Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Creaţie literară => Proza => Subiect creat de: Semiramis din 21 Decembrie, 2004, 01:05:14 p.m.
-
Ador ceata, cu amurgurile ei obscure. Ma face sa-mi doresc o dragoste, un sarut fugar sub privirea cuiva necunoscut. Ma face sa ma simt dorita. Imi spune ca sunt misterioasa sub pacla umeda ce ma-mpresoara. Imi da fiorul vechi al cartii de poezii ce-o rasfoiam demult. Imi sopteste de privirile visate. Pasii mei se pierd in nisipurile lucrurilor facute, trecute de mine si uitate. Imi spune ca sunt frumoasa picurandu-mi stropi reci pe umeri...Incerc s-o prind, sa-mi povesteasca de necunoscutul neintalnit. As putea iubi strainul ce-mi iese-n cale intr-o seara plina de ceata. Feeria ei imi arata ochii ce ma privesc si ma implora sa tac. Sa tac.
Ador ceata, cu versurile ei murmurate ce ma indeamna sa sa primesc mangaierea lunii, sa urmez cararea instelata a noptii si sa prind urma unui zambet pierdut. De care nu pot sa-mi aduc aminte. Imi duce gandul la bataia ceasului in gol, la mirosul frigului, la uitarea blanda a cuiva care m-a strans candva la piept. Imi mai aminteste de scurtele opriri in diferitele vieti, de popasurile mele acolo. Locuri unde nu m-am mai intors niciodata. Emotii ce parca nu le-am trait. Fugiri si regasiri de mine, singuratate. Si zambesc.
Ador ceata, cu surasul ei enigmatic ce-mi spune de lacrimile mele si de alungarile tristetii dulci de sub pleoape. Si-acum vad cum dorurile mele imi vin in intampinare si-alunga intunericul. As putea sa ma re-ntorc la la trairi lasate-n spate sa le-aduc aminte de emotii. Ma face sa ma simt puternica! As putea schimba atatea. Dar in acelasi timp m-as putea rataci de mine. Mi-e dor de ceea ce s-ar putea petrece. Ma face sa tanjesc. Si surad.
Ador ceata cu taramurile ei inselatoare. Mi-aduce aminte de netinutele promisiuni si de mutele rugaminti. De juraminte. Ma face sa-mi doresc sa ma pierd. Sa nu gasesc nimic din ceea ce cunosc. Ma simt mai aproape de vesnicie. Si atunci am impresia ca stiu totul. Ca ating intelepciunea. Si tac.
-
ma cutremura clipa, ce mi te-a scos in cale...cavaler al noptii, cu tacute dorinti. as vrea sa plec, dar ma tii cu tine. ma lasi sa fug, te rog, caci nu ma mai vreau. instelate ceruri ma apasa, cu curcubee soptite la margini de dor...mi-au sleit mirarea, plangandu-mi soaptele...caci sufar! impinge-ma in abisul unei inimi moarte, ca toata mi-e simtire, si lacrima si DORRRRR. dor de tine, dor de mine. de mine. de mine!
sopteste-ma si cheama-ma...arata-mi calea unei iubiri nebune. mai pot? nu cred...dar vreau. ma paraseste gandul si sper in adormirea trairii ce-am avut-o. ma lasi? ma lasi sa mai iubesc? of, tu, mladiere cuminte ce-mi aduci sub pleoapa credinte si sperante...tu pasare maiastra ce-mi canti amare stihuri...tu licar de cascada ce ma strivesti sub tine, tu...nu vreau! ba da...te vreau! si te petrec pierduta in pustietatea ce mi-a mai ramas...zadarnice apusuri...amurguri blestemate! ce mi te-au scos in cale acele clipe ce ma cutremura si-acum.
-
Iertat fie-mi gandul Doamne, caci il iubesc!
L-am zarit in amurg, dansand cu ploaia, mandru crai. Am chemat norii si i-am implorat sa cante...sa mai fur o clipa privirii rastignite pe trupul lui. Si cand norii au tacut, am inceput sa plang. Iar hohotele mele au plecat cu vantul, departe...pana ce nu le-am mai auzit!
Iertata fie-mi dorinta Doamne, caci il iubesc!
L-am zarit odata cu venirea diminetii, cand culegea roua, inalta aratare. Am strigat dupa soare si l-am rugat in genunchi sa-si intarzie rasarirea, sa nu goneasca picurii de apa. Si cand mandrul astru s-a inaltat pe ceruri, am cazut injunghiata de propria mea umbra!
Iertat fie-mi pacatul Doamne, caci il iubesc!
L-am zarit pentru o clipa doar, la marginea dintre suspine si vedenii, cand imi suradea, dulce amagire. Am urlat timpului spunandu-i sa se opreasca. Sa ma umplu pentru totdeauna de zambetul lui. Si cand timpul s-a urnit, dupa eternitatea simtirii mele, am ingenunchiat ucisa de necredinta.
Ierata fie-mi pasiunea Doamne, caci il iubesc!
L-am zarit in promiscuitatea unei inimi batrane, cand cauta sa-mi prinda cutremurarea, scumpa adorare. Te-am invocat atunci Doamne, soptindu-ti sa-l faci sa ma gaseasca. Si...
