Autor Subiect: Ganduri...  (Citit de 2441 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline curtezanu

  • ***
  • Mesaje postate: 83
  • Karma: 3
  • Gen: Bărbat
    • Vezi Profilul
    • http://intelesuriseparate.blogspot.com/
Ganduri...
« : 09 Ianuarie, 2006, 11:48:04 am »
Cineva m a intrebat odata la ce ma gandesc eu cand sunt singur... Iata la ce ma gandesc...


Coborand treptele visului si manat din spate de vantul desperarii, mi-am dat seama ca nu are rost sa mai visez. Sunt prins in mrejele propriei mele fantezii. Sunt o poveste de copii, cu zane bune si feti frumosi. Aceeasi poveste repetata la nesfarsit. Aceleasi roluri, diferiti actori. Aceeasi recuzita, acelasi decor. O poveste ce nu merita a fi povestita deoarece isi pierde misterul. E o poveste fara de povestitor. Visam la o poveste de iubire. Visam la un decor. Acelasi decor, povestea era alta. Asta ca sa nu ma plictisesc. Visam si nu-mi mai pasa de lumea din jurul meu. Visam o realitate. Cel putin asa era pe atunci. O realitate ce-mi ocupa visul. Sau era invers? Acum imi dau seama ca da. Dragostea nu exista. Dragostea e o scorneala de bijutieir. Iubirea e un vis al celor ce se plictisesc de viata si vor sa schimbe ceva. iubirea e un vis frumos, care e frumos doar pentru ca dureaza putin. Dar unde e farmecul? De ce-mi place sa visez? De ce ma imbat cu apa chioara? Cand pot face ce fac ceilalti? Cand pot trai indiferent si nestatornic? Dar nu pot. Sunt un visator convins. Si nu pot trai altfel. Iar daca o sa mor vreodata, o sa mor cand o sa dau fata cu realitatea... si nu o sa suport. Ca o pasare cu aripile frante, ca un cantec de lebada. Sunt un ultim strigat al unei ultime lebede, al unei ultime iubiri ce-si cauta aleanul.

Ce caut aici? Ce caut in fata mesei, pe scaun si cu pixul in mana? Iar nu am ce face, iar incerc sa consum interminabila pasta. Parca se indarjeste impotriva mea. Ce are cu mine? Ce au toti cu mine? De ce nu ma lasa in pace, sa-mi vad de rostul meu? A, scuzati, care e rostul meu? Care il stie cu adevarat? Cine stie cu adevarat care e rostul lui in lume? Cine stie daca avem vreun rost in lume?! Sunt un vesnic cautator de negasit. Dar ce caut? Ma caut pe mine... ha ha, daca nici eu nu am gesesc, cu atat mai mult ei nu pot sa ma gaseasca. Ha ha, ce cautare inutila. De ce, ma intrebati? De aia, pentru ca eu nici nu exist. Da, nu exist! Si SUNT asa de fericit ca nu exist... pantru ca nu ma vor gasi.

Cineva mi-a spus intr-o zi ca nu am inima. De fapt mi-a spus ca nu o simte batand. Dar asta ce inseamna? Ca nu am inima... sau cel putin nu bate... si de ce ar bate? Pentru cine? Pentru mine? Pentru cel-fara-de-inima? Care habar nu are ca nici macar nu are inima? De ce ar bate? Nici un folos nu ar avea... ar fi inutil... s-ar simti la fel... muribund intr-o lume a mortilor... si un mormant al tuturor valorilor omenesti. Da, imi place sa ascult. Imi place sa-mi ascult inima batand, dar nu pentru mine. Pentru ca pentru mine singur ea nu ar bate. Nu are de castigat nimic, se oboseste in zadar. Nu intelegi nimic, nu? Asta e si scopul, sa ma fac neinteles. Ca mereu am cautat sa fiu inteles, dar parca nimeni nu vorbea limba mea, parca toti se uitau la mine ca la un anume om nebun. De aceea am incetat sa ma fac inteles. Si am sfarsit prin a ma face neinteles, ca tot aia e... e mai bine asa... Cred ca m-am facut atat de neinteles, incat nici eu nu ma mai inteleg. Dar e bine si asa. Cel putin nu mai lucreaza si neuronul meu degeaba. Si asa mai departe, toata lumea vie dinauntrul meu va inceta sa mai existe, va intra in repaos. Si voi muri si eu. Ca doar eu am mai ramas... doar eu si cu mine...

Stiu, nu ti-am spus niciodata... nu am avut curajul sa iti spun ce simt... chipul tau ma face sa amutesc. De fapt, asa e... in fata unei minuni nu mai exista cuvinte... trebuie admirata in liniste... adorata... astfel i se pierde vraja. Astfel a inceput totul. Cu o scanteie. Cineva privea o minune... si nu se mai satura privind-o. Si a privit-o... si a privit-o... pana ce ea s-a contopit cu fiinta lui. Si au devenit unul... sau una... nu mai stiu... sunt doar un eu privat de identitate. Sunt cel-ce-sunt-in-nefiinta... si nu ma mai cunosc.

