus mâna pe faţă mângâindu-mă fericit:
- Daa, da...fata bunicului..., dar tare frumoasă te-ai mai făcut! Doamne, dar ce mă bucur să te pot revedea elfişorul meu iubit!
L-am îmbrăţişat şi l-am pupat pe toată faţa şi mâinile. Nu mai ştiam ce să fac de bucurie.
Dar să revenim la ziua aceea în care bunica era trează cu noaptea în cap. Ceasul era trei noaptea, iar bunica gătea, frământa, pregătea cuptorul şi ce era mai rău ştiam că bunica va trebui să meargă să muncească şi pe câmp, deoarece era vremea CAP-ului şi avea normă întreagă. Am început să plâng, iar bunicul m-a văzut:
- Dar, de ce plângi soarele meu?
- Mi-e milă tare de bunica! Vreau şi eu să pot să merg cu ea la sapă, dar nu am sapă bunule.
Bunicul m-a sărutat pe frunte, a oftat şi după ce s-a îmbrăcat a ieşit afară. A stat destul de mult că deja şi bunica se tot întreba:
- Da unde s-o fi dus şi omul ăsta de nu mai apare?
Şi...a apărut! Avea în mână o săpică mai mult pentru răsaduri de flori, dar era o săpică.
- Uite! Ţi-am făcut o săpică aşa micuţa ca şi tine ca să mergi cu buni să o ajuţi!
Nu cred că vă închipuiţi cum am zburat în braţele bunicului şi îl pupam şi îl strângeam în braţe de fericire, iar mândria mea când am mers de-a lungul
satului cu bunica cu sapa aceea în mână nu pot să o explic. Îmi străluceau ochii şi sufletul de fericire că pot să o ajut.
…Nu mai ştiu ce îmi amintesc cel mai bine...zâmbetul cald şi plin de iubire al bunicii sau odăiţa mică şi strălucitoare în care copilăria mea se trezea atât de fericită şi liniştită în fiecare zi...
...Ştiu însă că iubeam să mă trezesc dimineaţa în miresme de prăjituri şi mâncăruri delicioase..., în mijlocul unor melodii vechi susurate de glasul frumos al bunicii..., în zeci de ciripituri vesele...şi în odăiţa mea unde pereţii vechi erau zugrăviţi într-o culoare crem pe care bunica dăduse cu rola nişte spirale maro-vişinii... Cunoşteam fiecare unduire de spirală..., fiecare punct de pe perete...iubeam până şi pereţii pe care bunicii mei îi zugrăviseră cu atâta trudă... Tavanul era podit şi vopsit într-un albastru-gri pal...şi îmi plăcea când se umplea de bobiţe de transpiraţie...Mi se părea că mă trezesc în mijlocul unei camere în care căzuse roua..., iar soarele vroia să intre înăuntru prin fiecare ungher...
...De fiecare dată era cineva acolo..., cineva care să îmi apere visele, cineva care să îmi iubească zâmbetul şi fiinţa, cineva care să ştie printre zeci de pupături să mă ia de mânuţe şi să zică râzând şi sorbindu-mă de drag...: „Hopa sus draga bunicii/bunicului...! Îmi era dor să te trezeşti să îţi mai aud glasul şi să îţi văd zâmbetul”, iar eu râdeam larg...cuprinzând  în braţele mele fiinţele acelea pline de dăruire, de dragoste şi căldură...şi sărutându-le când obrajii, când mâinile care ştiau atât de frumos să mă alinte.
...Am învăţat de la bunica să iubesc oamenii...! Să îi iubesc necondiţionat şi să nu aştept nimic înainte de a dărui...pentru că zicea ea: „Te vei simţi atât de fericită atunci când dragostea se va întorce încât mereu vei da mai multă, mai multă...”. Am învăţat să preţuiesc zilele frumoase şi să mă folosesc de cele mai puţin frumoase...Toate au ceva bun în ele...! Am învăţat să muncesc de mică şi am ştiut mereu că munca ne ajută în viaţă. Am muncit pe toate planurile şi chiar dacă satisfacţiile nu au venit la timp, sau unele deloc, am învăţat să ştiu să aştept.
...Bunica..., bunica a fost o femeie simplă, născută din dragostea curată a unei învăţătoare şi a unui ţăran simplu..., dragoste care pe străbunica mea a condamnat-o la dezmoştenire şi sărăcie, iar mai apoi, la trei ani după căsătorie...la moarte! O boală grea şi necruţătoare a luat-o în timp ce bunica mea avea doar doi ani şi sora bunicii avea un an. Mereu îmi povestea de „măicuţa ei”...: cât era de frumoasă, cât era de bună şi cât de mult şi-ar fi dorit să ştie şi ea ce înseamnă grija unei mame... Probabil, acum, în Cer unde este îngerul copilăriei, tinereţii şi vieţii mele..., probabil că acum ştie cum este grija şi dragostea mamei sale..., iar ea la rândul ei...de acolo de unde este ne protejează în continuare aşa cum a făcut-o mereu...
...A muncit de mică şi nu a ştiut niciodată să urască...!!! Eu în locul ei aş fi ştiut şi aş fi urât! A crescut lângă o mamă vitregă care o trimitea la câmp cu noaptea în cap, desculţă şi îmbrăcată doar într-o rochie lungă de cânepă..., care i-a pus în braţe de mică trei copii de care să aibă grijă...şi care nu i-a permis până la 18 ani să îşi cumpere o rochie frumoasă cu care să iasă şi ea la bal...A fost o Cenuşăreasă, dar nu şi-a urât niciodată mama vitregă sau fraţii...: „...a făcut şi ea ce a ştiut să facă...” îmi zicea mereu şi aşa cum a fost măcar am avut şi eu o mamă lângă mine. Ceea ce i-a reproşat doar mamei ei vitrege a fost că nu a lăsat-o să termine decât şapte clase şi nu a putut deveni învăţătoare..., dar asta nu a oprit-o niciodată să nu fie un adevărat pedagog pentru cei din jur.
...Viaţa ei a fost plină de veselie, de fericire...a adus soarele peste tot unde era..., soarele şi vorba caldă şi blândă..., dar ea nu le-a avut... Oricât de grea a fost viaţa ei bunica a fost asemeni unei avalanşe de lumină şi bunătate, iar cei care au cunoscut-o ştiu cu cât întuneric au rămas acum...
În ziua în care bunica mea s-a stins măcinată de o boală crudă şi nepăsătoare...în viaţa mea a coborât pentru totdeauna întunericul...Cineva mi-a furat soarele de pe cer şi am rămas în eclipsă totală de...durere!