Iertat fie-i gandul Doamne, caci ma iubeste!
M-a zarit intr-o noapte cu ceata, crunta razvratire. Si a implorat stihiile sa ma aduca inapoi. Dar mugetul furtunii, oprindu-i glasul...m-a lasat sa plec...
-
Din necuprinse taramuri intunecate si uitate de vreme, un gand lugubru se indreapta catre un suflet trist, inchis intr-o lume izolata, departe de aceasta realitate sumbra. As fi vrut sa ajung aproape de acest suflet, sa imi lumineze drumul, sa imi arate calea catre el.
Dar din pacate, pana la el este drum greu si anevoios, este ceatza grea si densa care ma ameteste imbietor catre tine. Sa fie oare ceatza de vina ? Ea sa fie mireasma care imi ameteste simturile ? Care sa ma face sa ma gandesc la tine? Sau este doar un miraj ? Stiu doar ca este drum lung pana acolo, dar pana la urma voi izbavi !
-
suflete ascunse si tacute trec permanent pe langa mine. merg pe strada si printre toate aceste umbre, vad o silueta, altfel decat restul...e omul care nu se grabeste nicaieri. linistea lui ma copleseste. oare si-a gasit menirea? de ce nu fuge ca toti ceilalti, cu privirile ratacite? ce stie el si noi nu stim?
-
Ceata ce se scurge neincetat in suflet, imi intrerupe sirul gandurilor... gandesc incet si ma intriga ca odata cu ridicarea ceţei se va schimba ceva...
Natura gandurilor...Poate ca da, poate ca nu...In jurul meu este atat de liniste incat imi aud propriile ganduri, culmea contrazicandu-se...Dar le las sa se contrazica! Si inca mai este ceaţa...
Ador ceaţa... ?
-
ceaţa ne inconjoara copile...ne umple si si ne doboara...ii simt mirosul de parca ar fi aievea...gandurile ne impresoara dureros de crunt...imi spune de frunzele sirenei si de ochii ei...imi spune de vedenii...imi spune de dor. nu-mi doresc ca aceasta ceaţa sa plece...nu vreau...sa ramana aici la mine si sa ma impiedice de argintiile frunze...frunzele mele...te pup...pe tine ceaţa!
-
"Hei! - mi-a strigat candva, sub soarele amiezii - ma vei iubi vreodata?". M-am gandit o clipa si simtindu-i infrigurarea, am zis indoita: "poate".
"Stai! - m-a rugat dupa un timp, pe poteca serpuita sub castani - ma iubesti?". M-am oprit cutremurata si citindu-i sufletul, am rostit cu vocea mica: "tare mult".
"Auzi? - mi-a soptit intr-o noapte plina de luna - ma mai iubesti?". L-am privit in ochi si prinzandu-i zambetul, i-am raspuns strigand: "da".
"Tu, - m-a intrebat inainte de trezirea zorilor - cat ma vei iubi?". L-am mangaiat pe frunte si sorbindu-i patima, i-am spus crezand: "toata viata mea".
Dar vai, cat ma-nselam...inainte de venirea ploii am simtit si apoi am inceput sa ma tem ca voi cadea fulgerata de propriul meu juramant. Caci nu-l mai iubeam.
"Drago, - mi-a spus cand primii picuri de ploaie au inceput sa-i ude obrajii - tu ma iubesti, nu?". Intorcand capul spre inserare, incrancenata in simtire, i-am raspuns..."eu am murit...".
Si-atunci...a stiut ca luna nu va mai rasari niciodata, pentru noi doi.
-
Intotdeauna, despartirea de omul iubit, e dureroasa. Atunci, de ce sufletul meu nu plange? De ce nu simt pustiirea unei inimi frante? De ce ploaia imi canta?
Ma uit la anii trecuti pe langa noi si amintirile intarzie sa curga. As vrea sa stiu, cand te-am vazut intaia data, cum inima mi-a tresaltat. As vrea sa stiu, cum infrigurata asteptam, sa ma saruti. As vrea memoria sa-mi spuna, cum pentru prima oara, am zambit imbratisata. Dar toate imi sunt in adins, uitarea ma cuprinde......
As vrea sa trec, din nou, pe langa steaua ce asculta tacuta iubirea noastra. Ma uit spre ea, dar asta seara se incapataneaza sa rasara. Privesc, catre copacul, martor mut al juramintelor ce pareau atunci eterne si-l vad fulgerat de furtuni.
Incerc sa-mi amintesc de tine. Dar nu pot.
As vrea sa ma reindragostesc de tine. Si-ncerc sa te gasesc in strafundu-mi. Dar nu pot.
As vrea sa plec de langa tine...Dar nu mai pot. Caci am plecat de mult!
Atunci de ce zambesc?
-
A iubi inseamna....
sa te simti singur cind persoana iubita nu e cu tine....
si sa te gandesti la ea macar o data pe zi...
sa radeti de amintiri frumoase ...
sa vrei sa fii alaturi de ea in orice moment ...
sa ocolesti toate barierele pentru ea...
sa petreceti momente fericite impreuna...
sa scrii ceea ce gandesti despre ea....
sa iubesti compania ei...
sa te gandesti la ea chiar daca esti de cealalta parte a lumii...
sa o acoperi de pupici...
