Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Povestea mea => Colţ de jurnal => Subiect creat de: Pustnicul din 23 Iulie, 2005, 01:53:08 p.m.
-
Poate am gresit deschizand acest topic, dar eu iubesc adevarul indiferent de consecinte. Intodeauna sinceritatea, naivitatea, inocenta si dragostea mea catre Dumnezeu nu au fost intelese de nimeni... Poate ca e mai bine asa, ma gandesc uneori, poate ca nu...
Intodeauna am cautat ceea ce nu gasesc, liniste si afectiune...
Darul instrainarii de lume il aveam de mic... Inaintand in varsta la 19 ani am vrut sa intorc spatele acestei lumi, plecand intr-o manastire, invatand acolo toata randuiala, iar apoi sa plec in adancul pustiei, unde sa ma arunc in bratele linistei si afectiunei celei desavarsite, nevoindu-ma... Dar acesta e trecutul...
In prezent, aproape in fiecare seara ma plimb printr-un imens parc unde retras, ascuns de crengile copacilor lasate pana la pamant, ma intind pe iarba unde stau si ascult ciripitul pasarelelor... Ooo Doamne ce desavarsite sunt zidirile Tale...Ce minunata e natura...
Oooff Doamne ca atat de mult mi-as dori o cabana, departe de tumultul acestei lumi agitate, undeva in munti, la marginea unui lac si cateva animale pe langa... Sa ma trezesc la primele raze de soare pasind prin iarba uda de roua si sa spun... '' Buna dimineata''.., intregii naturi... Iubesc viata, iubesc tot cea ce este frumos...
Imi plac florile si zumzetul albinelor, codri cei mari si poienitele din ei... Mi-as dori sa urc pe crestele inalte fiind privit curios de ochii caprioarelor, imbratisand ecoul ce mi se intoarce pierdut... Imi place sa ascult zgomotul clopoteilor cand oitele pasc iarba si behaitul mieluseilor... Imi place sa-i privesc saracutii cand sunt mici si nu se pot tine de turma si obositi adorm instantaneu sub soarele primavaratic... Imi place seara sa aud vaca mugind si sa ma pun sa o mulg cand ea rumega linistita... Sa aud puii de gaina piuind fugind care-incotro dupa fiecare musculita... Imi place sa vad cateii cum se joaca si sar unii peste altii... Vreau sa adorm noaptea in cantecul greierilor cu capul pe o radacina de pom, privind cerul instelat cu rugaciunea pe buze plangand... Nu stiu dar cateodata atat de mult mi se inmoaie inima ca plang incontinuu... Sunt un izvor de lacrimi... Cateodata cand plang mai mult timp ma simt usor ca un fulg...
Imi place sa fiu un om bun... Imi place sa fiu retras si nestiut de nimeni.., departe in adancul pustiei...
-
..multa vreme nu am putut sa ii inteleg pe cei care aleg singuratatea(nu am putut sau nu am vrut..)...de ce?..pt ca mi-a placut intotdeauna sa fiu in centrul atentiei..sa fiu inconjurata de oameni(motivul cred ca ar fi pt.ca atunci cand eram mica eram singura la parinti..nu prea aveam prieteni).Dar acum...s-a schimbat ceva...cred ca eu...vreau sa fug de lume...sa stau si sa admir natura...Cand am ocazia,stau singura in mijlocul naturii...sa admir cerul ...el este idolul meu...Odata..stateam pe malul unui lac...malul era foarte jos..eu stateam exact langa apa pe o piatra...era usor sa-mi plimb degetele prin apa...langa mine era o trestie batrana...crengile ei erau lungi incat intrau in apa....era un peisaj atat de frumos...nimeni si nimic nu l-ar putea descrie..nu i-ar putea reda splendoarea...eram departe de oameni..de lume...desi erau la o distanta de 50 de m...am reusit sa ma despart de lume...nu auzeam rasetele lor...auzeam doar apa..pasarile..auzeam natura...pt.prima data mi-am dat seama de frumusetea naturii...era un moment perfect... si ce ciudat...perfectiunea nu exista...
acum ii inteleg foarte bine pe cei care aleg sa fie prieteni cu natura...si eu as vrea..dar nu am puterea sa ma despart de oameni..ii iubesc..dar iubesc si natura...
-
Despre cei nestiuti si cei neantelesi niciodata nu s-a vorbit...
Pustnic in pustie.., prima oara cand auzi asemenea cuvinte nici nu le percepi asa de bine...
Cine si-ar dori oare ca in zilele noastre sa lase totul, sa intoarca spatele acestei lumi si sa se adanceasca in pustiu !?...
Departe ascuns de ochii oamenilor, in bratele linistei si afectiunei celei desavarsite...
Sa dormi in mijlocul haitelor de lupi, leganat in bratele ursilor.., urcand pe treptele rugaciunii nevoindu-te in razboiul nevazut...
Sa mananci radacini de pomi si sa bei apa din izvoarele muntilor alaturi de cerbul insetat, sa vezi iepurasii cum fug dupa mamica lor, sprinteni unul dupa altul...