Stateau amandoi si priveau la aceeasi stea. Dar nu se cunosteau. Nici macar nu erau aproape. Erau asa departe, dar ei priveau aceeasi stea. O considerau steaua iubirii lor. Si ei nu se cunosteau, dar s-au intalnit acolo sus. Ochii lor s-au intalnit.... si parca se cunosteau de-o viata... si s-au iubit... acolo, steaua le-a fost martor... martor al iubirii lor... si-n fiecare seara se uita la aceeasi stea... si se iubesc... pana ce dispare... si odata cu ea dispare si iubirea lor... e luata de altii... aceeasi stea, alti ochi, alte iubiri. Mereu acelasi lucru. O iubire fara stea, care apune si renaste de fiecare data... e iubirea mea... a ta... a noastra... sau a nimanui... e steaua mea... si o privesc cu tine iubita mea...

Cat de singur ma simt cand intru in odaie si aprind lampa... totul e asa cum l am lasat. hainele pe pat, cartile pe masa, scaunul pe jos... nu e nimeni sa ma astepte. acelasi miros de care m am saturat... un miros al singuratatii, lipsit de parfumul tau, de dulceata buzelor tale, de albul sanului tau... ma simt atat de singur... tu esti UNDEVA iar eu sunt AICI. e prea departe, si mi e sila sa tot cauta... asa ca astept, te astept.. sper... visez ca intr o zi sa vin, sa intru in odaie, sa aprind lampa, si sa te gasesc dormind in pat... cu cartile pe masa, hainele pe scaun, si sa te sarut pe frunte si sa dorm langa tine.. si nu o sa mai fiu singur... ca stiu ca de oriunde vin, si oricand, tu vei fi acolo asteptandu ma... mereu, in acelasi loc, intotdeauna la fel, si pentru totdeauna... ca mi ai promis... vom fi mereu impreuna... intr un fel sau altul... si nu vreau sa mai visez...

Eu nu cred in dragoste... consider ca dragostea, asa de pura cum e ea, nu poate face compromisuri. Dragostea e posibila doar intre doua fiinte perfecte. Perfectiunea nu are loc in imperfectiune. E o lege a naturii. Iubesti pe cineva, dar obiectul pasiunii tale nu merita. Nu e iubire. Ceea ce noi numim iubire, nu e decat dorinta, pasiune, instinct. O putem numi cum vrem. Dar iubirea nu se poate cobori in profan. Si-ar pierde substanta si s-ar compromite. Asa ca ramane acolo, undeva, sus, ca la o stea unde nimeni nu poate ajunge, rezervata doar Alesilor. Numai ei ar putea sa iubeasca. Un nou Adam si o noua Eva. Doar ei ot aduce iubirea in randurile noastre. Doar ei vor putea iubi. Si noi doar speram si ne inselam cu iluzii ieftine si trecatoare. Ca asta e menirea noastra. Sa cautam ca orbul lumina zilei. Sa incercam sa cuprindem marea intr-un ciob de sticla, sa incercam sa aducem iubirea in trupurile noastre marginite. O cauza pierduta de la inceput.

Am vorbit de curand cu colegul meu de camerasi s-a ivit o idee foarte interesanta. Ideea era ca traim in universuri paralele. Fiecare decizie influienteaza universul in care intram. Spre exemplu, suntem pe punctul de a lua o decizie. Dupa ce o luam, intram intr-un univers, daca luam alta, intram in alt univers. Evoluam sau involuam in functie de deciziile noastre. O idee faina, nu? Asa m-am gandit si eu. Stau cateodata si ma gandesc prin cate universuri am trecut. Fiecare decizie m-a facut sa cunosc alti oameni, alte caractere. Oare cate am pierdut?

Sa vrei sa fii iubit. Sa vrei sa visezi si sa nu mai tii cont de realitate. Sa vrei sa vezi intr-o privire aruncata pe furis semnul unei iubiri care se zbate sa iasa la suprafata. Sa vrei sa crezi ca nu toti oamenii sunt rai si insensibili. Sa vrei sa crezi ca mai poti inca spera la o iubire care sa te tina departe de lumea viselor si sa te transporte in realitate. Sa vrei sa fii EU. Asa sunt eu. O biata umbra ce se plimba solitara printre niste figuri. Totul e plin de umbre, de formatiuni obscure, de contururi indescifrabile, iar printre ele, cate-o pereche, doua, de Oameni tinandu-se de mana. Si eu vreau sa iubesc, si eu vreau sa fiu Om. M-am saturat sa fiu umbra, sa nu-mi gasesc nicaieri locul, sa fiu alungat de orice strafulgerare de lumina. M-am saturat sa tot alerg, sa planez asa, obscur, fara tinta si solitar. Vreau sa prind contur, vreau sa nu mai fiu umbra, vreau sa fiu OM...