Iubeste si vei fi iubita !
-
am uitat pentru o clipa sa iubesc. si m-am ratacit de ploaie.
am uitat sa rad, sa plang, sa strig, sa vreau, sa cer...toate le-am uitat!
imi va veni iubirea inapoi? mi se va mai aduce aminte?
florile mi-au plecat si ele, mi-au mai ramas cateva pietre de alabastru pe care le strang in pumn disperata. si minutele-mi mor, unul cate unul. iar gandurile nu-mi mai apartin. caci am uitat sa iubesc...chiar si pentru o clipa.
-
Buna pietena, lasa-ma sa-mi odihnesc gandurile in panzele tale moi... Adoarme-ma, sa nu ma mai doara noptile...Spune-mi o poveste, aceeasi poveste...Mangaie-mi parul, iar suvitele rasuceste-le pe degete fine de zile-nsorite... Leagana-mi visele si topeste cu sarutari urmele pasilor mei... Imbraca-ma cu tine, infasoara-ma si naste-ma maine...fluture...
-
am sa sting stelele sa las doar luna sa te indrepte catre mine, iar singuratatea ei sa iti linisteasca pasii. si-apoi am sa culeg soapta tacerii sa ti-o pun cununa. si numai dupa asta am sa-ti povestesc prietena, de fluturii exotici, de pasarile spin, de diminetile tarzii de iarna...
-
incerc sa-ti prind vorba ingenunchiata pe apus...ti-am auzit-o plangand in zare. la inceput am crezut ca toate pasarile si-au unit cantarea bocind vreun colt de cer. m-a intristat si acum ma caiesc, imi vine amintirea florilor de asta-vara.
a inceput sa ninga, atunci cand credeam ca primavara vine, cu petalele frunzelor reci de mesteceni...si-mi cad pe pleoape, hoinarind a visare, buzele reci ale duiosului...mi-e inima mica. si nimicnicia ei ma face sa-mi doresc o bataie imperceptibila de aripa de fluture.
ma uit dupa tine...unde esti? ce pasare neagra mi te-a rapit? ce paduri rele te-au ascuns de mine...te caut. ma astepti? sper sa te aflu la marginea tacerii, cu mirosul frunzelor de tei. ce-mi va aduce oare ninsoarea asta calda...ce-mi topeste simtirea in speranta imbratisarii tale? mi-e crunta asteptarea...glasul mi-e curmat. caci nu te gasesc. o scoica albastra-mi sta-n palme si urla. iarta-mi renuntarea, mi-e prea dor de tine si uneori, numai uneori, mana ta imi atinge spatele...mi-e teama de uitare...ajuta-mi gandul sa nu-mi paraseasca inima...caci numai tu ma poti chema inapoi.
degeaba alerg in urma visului, caci niciodata nu-l mai pot prinde.
mi s-a parut ca te disting in ceata noptii...esti tu? nu esti...nu-mi vii...
-
Te-am căutat... şi erai departe, roiuri de stele ţi se-aprindeau sub tălpi şi galaxii îţi desenau drumul. Aseară mi-am desfăcut braţele şi am îmbraţişat cerul, sperând că astfel te voi atinge. Dar stelele sunt reci, lumina lor abia mai pâlpâie şi de tine n-am mai auzit nimic de multă vreme. Prea multa vreme. Odată, ţi-am atins privirea, se odihnea pe undele verzi, întunecate, ale lacului. Mi se făcuse frig, dar sufletul mi-era cald. Te-am sărutat fugar, cu un gând peste buzele tale.
Aseară m-am culcat cu tine în gând şi ţi-am povestit despre lume... Departe, sub asfinţit marea scânteiază sub lumina lui Phobos, cea de-a doua lună... Nisipul ruginiu, întunecat, spălat de valuri, are gust sarat şi ţi s-a lipit de faţă, de gât, de umeri...
Deasupra feţelor noastre, cerul ne clipeşte complice din stele... Stele care brusc sunt vii, calde şi pline de dorinţe, de la un capăt al universului la altul.
Tu ai gust sarat, dar mirosi îmbătător a noapte şi-a mare si-a ganduri lascive. În spate, liziera pădurii desenează contur dens, de nepătruns, străbătut doar de ţipetele vieţii sălbatice. Iar oceanul îţi mangaie gleznele...