Sa ma intind in iarba inalta ascultand susurul apelor, privin aricii cum umbla pe cararutele lor.., zambind catre unul mai curios care-si ridica capusorul catre tine si te atinge cu labuta pe mana, ca si cum ti-ar spune: - ''Mai straine ce cauti prin locurile astea''...
Spatele gol sa-mi fie acoperisul fiintei mele acoperindu-ma de vanturi si ploi, cand in genunchi cu fruntea lipita de stanca rece imi inalt umilul glas catre Dumnezeu...
In noptile geroase de iarna, intrand in barlogul ursului sa-l trezesc din somn si sa ma cuibaresc imbratisat in bratele sale calduroase...
Sa privesc primavara cum natura invie .., sa fug fericit cu stolurile de pasarele pana la apele raurilor, unde ma arunc in valurile lor jucandu-ma cu cardurile de pestisori...
Sa-mi port mintea departe, departe, departe.., si intreaga mea fiinta impreuna cu ea.., in astfel de locuri... http://www.alpinet.org/bin/foto/showfoto.php?lng=ro&item=22603&gal=0&vot=0&position=3
-
pot sa zic ca acolo este minunat...si nu ma refer la fotografia care am privit-o...ci la ceea ce poti face ocolo...esti singur..tu contopit cu natura...dar eu nu as rezista mult timp acolo....tu ai putea?ai putea spune ca asta te face fericit?
-
Mi-as dori sa fiu un nor. Sa plutesc mereu pe intinsul cer, fara griji, fara dor. Sa ma las dus in leaganul vantului acoperit de razele soarelui si sa strabat culorile curcubeului. Sa privesc pasarile cele indraznete cum se apropie de mine si curioase ma strabat fara sa ma atinga ...
Cateodata sa raman deasupra unui munte, mangaindu-i piscurile cele inalte, privind caprioarele si cerbii insotiti de puii lor si indrazneala caprelor salbatice care se avanta pe culmile cele inalte, cautand iarba cea mai buna.., iar apoi plecand in salturi marate ...
Sa ajung sa ma plimb neobosit peste tot, privind forfota dezordonata a marilor orase si tumultul acestora, turmele de animale ce pasc pe langa sate, padurile cele mari, raurile cele intinse, apele cele nesfarsite, preeria campurilor si florile acestora ...
Sa rad fericit, alergand prin papadiile ce-si scutura puful, parca oferindumi-l in dar, iar eu zambind sa le multumesc si sa fug mai departe in libertatea ce-mi sta ascunsa in inocenta naivitatii melancoliei mele, pana acolo unde ajung in uimirea creatiei cele desavarsite ...
-
Salut, Pustnicule!
Sa nu care cumva sa crezi ca iau in deradere lucrurile pe care ni le-ai impartasit. Din contra, chiar le-am recitit, incercand sa patrund bine sensul lor si sa te cunosc.
Stii ce ma gandesc?! Nu e greu deloc sa-ti faci o cabana in varful unui munte - nu-ti trebuie aprobarea nimanui si nici locul nu trebuie sa-l cumperi - sa-ti aduci langa tine animalele de care vorbesti si sa traiesti asa cum spui, departe de lume. Asta insa numai in cazul in care iti doresti cu adevarat. Dar ce cred eu e ca tie mai degraba iti place sa visezi. Sa fii un nor, sa zbori cu pasarile e la fel de imposibil de facut dupa cum e sa dormi iarna cuibarit in bratele ursului, asa cum pomeneai.
Iti place sa contempli natura, s-o asculti cum iti vorbeste despre Creatorul ei minunat (si al tau, evident), dar viata de care pomenesti e doar visul tau frumos. Nu cred insa ca esti dispus sa faci asta cu adevarat.
Am privit fotografia locului unde ai vrea sa fii. Citindu-ti visele, ma asteptam sa vad brazi, pajisti si lacul. Nimic insa din toate astea. Doar o stanca dezolant de goala. :-\
Seamana cu povestea unei fete care a crezut ca un anumit baiat ar fi iubirea vietii ei si, orice ar fi ales in viata, ar fi trait tot timpul cu amaraciunea cuibarita in suflet, ca niciodata nu va putea fi fericita asa cum ar fi fost daca ar fi fost cu el. Si-n consecinta, l-a ales. Dar totul n-a fost decat o mare deceptie, fiindca iubirea lui nu era ceea ce parea a fi si a parasit-o! Acum e libera si nu se mai gandeste la el. Partea buna e ca, alegandu-l, s-a lecuit de nefericirea ce-ar fi urmarit-o toata viata: "EL ar fi fost iubirea vietii mele si nimeni nu se va ridica la inaltimea lui vreodata! Nu sunt fericita cu ce am acum."
La fel si-n cazul tau, avand in vedere ca ce-ti doresti nu-ti este peste poate, fa-o! Apoi vezi daca totul e asa cum crezi acum. Daca da, atunci vei trai fericit, daca nu, iti vei cauta apoi adevaratul tau rost in viata.