...Soarele strălucea cu putere, iar în curte se auzeau vocile vesele ale verişoarelor şi verişorului meu. Bunicul pufăia Mărăşeşti, iar bunica frământa aluatul de pâine cântând . Eu eram cocoţată pe pat şi o priveam cum îşi îndesa mânuţele în aluat..., până şi când frământa pâine bunica iubea...! Iubea mereu să facă ceva bun pentru noi, iubea să muncească pentru noi, iubea aluatul ăla pe care când îl plesnea de albia corojită de vreme zicea: „Ţuce-te D-zeu şi binele să te ţuce de aluat că drag mai îmi este să te frământ”...şi, aşa era. Bunica trăia pentru fiecare zâmbet al meu şi...uneori chiar şi acuma simt că mai face asta...trăieşte prin zâmbetul meu...
...Fiecare nepot aveam pâinica noastră pe care aşeza o literă făcută din aluat..., iar eu eram fericită că eram singura nepoată care avea litera ei şi numai a ei... „R”...! Ştiam că eram preferata bunicii, deşi niciodată nu a făcut ceva să îi facă pe restul nepoţilor să se simtă mai puţin iubiţi..., dar eu ştiam! Era o legătură puternică între mine şi bunica şi nimeni nu putea să o rupă!
- Dar ce faci acolo iubita mea?...mă întrebă bunica scoţându-mă din visele mele pierdute în aluatul ei fermecat... De ce nu ieşi şi tu să te joci cu fetele?
- Păi...dacă îmi spui tu buni să ies...eu ies, dar tare aş vrea să mă laşi să te ajut...! Măcar un pic...
Bunica începu să râdă şi mă sărută pe creştet...Doamneeee, ce îmi plăcea când făcea asta...Mi se părea că sigur am mai crescut câţiva centimetri...
- Dacă tu vrei să mă ajuţi draga bunichii...ajută-mă, dar tare mi-e teamă că o să te frământe el pe tine, nu tu pe el!
- Nuu buni, nuu, căci am mai crescut şi acum pot mai tare..., am îndrăznit eu gândind că sigur de data asta voi învinge aluatul...
- Păi...dacă este aşa şi sigur este aşa..., haide să ne luptăm împreună cu el până face bulbuci...
- Buni..., dar de ce trebuie să facă aluatul bulbuci?
- Pentru ca să ştim noi că el este frământat cum se cuvine şi el este pregătit pentru a fi băgat în cuptor...
...Şi...frământam...până aluatul făcea bulbuci...,bulbuci mari asemeni celor pe care îi făceam atunci când mestecam gumă şi făceam balonaşe...