-
cine eşti tu străine de mă cauţi?
cine eşti tu străine de mă vezi în stele şi întrebi universurile de mine?
aseară am simţit îmbrăţişarea tăcută a amurgului ce-mi spunea despre tine. m-am temut o clipă...apoi am fugit.
mi-aduc aminte de secunda de lângă lac, atunci când mi-ai surprins privirea...doamne şi câte mi-ai mai zis atunci! dar valurile mi-au furat cuvintele şi le-au aruncat departe, tocmai de cealaltă parte a lumii...astfel încat tu să nu le poti gusta, iar eu să nu le mai pot atinge. iar nisipul, atat de ruginiu şi umed, îmi curgea printre degete, ca-ntr-o clepsidră uriaşă ce măsura trăiri, dureri, iubiri şi gânduri.
de dimineată, m-am trezit speriată de visele tale...şi de cele două luni ce sfaşiau nebune noaptea...alungând păsările din cuiburi şi făcându-le zborul împleticit...ce vrajă ai aruncat deasupră-le? ce pot face să ascund cea de-a doua lună...nepereche.
te las acum să-ţi cobori pasul în mare străine...sub luceferii dimineţii ce-ţi veghează lunecarea şi gândul si simţirea.
poate-n serile ce vin, o să-ţi pot asculta poveştile ce mi le aduci de pe alte tărâmuri, despre stelele pierdute în umbra altor ceruri, despre talazurile ce săruta alte ţărmuri şi de munţii ce imbrăţişează zborul altor vulturi...
o să te aştept.
-
Semiramis... regina Babilonului, zeiţa frumuseţii, cea care a invins soarele in lupta si-si ucidea amantii dupa fiecare noapte... plina de mister, acoperita de legende... Ce e real din tine si ce e mit? Ucide-mă-vei şi pe mine când Phobos va apune, când Er, soarele, va renaşte?
Asculta-ma Semiramis! Sunt vântul care-ţi şopteşte numele în noapte, cand nisipul ţi se împleteşte în păr, sunt oceanul care-ţi sărută gleznele şi cerul care te îmbrăţişează în tăcere...
Îţi port cu mine suspinul si ma îmbăt din seva lui... te sarut pe coapse şi oftatul tau ma atinge, durere mută şi de care nu vreau sa mai scap...
E seara azi. Valurile îţi caută gleznele, dar deja ai plecat de-acolo. A rămas în nisipul adânc şi moale forma ta ruginie. Şi de pe umeri, îţi curg firişoare de praf străveziu şi roşietic. Printre urmele săruturilor mele...
-
camp de lupta plin de legende...sunt nevoita iarasi sa-l strabat. mi-e sabia odihnita, caci tu, tanar indraznet ma stigi fara zabava.
te-am zarit atunci cand am ridicat ochii spre cerul care, de cand ai venit tu, nu-mi mai este prieten. si totusi, cand si cand, imi mai trimite cate-o raza. si-atunci, suflu-n lumanare, in linistea atat de prevestitoare de rele, lasandu-ma in voia visarii, atat de dadatoare de sperante.
imi mai da tarcoale, uneori, o alba naluca ce-mi spune sa raman mitul haoticelor gradini, sa ma pierd in linistea apelor ce-mi uda coloanele. iar cand soarele rasare sa ma ascund in spatele lunii, traind doar prin povestile spuse de batrani, copiilor cuminti.
dar de ce n-o ascult, ce duh rau ma impinge spre tine, ceas blestemat ma pune sa-ti raspund...!!! sa-mi ramana gleznele afundate-n apa iar nisipul sa-mi inabuse caderea...dar nu, nu voi ramane.
voi sta ca pan-acum...departe de ceasul inserarii, cand luna cea de-a doua va rasari, departe de marea ce-ti poarta numele, departe de sarutul tau, ce poate sa ma doara...
esti curajos, stiai?
-
M-am facut strop de ploaie...culcata pe o frunza de nufar privesc in oglinda cerului marile iubiri...le traiesc prin sufletul lor, al indragostitilor fara tara, fara teama, fara cuvinte...EA, o zeita blanda si buna...EL, un tanar indraznet care-i ravneste inima...cata pasiune in umbrele lumii, cate povesti de citit printre randuri...
M-am facut strop de ploaie...
-
Tăcere... E târziu în noapte, sau poate încă prea devreme. Timpul îşi cheamă copiii la sânul său şi ochii se închid adesea într-un oftat involuntar. A mai trecut o zi, lumea s-a mai rotit odată împrejurul ei. Dar întunericul nu-mi mai râvneşte sufletul iar stelele îmi şoptesc gândurile şi-mi povestesc dorurile ce le-au fost încredinţate.
Plouă, încă mai plouă, azi stropi de ploaie mi-au picurat pe faţă. Şi mi-am descoperit capul şi-am acceptat darul, lacrima cerului peste ochii mei... O clipă, mi-a împresurat privirile şi mi s-a oglindit în suflet. Ce cauţi tu acolo? Şi ce vrei să afli?
M-am ridicat şi-am păşit. Şi cerul mi-a venit în ajutor şi marea a ascultat de vocea mea. Am găsit urme de paşi în nisip şi apa s-a dat la o parte să-mi spună că ai fugit. Dar nu poţi fugi de tine... Dacă eşti în mine, te voi regăsi. Dacă sufletul tău e legat de-al meu, ne vom reîntâlni. Dacă nu e vreun spirit sălbatic cel ce te aduce spre mine ci e gândul tău ce nu-l poţi încătuşa...atunci vei veni spre mine, în cele din urmă.
