Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Totul despre iubire => Subiect creat de: lacrimi din 14 Martie, 2005, 05:18:41 p.m.
-
Va propun acest subiect: iubirea ca destin. Va rog sa-mi dati voie sa scriu un citat din Alchimistul si va rog sa-l comentati.
"...It describes people's inability to choose their own destinies. And it ends up saying that everyone believes the world's greatest lie."
"What's the world's greatest lie?..."
"It's this: that at a certain point in our lives, we loose control of what's happening to us, and our lives become controlled by fate. That's the world's greatest lie."
-
Eu v-as ruga sa imi explicati diferenta intre "destin" si "soarta", intre "destiny" si "fate".
-
Conform intelegerii mele nu exista diferenta intre termeni. Destin, soarta, destiny si fate inseamna acelasi lucru. Coelho defineste destinul astfel: "It's what you have always wanted to accomplish."
In crestinism destinul este inlocuit de liber arbitru, de posibilitatea de alegere. A crede in destin ca in ceva care ti-a fost scris sa se intimple este erezie. Dumnezeu ne arata cai de urmat si, atita vreme cit ne dorim ceva, acela este destinul nostru. Dumnezeu ne arata semne, bune sau rele, este liberul arbitru care ne ajuta sa alegem.
-
Ah, ce subiect care incita la o discutie vasta :)
Societatea ne creste intr-un fel foarte limitat.. Nimeni nu te invata cum sa privesti in tine. Toata lumea iti axeaza atentia pe exterior, sau pe trecut (traditii), toti te invata cum sa faci bine societatii, cum sa nu-i faci rau, cum sa oferi de la tine, dar TOATE schimburile sunt invariant dominate de exterior. Binecuvantarea trebuie asteptata din afara, iubirea trebuie sa vina de la un partener din afara, iar ca sa primesti toate astea trebuie sa fii in felul x, y, z, insa incapabil vreodata sa generezi tu starea, ci doar sa astepti, si vei primi..
Un pas mai sus exista ideea damnarii, faptului ca inevitabil nu poti sa schimbi nimic, esti stantat din nastere (oamenii se nasc pacatosi - sau - se incarneaza cu karma negativa si viata asta trebuie sa traga sa isi indrepte pacatele din vietile trecute) si indiferent cat ai incerca, nu poti fi niciodata eliberat de aceasta neputinta.
"Mama iti cumpara X daca esti cuminte si inveti sa nota 10". Ai nevoie de iubirea mamei (vine din exteriorul tau), te apuci muncesti, oferi cunostinte cerberului de profersor care satisfacut iti da un 10, iar tu te intorci cu zecele in brate la mama, incheind ciclul trocului, primind ce ai nevoie.. adica iubirea ei care ar trebui sa fie neconditionata.
Totul este practicat in cele mai mici detalii, si tot ce se intampla e sa inveti sa ai asteptari din exterior si tot in exterior sa oferi ca sa poti primi. Tot schimbul e cu exteriorul. Nimeni (sau infim de putini) te invata sa privesti si in sufletul tau, in tine, sa uiti de exterior cautandu-te pe tine in interior. De aceea e atata tristete in lume, toti asteapta din afara, iar putini sunt in stare sa vada ca de fapt sursa e in ei.. (si poate ar fi mai multi in stare daca asta s-ar afirma raspicat peste tot, la scoala, la radio, in comunicatele oficiale ale politiei).
Inchei cu un citat din Breban, "Panda si seductie":
"...Libertatea, spuneam, e si un fel de superstitie, in acest secol. Toata lumea vorbeste de ea, pretinde ca are nevoie de ea, dar de fapt necesitatea ei este destul de rara si imperfecta, ca sa zicem asa. - Cati au nevoie de libertatea culturii... ? - Sau cati au nevoie cu adevarat de libertatea presei... ? - Sau, poate, paradoxal, cati au nevoie de libertate sexuala ... ? Eram convins, cu mult mai putini decat credea. - Cati oameni au nevoie de libertatea de a-si forma destinul... cati, dintr-o mie, doresc un destin deosebit, un destin numai al lor, un destin care sa fie "posesia lor", "inventia" lor aproape zilnica, lunara, an de an... ? Oamenii vor sa se inregimenteze intr-un fel sau altul si pe masura ce populatia planetei creste intr-o rata atat de infricosatoare, necesitatea acestor inregimentari devine tot mai mare, necesitatea "destinelor colective", disparitia individualitatii, a orgoliului individualitatii, a instinctelor "aristricatice", etc... "
PS:
subiectul e vast :) promit sa revin cu completari.
-
Revin - caci pot comenta acum:
"It's this: that at a certain point in our lives, we loose control of what's happening to us, and our lives become controlled by fate. That's the world's greatest lie."
Asta vrea sa zica si Coelho, ca la un moment dat uiti (de fapt, iti zice cineva sa nu uiti, iti aminteste cineva?) ca de fapt destinul tau este decizia ta - dar societatea te inregimenteaza, iti da o "soarta", un rol "destin" pe care trebuie sa-l indeplinesti. Si totul incepe cu santajul educatiei, cu limitarea libertatii de manifestare a copilului..
