Autor Subiect: Nevoia de poveste  (Citit de 1884 ori)

0 Membri şi 1 Vizitator vizualizează acest subiect.

Offline Lorelei

  • *****
  • Mesaje postate: 3060
  • Karma: 108
  • Gen: Femeie
  • N.
    • Vezi Profilul
Nevoia de poveste
« : 06 Iunie, 2007, 09:41:59 pm »
Zi de zi, clipă de clipă, ne construim iluzia libertăţii de alegere: de la hainele pe care le purtăm până la modul în care ne raportăm la ceilalţi. Iluzia libertăţii ne hrăneşte orgoliile şi ne dă sentimentul fragil al independenţei. Şi totuşi hainele le alegem în funcţie de „ce se poartă”, iar relaţiile cu cei de lângă noi... eheeeei...

Ani de zile relaţia cu M. mi-a lăsat iluzia că pot alege. Că pot alege să plec, în ultimă instanţă. Adevărul gol-goluţ însă este că singura „alegere” posibilă era într-o majoritate covârşitoare de cazuri să-i accept „regulile”. Pentru că, vrem nu vrem, într-o relaţie unul scrie regulile şi celălalt le acceptă, din lipsă de alternative. Sufletul feminin are însă o capacitate fantastică de a se minţi. Uneori, privind în urmă, mi se pare incredibilă nonşalanţa cu care mă minţeam zi de zi, clipă de clipă, an de an... veşnicie de veşnicie...

M. a fost în egală măsură minunea şi blestemul meu timp de vreo 6 ani de zile. Probabil încă mai este, dar scriindu-l îl arunc afară din mine, îl pedepsesc poate întrucâtva, catharsis târziu şi, la limită, inutil, regulile încă scriindu-se unilateral.

Pe M. l-am cunoscut într-o cameră de cămin. Şi tot acolo am trăit „minunile”. Sau pe majoritatea dintre ele, în orice caz. „Blestemele” le-am trăit peste tot, pas cu pas, prin toate locurile unde, mai devreme sau mai târziu, regăseam nostalgii crezute uitate dar care reverberau în dorinţa surdă, cvasi-permanentă, de a-l avea alături, ca şi cum frumuseţea ce-mi ieşea în cale şi-ar fi pierdut din miracolul ei mic, cotidian, fără el alături sau cu altcineva ţinându-mă de mână. Poate şi pentru că M. avea darul de a găsi poezie în orice lucru, oricât de banal, oricât de şters. Sau poate doar aşa mi se părea.

Cred că fiecare dintre noi (probabil vreau să spun fiecare dintre noi, femeile, ca să fim sinceri până la capăt) avem o tendinţă imbecilă de a idealiza pe cineva, din când în când (un „din când în când” destul de frecvent, din păcate, sau mai degrabă destul de constant), ca o nevoie organică de a proiecta în exterior prinţii pe cai albi din poveştile copilăriei şi mai apoi cărţile şi filmele adolescenţei. Ne rămâne undeva, într-un sertar atât de tipic feminin al memoriei, nevoia de poveste; de poveste de dragoste mai ales. Nevoia acută de telenovelă. Deşi cele mai dotate cu un simţ al realităţii şi cu oarece neuroni afişăm un dispreţ la limita cinismului în legătură cu tot ceea ce ar putea trăda nevoia acută de telenovelă, adevărul simplu, nerecunoscut poate nici în faţa oglinzii, atât de apăsător, este că murim de dorinţa de a trăi „marea poveste de dragoste”. Şi cum şansele sunt comparabile cu cele de a câştiga la loterie, transformăm realitatea, victimizându-ne de cele mai multe ori în neînţelese, o transfigurăm fără jenă, făcând-o să semene cât de cât cu visele noastre infantile.

Partea proastă este că, chiar atunci când înţelegem (ba chiar ne plesneşte realitatea cu vreo două palme de nu ne vedem) că prinţul nu e tocmai prinţ, calul e cam mârţoagă şi-i cam sur, ne încăpăţânăm să rescriem în amintire sau într-un viitor imaginar, datele realităţii, în lipsa capacităţii de adaptare la o evidenţă frustă care nu are nimic din farmecul cărţilor sau filmelor adolescenţei – copii îmbătrâniţi înainte de vreme, care încă plângem după jocurile de-a mama şi de-a tata din vremuri imemoriale, în care poveştile se scriau după propriile reguli.

Relaţia cu M. a fost întotdeauna una „clandestină”. Şi asta din nou a fost întotdeauna „regula” lui pe care am acceptat-o asumându-mi-o la un moment dat ca fiind şi a mea. Dar ce e o regulă în plus sau în minus? M. era forma mea de evadare. De evadare dintr-un cotidian cenuşiu, infernal de monoton, de evadare din relaţiile mele mărunte sau mai puţin mărunte cu prinţi cheli şi mârţoage travestite în cai albi. Ce am fost eu pentru M.? Greu de spus. Posibil să fi fost nevoia de poezie a lumii lui mărunte. Sau poate iar mă mint din nevoia de poveste.