Dacă... câte condiţii... De fapt, viaţa-i mai simplă decât atât şi necuprins de frumoasă. Să poţi iubi privirea încărcată de dor a îndrăgostiţilor, să simţi stropii de ploaie coborând în tine într-o zi frumoasă de ianuarie, să poţi întinde mâna şi să cuprinzi mijlocul iubitei, să asculţi un cântec de suflet dintr-un suflet îndrăgostit... Oh, omule, ce altceva mai vrei?
A răsărit deja Deimos, prima lună. În umbra ei argintie, ma pregătesc să-mi încep noaptea...
-
întâia lună îmi lumina argintie cărarea. treceam pe lângă mlaştinile triste, atât de triste căci de sute de ani nu au mai oglindit nici un chip de fecioară.
te căutam. într-adevar, înserarea e tot ce mi-a mai rămas, singur indiciu către tine. bănuiesc marea verde în privirea ta ce-mi sfâşie chemarea. şi-atunci, îmi las vălul peste faţa. pentru ca stelele să nu-mi ştie lacrima. mă las in visarea mirosului de iasomie ce-mi aminteşte de tine. doamne, cât aş vrea să nu-l mai simt! fatidică linişte ce mă cuprinde, dulce letargie...
mi-ar plăcea totusi, să te întâlnesc, aşa, din întamplare, să-ţi povestesc de murmurele din crângul ce a rămas calm după plecarea ta. să-mi povesteşti despre marea ce-mi poartă silueta, departe, pe valuri.
e seară azi. e mult prea seară. e vremea să ascult înflorirea tufelor de ferigă. în aşteptarea ta. poate imi vei canta...
-
Aseară te-am zarit. Fantomatică umbră sub ochii lui Deimos... rătăceai, întrebând stelele, certând apele pentru ne-vorbirea lor. M-a chemat vocea ta, m-a ademenit parfumul tau. Mi-e dor să te sărut, să-ţi despletesc parul pe pământul umed, acoperit de frunze, printre rădăcinile de ecualipt. Să-ţi privesc chipul îmbătat de aerul tare al pădurii în care se simte acut mirosul oceanului. Ochii închişi sub pleoape tremurânde, sânii ascunşi - ah, dulce iluzie - sub şuviţele castanii...
Dar nu esti aici, n-ai fost niciodată. Ascunsă de prima lună, azi noapte m-ai uitat şi Er soarele a fost iarăşi martor orgolios la strigătul sălbatic al celui ucis... Unde esti tu, regină, şi cui i te dăruiesti?
-
m-a trezit ropotul copitelor de cai sălbatici. am tresărit. te-am văzut zâmbind în spatele coamei murgului din stânga, mândru armăsar...ţi-am zărit mâna ridicată, într-un salut pierdut spre stele. am incercat să-l prind. să-l ţin minte până la urmatoarea reîntâlnire...care nu ştiu cand va fi...am rătacit cu tristeţea înfăşurată pe glezne. în căutarea dorului de feţi-frumoşi şi de turcoaze...
marea mugea disperată după zborul pescăruşilor. am incercat să-i alin durerea...m-am cufundat în ea gândindu-ma la umbra sărutării tale. şi am adormit din nou.
unde sunt? am fugit cu ploaia, să te prind la marginea şoaptei...
cui mă dăruiesc? soarelui, să-ţi pot răsări dimineaţa...
-
Azi... a trecut mult timp de când nu te-am mai văzut. Şi mă gândeam că ochii tăi s-au ascuns în mare, că marea ţi-a furat privirea şi în tăcerea ce s-a lăsat gandurile tale au îngheţat, doruri de cristal încremenite în timp... Las în spate urme pe nisip, dovezi efemere ale existenţei mele în această lume. Trupul tau nu mai e aici, nu l-am mai găsit, valurile au şters orice urmă a lui... Ai fost? Sau eşti doar un vis de-al meu, un vis dintr-o seara rece de toamnă?
Nimic nu durează o veşnicie, nici măcar dragostea sau mai ales ea. Cu toţii ne scriem vieţile pe nisipul plajei şi le lăsăm pradă apelor stăpânelor... Vreau să trăiesc printre valuri. Iar când vor veni, să nu regret nimic. Să nu regret că am pierdut ceva. Azi, cu gândul la mâine. Şi dacă din nisip şi piatră voi putea ridica o piramidă... ahh, cu atât mai bine va fi...
-
tânăr, în căutarea unei viziuni...îndrăzneţ şi încrezător...vorbe frumoase, ademenitoare îmi rosteşti în prag de seară, iar eu le-ascult cutremurată...să te-ntâlnesc oare, înainte ca zorii să suradă dimineţii? să-ţi ies în întâmpinare?
te strig. te caut pe malul mării, atât de dragi ţie. eşti acolo, rugându-mă să apar. îţi surâd a recunoaştere...eu sunt. înmărmurirea ta mă doare...nu sunt un vis. aievea îţi şoptesc...vino...
mă cuprinzi duios, cu pleoapele lăsate. ştiu ca m-aşteptai...
acum taci mângâiat de lună, cu gândul la valuri...
dar deodata, între doua raze de lună, până la prăsele, pumnalul l-am înfipt în inima ce-ţi moare. cu ochi verzi m-ai privit uimit...câta durere şi ce eliberare! ţi-am sărutat buzele, atât de reci în dulcea îmbrăţişare de moarte. poate în altă viaţa mă vei avea străine...şi poate că atunci te voi iubi şi eu. ma uit acum la nisipul roşiatic, calda ofranda pentru ceea ce-ai fost...şi privesc cu tristeţe marea, marea ce-ţi purta numele, că am sortit-o să rămâna singura...te plâng talazurile-n spume...plângă-mi lacrimile şi ele...somn uşor...eu plec.