Oare dragostea exista? Nu e ea oare o alchimie, o combinatie chimica intre doua tipuri de feromoni? Oare nu e o idee? Omul, voind sa dea un nume placerilor sale carnale, le-a contopit in DRAGOSTE. E o inventie. E doar un nume. Iubesti? Ia mai gandeste-te. Oare ceea ce simti nu e o atractie profunda pentru o persoana? Exista sex fara dragoste? Exista dragoste fara sex? Inainte nu exista sex fara dragoste. Adulterul se facea din dragoste. Sau cel putin asa se chema scuza. Astzi, la ce mai e nevoie de notiunea asta? Cine mai are nevoie de ea? Care e rostul ei? Traim intr-o societate in care totul se rezuma la placere, la dorinta. Dragostea nu mai e necesara. Inca mai vedem ca se spune ca sexul completeaza dragostea. Ha ha... cine mai crede asta? Oare sexul nu e iubire? Oare nu sunt notiunicare, poate ca odata au fost complementare, dar astazi apropae ca se exclud? Oare exista iubire? Eu nu stiu. Eu nu am simtit-o. Nu se mai simte. Am devenit pragmatici, am devenit animale. Ne apropiem din ce in ce mai mult de ceea ce uram cel mai mult. Ratiune, sentiment si vointa. Iata ce e deosebeste de animale. Sau ne deosebea la un moment dat pe scara evolutiei. Evolutie? Nici de asta nu sunt sigur. Nu ami suntem siguri de nimic. Ratiune? Cine mai gandeste? Sentiment? Care mai simte? Vointa? Ha ha... ne lasam condusi. Suntem niste zombie care doar apar si dispar. Niste actori pe scena ce-si spun replica si pleaca, vorba cantecului. Oare avem vreun rost, vreo functie, vreo menire? De ce traim? De ce murim? Viata e o pregatire pentru moarte. Traim ca sa putem muri. Si fiecare moare cand e pregatit. Traieste atat timp cat trebuie sa invete sa moara. Oare asta e omenirea? Dar se mai intreaba cineva de scop? O multime de intrebari. Dar pe care nu si le pune nimeni. Poate pentru ca ne e teama de raspuns. Poate pentru ca o sa ne fie frica de ceea ce vom descoperi despre noi, despre ceea ce putem face. Suntem niste animale... ne inmultim si murim. Ne autodostrugem. Pentru ca suntem constienti ca nu meritam sa traim, ca nu meritam sa fim superiori, ca nu meritam sa fim oameni. Nu mai sunt valori, nu mai sunt norme, nu mai sunt credinte. Nu mai e nimic. Nu mai sunt oameni. Si totusi am ramas noi, cei care inca ne mai intrebam. Dar oare cati suntem si oare cat vom mai rezista? Omul s-a nascut, a fost creeat, a fost un accident. Nu conteaza. A evoluat, a invatat, dar acum stie prea multe si se duce in jos. La punctul de unde a plecat. E o lege a naturii. Si ea are intotdeauna dreptate.

Ce rost mai are cantecul pasarilor cand poti sa auzi langa tine glasul iubitei? Ce rost mai au bataile orologiului ce anunta trecerea timpului. Cand poti sa auzi bataile inimii iubitei ce masoara imensa dragoste ce-i porti? Ce rost mai au frigul, ploaia, furtuna, vantul cand caldura iubitei te face sa te simti intotdeauna bine si al adapost de fortele raului? Ce rost mai are moartea, cand stii ca ea va fi mereu langa tine, uniti de-o dragoste curata si sincera, ca doua suflete pereche ce au strabatut intemperiile timpului si care s-au regasit dupa o lunga si obositoare cautare?

ianuarie 2001 ... Brasov...
Sunt acelasi eu, cu o privire poate mai trista si cu un zambet poate mai sters... indeajuns de romantic sa mai visez si indeajuns de matur sa stiu ca nu pot trai doar din ele...

 

Related Topics

  Titlu / Creat de Răspunsuri Ultimul mesaj
0 Răspunsuri
2269 Vizualizări
Ultimul mesaj 07 Iunie, 2007, 09:43:42 am
de Lady Allia
12 Răspunsuri
6575 Vizualizări
Ultimul mesaj 22 Iunie, 2008, 05:53:37 pm
de Just
0 Răspunsuri
1748 Vizualizări
Ultimul mesaj 11 Octombrie, 2009, 04:30:38 pm
de lyheartly
12 Răspunsuri
6476 Vizualizări
Ultimul mesaj 29 Septembrie, 2013, 03:53:46 pm
de amelie
0 Răspunsuri
1086 Vizualizări
Ultimul mesaj 02 Iulie, 2011, 12:07:42 am
de dica