Cu M. am furat ceea ce acum numesc „momentele mele de fericire”. Puţine şi intense. (Am „furat” fericire şi alături de alţii, dar când mă gândesc la ideea de fericire îmi apare invariabil în minte chipul lui M.) Vreo 3-4 ori pe an, dacă aş sta să fac o statistică cât de cât obiectivă. M. avea darul de a le face însă unice, irepetabile, o unicitate pe care ştia să o pună în cuvinte. Cuvinte de o sinceritate dezarmantă sau de un histrionism fără cusur, niciodată nu voi şti probabil cu siguranţă. M. m-a făcut întotdeauna să mă abandonez clipei, să mă abandonez lui... Îl credeam cu toată fiinţa mea, îi interiorizam cuvintele ca pe un bun rar, nepreţuit, cu o foame avidă de unicitate pe care numai femeile cred că o au, ca nevoia acută de oxigen după două minute de ţinut respiraţia sub apă. Încă îl mai cred pe moment, deşi acum raţiunea învinge post factum şi îmi dă o detaşare pe care niciodată nu ştiu dacă să o iubesc sau să o urăsc. Trăiam în şi prin M. Ş-apoi urmau „plecările”... Şi săptămânile de agonie de după... Şi nevoia de un semn cât de mic. Şi-apoi tăcerile infernale. Şi-apoi uitarea, o vreme, simplă şi clară, în care mă minţeam că nu mai simt nimic pentru el. Poate chiar nu mai simţeam uneori, cine mai ştie, sau era numai forma mea de apărare. Şi-apoi reveneau, cu furie, cu obstinaţie, dintr-un trecut peste măsură de idealizat, gesturi mărunte, felul lui de a ridica sprânceana uşor ironic, cicatricea micuţă din colţul buzei şi zâmbetul trist. Mai ales zâmbetul.

„Tu – obişnuia să îmi spună” – eşti oaza mea de frumuseţe. Eşti forma idealizată a lumii mele căreia îi lipseşte poezia.” Iar eu îl credeam, transformându-mă cu totul în poezie, descoperindu-mi trupul şi sufletul deopotrivă ca metafore încă neinventate, oferindu-mă în rime pereche sau în versuri albe, fără limite, fără calcul, fără jenă.

Cu M. totul era permis. Orice nebunie devenea posibilă. Înălţam posibilul la rang de artă. Cu toate astea M. rămânea marele meu vis interzis.

Orice lucru interzis are, fără doar şi poate, doza lui de frumuseţe intrinsecă, prin însăşi natura lui de „fruct oprit”. De aceea pseudo-relaţia cu M. a pornit din start sub auspicii fabuloase. Un mit ce se scria în mine şi prin mine, înalt şi profund. N-am înţeles niciodată cum din exterior totul nu este decât o mică aventură sordidă. Sau n-am vrut să înţeleg.

Îl iubeam şi îl uram egal, constant, cu aceeaşi intensitate, chiar în lungile noastre perioade de „tăcere”. Uneori construiam scenarii imaginare de fericire viitoare sau răzbunări infantile, aşa cum în copilărie strângeam pumnul a „mă fac eu mare!”. M-am făcut mare de mult, şi totuşi pumnul continuă să se strângă proiectând fericiri imaginare alături de altcineva numai şi numai din dorinţa de a-i arăta „ce a pierdut”. Sfântă naivitate! Oare nu ne maturizăm niciodată?

Ultimul răstimp în doi furat cu M. mi l-a readus în dar cu aceeaşi nevoie de abandon şi de a-l crede, cu aceeaşi foame de cuvinte pe care o credeam uitată. „Ce faci?” l-am întrebat sperând ca un copil că „face rău” departe de mine. „Încerc să mă iert!” mi-a răspuns. „Să te ierţi?” „Să mă iert că nu pot să te uit, să mă iert mai ales că nu vreau să te uit!” Iar eu îl credeam, privindu-l în ochii lui mari, căprui închis, aproape mereu înconjuraţi de cearcăne.

Nevoia de poveste ne dă târcoale iar şi iar. Mai cu seamă atunci când suntem departe de a trăi măcar una relativ insignifiantă. Ne întoarcem mereu, pavlovian, la maaarea poveste, numai şi numai să ne asigurăm că am trăit una cu-adevărat. „It’s better to have love and lost than ever to have loved at all!” Aş rescrie zicala spunând că mai bine ai o poveste, oricât de idealizată în memorie sau oricât de sordidă, decât să nu ai povestea deloc. Nu suntem niciodată liberi. În alegeri cu atât mai puţin. În relaţii probabil deloc. Ne salvează însă infantilismul cu care ne încăpăţânăm să ne minţim iar şi iar...
Amintirile au un singur cusur: ne viziteaza in fiecare zi.

 

Related Topics

  Titlu / Creat de Răspunsuri Ultimul mesaj
Poveste

Creat de CLARA Versuri

0 Răspunsuri
1213 Vizualizări
Ultimul mesaj 11 Decembrie, 2004, 04:03:58 pm
de CLARA
6 Răspunsuri
6923 Vizualizări
Ultimul mesaj 16 August, 2011, 04:54:26 pm
de brokenstar
11 Răspunsuri
4396 Vizualizări
Ultimul mesaj 27 Octombrie, 2006, 01:47:53 pm
de IUBIta
9 Răspunsuri
2560 Vizualizări
Ultimul mesaj 06 Martie, 2007, 07:52:13 pm
de katya1886
2 Răspunsuri
1957 Vizualizări
Ultimul mesaj 27 Aprilie, 2007, 11:05:08 pm
de Iosif