-
ZOOOOOOOOOOOOOOOOOOMBIEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!!!!!!! ;D
-
M-am ratacit printre cuvintele tale. Incerc sa gasesc un reper - rostul meu in gandurile tale... O ceata deasa ma invaluie. Nici cuvintele tale nu mai sunt...doar ceata. Ma opresc. Liniste. Aud ceva. Un scancet....Oare plangi tu? Sau gandurile tale, sau cuvintele?
Ascult. Plansul se aude mai trist, mai tare, mai aproape, tot mai aproape. Mi se pare ca ma fac una cu plansul. Mi ta imaginez plangand, dar vai! nu ochii tai plang ci buzele, obrajii, trupul meu picura lacrimi. Sufletul meu scanceste...durere...nu ma mai gasesc in gandurile tale. Pentru tine nu mai exist...nimic nu mai e din NOI...doar ceata....
-
sunt trista, tare trista intr-adevar. caci ceata mea e pretutindeni, in ciuda faptului ca ninge nebun, superb de nebun. vorbele imi plang si buzele care le rostesc. imi plang toate in ceata fumurie caci am pierdut pe cineva drag in seara asta. dar poate ca e mai bine. poate ca acolo unde pleaca va fi mai cald, iar cetile il vor ocoli. eu nu voi parasi ceata pentru nimic, pentru ca o ador. e a mea...cine ma iubeste, o iubeste si pe ea...si las frunzele albe de lotus sa-mi sarute pleoapele si sa-mi colinde visele, atat de multe si de dragi. si las sa-mi mai ninga...poate maine va fi doar ceata.
-
Si-as vrea sa fiu marea…O mare albastra ca cerul…Sa te indragostesti de ea si sa inoti catand sa-i prinzi adancurile…Te-as atrage spre miscatoarele lagune si-apoi te-as scufunda in mine…Sa fii al meu de-a pururi…un inger mort, dar viu, cu mine. Si pescarusi sa poarte cantece de leagan.
-
"pe maine" mi-a spus. si-atunci am stiut ca mi-a aruncat cenusa in toate cele patru zari. as fi vrut sa mai raman, insa nu mai aveam unde. a privit trist inapoi spunandu-mi ca se va intoarce repede...nu l-am crezut.
unde mi-ai plecat straine cu dorurile tale toate? unde ai plecat cand cel mai mare dor era aici, in mine...unde ai plecat? am pasit pe singuratatea aleilor cu tei, cu capul plecat, inmarmurita in refuzul de a crede. dar ai plecat...
sunt ani de-atunci...ce au trecut cu primaveri si linisti, prin ochii mei, inca orbiti de cenusa zvarlita in cele patru vanturi, candva, cand inca era langa mine. "pe maine"...
-
Ma iubesti?
Nu imi pune intrebari la care nu vrei sa stii raspunsul...nu te iubesc!
Minte-ma!
Nu pot...nu vreau sa te ranesc!
Stiu ca vei pleca de langa mine inainte ca zorii sa rasara...
Nu stiu...voi pleca mai curand decat banuiesti.
Mai stai cu mine?
Mai stau...o vreme, pret de-o rugaciune.
Stii, frunzele au fost furate de vant.
Stiu, am vazut aseara...si odata cu ele a plecat si inima mea, lasandu-ma cutremurata.
Te iubesc!
..........................eu nu.
-
astazi cerul imi plange. imi plange cu lacrimi ciudate, cum n-a mai plans niciodata. nici ceata nu vrea sa se mai lase peste pamantul ud.
cineva mi-a spus ca acajoul nu e o culoare ci e un sentiment. acum il asociez cu tristetea. atat de adanca. degeaba astept inmuguriri de copaci sau ma uit in zare dupa aripi de cocori. primavara asta intarziata refuza venirea.
ploua astazi. cu desertaciuni. cu goluri in suflet.
imi tac tristetea si incerc sa zambesc catre ceruri. poate asa, o sa iasa curcubeul si am sa inventez o a opta culoare s-o anin in cer, langa indigo.
-
nici vantul nici ceata deopotriva nu-mi mai cunosc imprejurarea.
pe mare, norii imi alunga stelele. dati-mi diminetile inapoi...si ceata mea!
si noptile mele...