Parerea mea e ca nu exista soarta, nu exista destin, exista provocari doar... Problema e ca ti se ofera un bagaj de raspunsuri pregatite dinainte, de catre familie, scoala, preoti, autoritate - iar tu esti mereu in dilema ce raspuns sa dai. In loc sa fie ceva autentic, venit cu adevarat din tine, din inima, din sufletul tau, este ceva predefinit, teatralic, scindant.. si atunci e clar, e o "soarta" pe care trebuie s-o urmezi, s-o accepti..
Si este "the world's greatest lie"..
-
"Omul striga intotdeauna dupa ce-i lipseste. Se naste pur dar, din nefericire, e transformat mereu. Lasat liber sa se dezvolte, ar avea propria filozofie despre viata. Dar nu-i asa, omul primeste mereu transformari. I se spune cum sa mearga, cum sa vorbeasca, cum sa invete, cum sa iubeasca, cum sa bea apa, cum sa se tunda, cum sa-si atace dusmanii, cum sa se aseze mai bine sa primeasca lovitura in locul cel mai dureros, cum sa-si deghizeze trasaturile pentru a-l place seful. Unii se supun regulilor, altii innebunesc si cei mai multi se plictisesc. Cu cat se extinde plictiseala cu atat se transforma fiecare celula a trupului in cate un zero. Cei norocosi (sau cei mai potenti) capata cifra unu in fata care apoi e urmata de zerouri.
Astfel, cei mai multi oameni devin simple nulitati insirate docil pe firele biciului a cate unui sef. Atunci unde mai este personalitatea fiecarui individ? Geniul omului se toceste sub regulile epocii moderne, se anemiaza si dispare incetul cu-ncetul. Raman doar regulile impuse de posesorul biciul, considerat dumnezeu de cei fara cifra unu in fata zerourilor."
Ce pot sa mai adaug la cele scrise mai sus de un om care intrezareste nebunia lumii care ne limiteaza si ne impune propriile valori cu atata violenta incat incepem sa le credem ale noastre. Asta e bine, frumos, asta se face, asta nu se face... Frumosul si binele cui? Individualitatea s-a pierdut iremediabil intr-un soi de destin colectiv al comunitatii.
Doua lucruri mi se par legitime in viata: dreptul la a fi fericit si dreptul la a fi nefericit. Jumatatile de masura din pacate ne anuleaza ca oameni. Nu putem fi niciodata fericiti pentru ca am invatat de mici sa ne responsabilizam intai si intai cu fericirea altora. Nu putem fi nefericiti exact din acelasi motiv. Caci nefericirea noastra se rasfrange asupra altora - si doar ne-am responsabilizat cu fericirea lor, nu?
Si-uite asa omenirea asta e de mii de ani intr-o perpetua stare calduta, intr-o infinita piesa de teatru in care nu e voie nici sa se rada prea tare, nici sa se planga in hohote. Deciziile le iau altii pentru noi. lasandu-ne totusi (naiva consolare!) senzatia ca am avut libertatea de alegere. And that's the world biggest lie.
-
Foarte interesante comentarii! Intr-adevar, deciziile le iau altii pt noi iar noi ne felicitam mai apoi pt ca am avut puterea sa "taiem in carne vie" si sa luam o hotarire capitala care, negresit ne va duce spre fericire.
Atunci o atitudine inteleapta ar fi aceea propusa in Glossa: "Nu spera cind vezi miseii la izbinda facind punte/ te-or intrece nataraii de ai fi cu stea in frunte"
-
liberul arbitru ne da posibilitatea sa ne intrebam cum ar fi fost viata noastra daca am fi ales cealalta varianta. subiectivismul nostru ne e soarta de fapt. iar cea mai mare minciuna este ca ne luam dupa aparente crezand ca stim ce este realitatea.
iubirea ca destin? iubirea ca noroc zic eu.
iubirea in arare momente poate fi adevarata realitate. in rest...un prea plin de sentimente, conjuncturi si dorinte.
nicicum nu-i bine, nicicum nu-i rau...
pot alege sa pun camasa albastra in defavoarea celei albe...alegere nevinovata...dar in ce masura mi-am schimbat eu soarta pentru ca astazi am purtat camasa albastra? imi poate raspunde cineva?
liberul arbitru lasa loc parerilor de rau si-atunci dam vina pe destin. ca e prea aspru cu noi...firava granita.
-
Poate ca imbracind camasa albastra atragi atentia cuiva, care altfel nu te-ar fi remarcat. De pilda, pura coincidenta, culoarea mea preferata este albastru. Si poate ca astfel se va apropia de tine acea persoana care este jumatatea ta. Mitul lui Aristofan spune ceva foarte adevarat.
-
dar ce am pierdut draga lacrimi, nepurtand camasa alba? asta era intrebarea... ;)
ideea e ca, alegem lucruri marunte si aparent fara importanta, avand impresia ca luam decizii. le luam sau nu le luam? sunt corecte sau nu? cum aflam? aici timpul nu poate hotari pentru ca nu stim cum ar fi fost daca...
dupa cum vorbeam candva cu un prieten...o bataie de aripa de fluture in japonia, poate isca un uragan in america...