Nu mai ştiu ce îmi amintesc cel mai bine: zâmbetul cald şi plin de iubire al bunicii sau odăiţa mică şi strălucitoare în care copilăria mea se trezea atât de fericită şi liniştită în fiecare zi
Ştiu însă că iubeam să mă trezesc dimineaţa în miresme de prăjituri şi mâncăruri delicioase, în mijlocul unor melodii vechi susurate de glasul frumos al bunicii, în zeci de ciripituri vesele şi în odăiţa mea unde peretele crem pe care bunica dăduse cu rola nişte spirale maro-vişinii. Cunoşteam fiecare unduire de spirală, fiecare punct de pe perete iubeam până şi pereţii pe care bunicii mei îi zugrăviseră cu atâta trudă. Tavanul era podit şi vopsit într-un albastru-gri pal şi îmi plăcea când se umplea de bobiţe de transpiraţie. Mi se părea că mă trezesc în mijlocul unei camere în care căzuse roua, iar soarele vroia să intre înăuntru prin fiecare ungher.
De fiecare dată era cineva acolo, cineva care să îmi apere visele, cineva care să îmi iubească zâmbetul şi fiinţa, cineva care să ştie printre zeci de pupături să mă ia de mânuţe şi să zică râzând şi sorbindu-mă de drag: „Hopa sus draga bunicii/bunicului! Îmi era dor să te trezeşti să îţi mai aud glasul şi să îţi văd zâmbetul”, iar eu râdeam larg cuprinzând în braţele mele fiinţele acelea pline de dăruire, de dragoste şi căldură şi sărutându-le când obrajii, când mâinile care ştiau atât de frumos să mă alinte.
Am învăţat de la bunica să iubesc oamenii! Să îi iubesc necondiţionat şi să nu aştept nimic înainte de a dărui
pentru că zicea ea: „Te vei simţi atât de fericită atunci când dragostea se va întorce încât mereu vei da mai multă, mai multă...”. Am învăţat să preţuiesc zilele frumoase şi să mă folosesc de cele mai puţin frumoase. Toate au ceva bun în ele! Am învăţat să muncesc de mică şi am ştiut mereu că munca ne ajută în viaţă. Am muncit pe toate planurile şi chiar dacă satisfacţiile nu au venit la timp, sau unele deloc, am învăţat să ştiu să aştept.
Bunica..., bunica a fost o femeie simplă, născută din dragostea curată a unei învăţătoare şi a unui ţăran simplu, dragoste care pe străbunica mea a condamnat-o la dezmoştenire şi sărăcie, iar mai apoi, la trei ani după căsătorie la moarte! O boală grea şi necruţătoare a luat-o în timp ce bunica mea avea doar doi ani şi sora bunicii avea un an. Mereu îmi povestea de „măicuţa ei”: cât era de frumoasă, cât era de bună şi cât de mult şi-ar fi dorit să ştie şi ea ce înseamnă grija unei mame. Probabil, acum, în Cer unde este îngerul copilăriei, tinereţii şi vieţii mele..., probabil că acum ştie cum este grija şi dragostea mamei sale, iar ea la rândul ei de acolo de unde este ne protejează în continuare aşa cum a făcut-o mereu.
A muncit de mică şi nu a ştiut niciodată să urască!!! Eu în locul ei aş fi ştiut şi aş fi urât! A crescut lângă o mamă vitregă care o trimitea la câmp cu noaptea în cap, desculţă şi îmbrăcată doar într-o rochie lungă de cânepă, care i-a pus în braţe de mică trei copii de care să aibă grijă şi care nu i-a permis până la 18 ani să îşi cumpere o rochie frumoasă cu care să iasă şi ea la bal. A fost o Cenuşăreasă, dar nu şi-a urât niciodată mama vitregă sau fraţii: „...a făcut şi ea ce a ştiut să facă...” îmi zicea mereu "şi aşa cum a fost măcar am
avut şi eu o mamă lângă mine". Ceea ce i-a reproşat doar mamei ei vitrege a fost că nu a lăsat-o să termine decât şapte clase şi nu a putut deveni învăţătoare, dar asta nu a oprit-o niciodată să nu fie un adevărat pedagog pentru cei din jur.
Viaţa ei a fost plină de veselie, de fericire...a adus soarele peste tot unde era, soarele şi vorba caldă şi blândă, dar ea nu le-a avut. Oricât de grea a fost viaţa ei bunica a fost asemeni unei avalanşe de lumină şi bunătate, iar cei care au cunoscut-o ştiu cu cât întuneric au rămas acum.
În ziua în care bunica mea s-a stins măcinată de o boală crudă şi nepăsătoare în viaţa mea a coborât pentru totdeauna întunericul.
Cineva mi-a furat soarele de pe cer şi am rămas în eclipsă totală de...durere!
Uneori mai privesc către copilărie...nu mai găsesc nimic decât dragostea mea imensă şi nestinsă pentru bunicii mei, frânturi de amintiri despre zâmbetul larg al unei fetiţe, o amintire căruntă care fumează şi acum Mărăşeşti stând pe un scăunel pe prispa casei şi o altă amintire învăluită într-un zâmbet cald şi larg care şi acum aleargă către mine cu braţele deschise strigând cât o ţinea gura: "draga bunicii...ai venit!!!"...
Cât de dor poate să îţi fie de cineva şi cât de lung poate fi timpul când sufletul ţi-e sfâşiat de amintiri frumoase ce nu pot să mai prindă măcar o dată viaţă???

« Ultima Modificare: 24 Aprilie, 2007, 11:31:41 pm de Lady Allia »

 

Related Topics

  Titlu / Creat de Răspunsuri Ultimul mesaj
6 Răspunsuri
2344 Vizualizări
Ultimul mesaj 21 Februarie, 2007, 08:09:00 pm
de Lady Allia
3 Răspunsuri
7080 Vizualizări
Ultimul mesaj 30 Martie, 2007, 09:42:40 am
de Lady Allia