-
ceaţa...parcă niciodată nu am vazut-o atât de frumoasă ca astăzi. nu înţeleg...oamenii se tem de ea. de nălucile ce o însoţesc.
am păşit prin ea şi peste ea şi m-am umplut cu mirosul ei aparte, unic şi mişel. miros de apă. miros de cer.
ceaţă frumoasă cu ochi de pădure. am tânjit-o parcă, îmi amintesc, o vreme. astăzi, când am simţit-o, am ştiut. curcubeul era ascuns în ea, dar nu mi-a păsat. era frumoasă. cred că încă mai este. însă am plecat. zâmbind. de ceaţa mea...numai a mea.
-
e ceaţă iar. numai că acum miroase a iarna ce ne tot dă ghes să scoatem haine groase din dulap. mergeam prin oraşul aporape pustiu şi mă bucuram că nu se văd firmele luminoase de pe blocuri. nu îmi plac. iar ceaţa, draga mea ceaţă, le ascunde.
avioanele stau cuminţi pe pistă. nu mai zboară. când e ceaţă, dorm si ele. se odihnesc.
las' să fie ceaţă! poate mai întârzie şi iarna asta.
-
încă mai am amintirea iubirii mele pentru ceaţă. dar nu îmi pot aminti însă de ultima dată cănd am iubit-o. să fie acum două seri, sau poate acum o lună...? iubesc ceaţa cu furie. aşa cum mai iubesc furtuna, ploaia, marea şi frunzele. mi-e dor de ceaţă. mi-e dor şi nu îmi pot aminti. şi n-aş şti ce să fac.
-
Frumos... e o placere sa te citesc, Semiramis !
Poate ca intr-o buna zi, ceata se va rupe, si dincolo de ceata vei gasi o implinire aparte.
-
merci Zantiala, :)
dupa cum se vede iubesc ceata. si o sa o iubesc o viata. o iubesc si la tristete si la bucurie. stii, uneori, cand e ceata si eu merg la drum intins, trag pe dreapta, ies din masina si adulmec. tu stii cum miroase ceata? :) odata intrata in nari ea nu mai iese.
-
e seară azi. abia de se mai cern pe mine lumini de licurici însinguraţi. căci inima nătângă nu mai plânge şi nici nu-nvaţă. iar versurile au început să se scrie singure. fără pană, fără toc. poeţi distraţi le inventează.
e seară azi. abia de mai aud în depărtare acorduri sparte de vioară. cu coada ochiului surprind năluci fugind de lună. dansul nu s-a oprit. doar partiturile sunt rupte.
e seară azi. abia de mai visez la stele şi luceferi dragi pierduţi în boltă. mă-neacă plânsul şi zâmbesc. am aşteptat cocorii ca să le arăt calea. şi au venit.
e seară azi. abia de îmi doresc să se mai lase ceaţa. e seară azi.
şi poate fi şi mâine.
-
Simt o tristete in cuvintele tale...
Haide sa te iau de mana... inchide ochii.... voi trimite codrii verzi sa iti aduca un zambet, si aburii diminetii sa iti inveseleasca inima calda. Fie ca pasarile primaverii sa iti insenineze zilele, si flacarile inserarii sa iti alinte visele... :-*
-
ceaţa născoceşte iluzii incontestabile. de gri sau de albastru, nici eu nu ştiu. a venit aseară şi mi-a spus că nu o să mai vină. eu însă am aşteptat. ce? poate un dor de patimă sau de sărut. nici eu nu ştiu. şi totuşi noapte după noapte, mai aud susur de şoapte, sau cine ştie ce păreri, minciuni. nici eu nu ştiu. nu am văzut cine-a venit, sau cine m-a strigat, ori cine mi-a spus că că nu mai vine. fiinţe lacustre îşi târăsc vieţile prin mlaştini, fericite. de ce n-ar face-o? nici eu nu ştiu şi cred că nici ele. dar ce, contează? e tristă ceaţa mea? nu e. doar vorbeşte aşa, fără de rost. nici eu nu ştiu.
-
Ceaţa nu este tristă doar anumite lucruri te apasă chiar după ce au trecut aşa cum altele te uşurează.
Bunăoară aici, nu mai departe de ieri, printre frunzele acestea minuscule se zărea o cornişă galben deschis şi un colţ bătut de soare de culoarea fisticului. Îmi amintesc că-mi plăcea să merg pe aleea acoperită cu pietriş, printre cei care aduceau fărâmituri de pâine pentru lebede, să ascult greierii la nici un metru de mine şi să visez, să visez....
Dar astăzi, astăzi toate astea mă apasă şi simt că nu iubesc decât ceaţa. Răsuflarea ei urmează ritmul zilelor mele şi ceea ce-mi place a numi somnul ei pare la fel de plin de nevinovăţie, ca noaptea de rouă. O iubesc. Iubesc pielea ei umedă care o alintă neâncetat pe a mea, iubesc veacurile adunate grijuliu în patina palmelor ei. Pentru ea aş vrea să fiu străvezie, albastră, sau albă, sau poate gri aş vrea să fiu. Aş vrea să am ochii opaci şi să uit totul în afară de cântecul inimii. Dar nu pot s-o fac până la capăt nici azi... Mă opreşte o ultimă dorinţă. Pentru dorinţa aceasta, atât de vinovat umană, aş vrea să-i cer iertare, pentru că ne potrivim... şi pentru că încă o dată o trădez. Dar ea, ea ştie şi ştie că astăzi îmi doresc să ies din învelişul meu material şi ridicându-mă deasupra lumii să văd că formăm amândouă o singură fiinţă. Şi mai ştie că numai către dimineaţă am să mă uit iar la arabescurile emoţiilor din ce în ce mai atenuate şi o să mă întreb: unde-i soarele? Iar ea, ea o să mă alinte ca pe o fiinţă fără minte ce sunt ştiind că vor reveni dimineaţile de demult, când camera părea strălucitoare, visurile mele erau evantai albastru iar eu alergam s-o îmbraţişez şi să-i spun că-mi e dragă.
