Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Creaţie literară => Versuri => Subiect creat de: George Ene din 13 Martie, 2005, 05:01:42 a.m.
-
CUVINTELE…
cuvintele pietre
display-urile spărgându-ne,
cuvintele săbii
inimile străpungându-ne,
cuvintele gloanţe
ciuruindu-ne,
cuvintele fricii
animalizându-ne,
cuvintele invidiei
terfelindu-ne,
cuvintele foamei
ambiţionându-ne,
cuvintele dragostei
împăcându-ne,
mângâindu-ne,
fericindu-ne,
binecuvântându-ne…
Ţine-le, Doamne,
pe toate grămadă
în palmele tale sfinte
şi dă-ni-le nouă cu măsură
azi şi mâine şi poimâine,
să nu ne ducă-n ispită
s-o luăm de la capătul listei!
Amin
-
Cuvintele ce le astept inca nu s-au nascut sau nu mi le-a da Dumnezeu... Mai astept si mai sper... Seara de seara impreunez mainile si ma rog sa ma binecuvanteze, sa-mi trimita un inger care, rostind ce nu a fost rostit vreodata, ma va vindeca de mine...
-
Alexuţo, cuvintele se nasc în inima ta bună.
Nu ţi le dă nimeni. Nu-ţi vin niciodată din lună
Şi cu atât mai puţin nu coboară din stele.
Dimpotrivă, cuvintele vin din patimi rebele.
Nu le aştepta, aşadar, de la Domnul că el nu poate
Să ţi le dea, fiind ocupat cu fel de fel de lucruri ciudate.
Mai bine adresează-te direct iubirii tale
Şi-ai să vezi cum îţi vin cuvintele: tone, qintale.
După aia rogu-te, aici, pe site, printre noi, să revii
Să ne spui cum fuse cu acele cuvinte-săbii târzii
Ori cu mângâierea lor pură şi mai ales grea
Care ţi-a pus pe jar inima, şi prin ea dragostea…
-
GEO,
Din sufletul meu am cioplit cuvinte
Cele mai alese vorbe-am adunat
Iubirii mele sa le spun am cautat
Dar n-am gasit-o sau, de-a fost,
Cu siguranta a plecat...
Cuvintele in suflet mi-au ramas
Ma ard, ma dor, ma macina;
Sa scap de chinul lor as vrea. Astept
Un suflet care sa adune, aceeasi patima
In alte vorbe, numai pentru mine...
-
Iubito, cuvintele adună-n ele patimi tăcute.
Poate că de aceea toate sunt şi surde şi mute.
Tu nu le ţine minte, ba chiar uită-le puţin
Şi-neacă-ţi necazul într-un pahar cu vin.
Iar dacă crezi că eu îţi pot fi de un real folos
Vezi-mă, că sunt la picioarele tale, mult prea jos,
Căci aştept cu-nfrigurare să-ţi răspund la semnal
Cum altădată o făcea orice brav cavaler medieval
Îmbrăcat în armură, înfăşurat adică în foi de oţel
Gata oricând de luptă şi chiar de jertfă niţel.
Ei şi dacă mai beau şi jumătate din paharul tău
Să fii sigură că-n clipa aceea devin foarte rău
Şi mă iau de piept cu toţi cei ce ridică ochii spre tine.
Până şi luna de pe cer o dau jos dacă-mi spui tu că-i bine.
Ei şi dacă mi-o ceri fac ţăndări şi cerul cu stele,
Să-ţi liberez gândurile şi toate dorurile-ţi grele
Iar de-o fi să fiu înfrânt cine mai ştie când şi cum
Şi voi rămâne o grămadă de fiare ruginite în drum,
Fericit fi-voi că drumul acela va duce mereu către tine,
Iar mila ta-mi va fi scut mie, fidelul, cel rămas în ruine…
-
La picioarele mele...
sunt boabe de roua rece
si iarba mijind din nimic...
Deasupra mea...
cer inalt, mult prea inalt
sa-l ating cu mana...
In jurul meu...
alese cuvinte-muguri
pocnind de primavara...
In sufletul meu...
toamne tarzii, razvratite
de frunzele-doruri...
-
Păi, Alexuţo dragă, ce mai zic eu tura-vura?
Tu eşti, după cum constat eu, aproape toată Natura -
Un muguraş adevărat din primăvară până-n toamnă.
Cine nu şi-ar da viaţa pentru o asemenea Doamnă,
Pardon, Domnişoară! Iartă-mă, te rog, că greşii acum.
…Ehehe, asemenea comoară nu-i de găsit pe orice drum.
Poate doar aicea, la noi, unde suntem unu şi-unu, ca nişte fraţi,
Că semănăm unul cu altul ca siamezii, cei din frunze lucraţi.
O să-mi spui, probabil, că, iată, geophilos n-are pic de minte.
Chiar n-am! Ai văzut tu "om făcut din cuvinte" să fie… cuminte?
:o