-
cineva mi-a furat ceaţa. nu ştiu când. odată cu zborul cocorilor. nici eu nu ştiu când au plecat.
în căutarea ceţii, am redescoperit ploaia, cu firele ei lungi de ţărână. în ele iau naştere nuferii.
am cules vreo trei. şi i-am pus în glastră.
mi-a văzut cineva ceaţa? cu amintirile ei sonore. de lut, sau nu mai ştiu exact. se modelau. năluci.
mi-e dor de ceaţa mea.
mi-e dor de ceaţa mea cu lună, noaptea. căci numai noaptea ies ielele-n pădure. fără frică şi suspine.
ştie cineva unde este ceaţa mea?
-
mi-e ceaţă iar...şi drumul lung mă cheamă, cu dor, cu zăpezi şi cu păduri de cedru. e linişte la mine, poate la tine-i frig, te strig...berzele au plecat departe, pe vremea când încă nu te cunoşteam. şi ţes acum poveşti nemuritoare, depre iubirea mea, încă nenăscută.
mi-e ceţă iar...şi vântul nu m-alină. îmi fuge cu frunze, cu valuri şi cu ţipăt de lună. neplânse doruri îmi joacă-n amintire, cu pleoapele tale adorm în fiecare vis. unde-ai plecat străine, înainte să ajungi la mine?
să te mai aştept?
-
E bine că filtrăm fenomenele impetuasei Maici, Natura, prin prizma sentimentelor noastre, dovedindu-ne, prin aceasta că-i suntem fii iubitori şi fiice iubitoare, pentru că, probabil, undeva, cine ştie unde, se înregistrează (ca plusuri de karmă – cum văd că abundă pe sit) toată sensibilitatea noastră, de-acum, ca tineri ce (încă) suntem…
Numai că «ce ne facem (fetelor ?)» când numai în Capitală s-au înregistrat, în aceste zile cu ceaţă, mai mult cu 43% - decât media anuală - nu doar simplele puseuri reumatice poliarticulare, ci şi crizele atroce de sciatică, dezechilibre gastrice şi chiar psihice. Nu mai spun despre accidentele datorate «iubitei şi admiratei» noastre ceţe…
Una peste alta vom fi fiind noi fiii şi fiicele Maicii Naturi, dar să n-o lăudăm prea mult că şi-o ia-n cap…
Într-adevăr, ceaţa predispune la visare. Şi o face pentru că vând nevrând ne ţine-n casă, iar în casă ce să faci mai cu folos decât să… visezi, să visezi de unul singur ori în cuplu, caz în care din visare o dai pe ceartă (din cauza… ceţii).
În fine, nu pot încheia aceste câteva notate fulguraţii, înainte de a vă spune că admir sincer izvorul pururea viu de imaginaţie antrenantă care poartă numele Semiramidei, acesta fiind chiar draga noastră Semiramis, (pe care-mi îngădui – cu voie de la ‘’Stăpânire’’, desigur – s-o îmbrăţizez, profitând de această ceaţă densă, ce s-a lăsat iarăşi peste Ţară – că, doar nu ne vede… nimeni!)
-
bat clopotele iar. iar dangătul îmbie înserarea. zăpezile-au plecat demult, pierdute între două apusuri, între două furtuni, între două lumi...au mai rămas aici, pe-aproape, doar câteva brazde de regina-nopţii, trezite de plecarea soarelui. iar mirosul lor, dumnezeiesc, mă face să mă gândesc la lună. la liniştea întunericului ce mă mângâie cu mii de braţe.
bat clopotele iar. iar dangătul alungă păsările. ele nu mai cântă, îşi caută culcuşul. şi visează pierdute între două anotimpuri, între două zări, între două lumi... sălciile îşi lasă pletele lungi în apă, îngemănând cele două tărâmuri. adorm cu liniştea unei zile însorite. iar lacul le ogindeşte tăcut şi frumuseţea şi tristeţea deopotrivă. stelele îmi zâmbesc din cer cu mii de feţe.
bat clopotele iar. iar dangătul plânge a plecare. plecarea nu ştiu cui şi nu ştiu unde. ploaia îşi ţese dâre lungi prin praf şi coboară gonită parcă dintre două ceruri, dintre două fulgere, dintre două lumi...doar paşii mei se mai aud. cântec pentru toată răsuflarea din jurul meu, dintre flori, păsări, sălcii. iar picurii de ploaie îmi curg pe umeri cu mii de poveşti. nepovestite.
bat clopotele iar...