Mai vorbim. Incerc doar sa te ajut sa te cunosti mai bine, sa-ti definesti idealurile si sa te impaci cu tine. Ca un facut, mi-a atras atentia semnatura lui desiree, partenera ta din acest dialog. Oarecum interesant.
PS: Si eu cred in Dumnezeu si-mi place si mie sa traiesc in asa locuri, mai putin faza cu ursul. ;D
-
Stii ce ma gandesc?! Nu e greu deloc sa-ti faci o cabana in varful unui munte - nu-ti trebuie aprobarea nimanui si nici locul nu trebuie sa-l cumperi - sa-ti aduci langa tine animalele de care vorbesti si sa traiesti asa cum spui, departe de lume. Asta insa numai in cazul in care iti doresti cu adevarat.
Mai cativa ani de pribegit pe aici pe unde sunt si atunci o sa am tot ce-mi doresc ...
Iti place sa contempli natura, s-o asculti cum iti vorbeste despre Creatorul ei minunat (si al tau, evident)
Al ei, al meu, al tau, al tuturor ...
Am privit fotografia locului unde ai vrea sa fii. Citindu-ti visele, ma asteptam sa vad brazi, pajisti si lacul. Nimic insa din toate astea. Doar o stanca dezolant de goala.
Vor fi vremuri cand nu am sa-mi pot stapani trupul, singur prin pustiul muntilor.., si atunci trebuie sa fiu undeva, unde retras imi voi omori ispitele ...
Mai vorbim. Incerc doar sa te ajut sa te cunosti mai bine, sa-ti definesti idealurile si sa te impaci cu tine.
Crezi tu oare ca nu am ajuns ca sa ma cunosc destul de bine !?...
-
Pustnicule !
Asculta cateva vorbe.... defapt, auzite de la altii la urma urmei, care au ales aceasta cale care vrei sa o urmezi tu.
1)Pustnicia o alegi pe viata ! Faci un legamant in fata lui Dumnezeu, un legamant care nu il poti incalca.Gandeste-te foarte bine !Inseamna o viata dusa in singuratate, departe de orice contact cu oamenii, departe de orice femeie.Si cand zic "femeie", nu ma refer la o ispita, ci ma refer la TANDRETE, DRAGOSTE, IMBRATISARE CALDA, sentimentul acela placut de protectie sufleteasca pe care il simti cand esti strans in brate de iubita ta.... Poti trai de bunavoie fara asa ceva ?
2)Poti infrunta greutatile vietii, lipsa mancarii, perioadele de post ?
3)Cat de bun crestin esti ? Esti pregatit sa vorbesti cu Dumnezeu fata in fata ?
4)"in lume, diavolul te ispiteste in fel de fel de moduri subtile, insa in pustie, el vine la tine personal sa te ispiteasca", spunea un Sfant Parinte.Esti pregatit sa te intalnesti cu Diavolul personal ? Sa il infrunti ?
5)Dute de stai mai intai la o manastirea vreo cativa ani, cu un duhovnic bun... mai apoi doar sa te indrepti spre pustnicie.Ai nevoie de acest duhovnic sa te ajute sa treci peste ispite si sa cresti spiritual mai mult.
Daca urmezi acesti pasi, (dar mai ales pasii pe care ti-i va descrie duhovnicul tau la manastire) , si ai intr-adevar inima curata, ai toate sansele sa ajungi un adevarat pustnic, si de ce nu, un sfant 8)
SUCCES !
Sa iti ajute Dumnezeu ;)
-
1)Pustnicia o alegi pe viata ! Faci un legamant in fata lui Dumnezeu, un legamant care nu il poti incalca.
Dar ce este viata ? ...
Doar o umbra din veacul vecilor ...
Si acel legamant e facut deja, in mine.., in fiinta mea ...
Totul aici in lume, sau totul ascuns de ea ...
Gandeste-te foarte bine !Inseamna o viata dusa in singuratate, departe de orice contact cu oamenii, departe de orice femeie.Si cand zic "femeie", nu ma refer la o ispita, ci ma refer la TANDRETE, DRAGOSTE, IMBRATISARE CALDA, sentimentul acela placut de protectie sufleteasca pe care il simti cand esti strans in brate de iubita ta.... Poti trai de bunavoie fara asa ceva ?
Incerc sa ma feresc de deznadejde tot timpul, dar cateodata cand vad acei parinti tineri care merg imbratisati alaturi de copiii lor si rad, se amuza, se bucura de acei pasi leganati ai copilului, care fuge dupa porumbei, incep sa plang de tristete si de dor...
Sa ma indragostesc, sa ma indragostesc, eu nu am fost niciodata indragostit, cu toate ca asa de mult tanjesc sa nu mai dorm singur, ci imbratisat cu capul la pieptul ei, sa ma mangaie pe par si sa-mi sarute fruntea, cred ca acele buze cand se unesc intr-un barbat si o femeie in acea dragoste pura, si acele miscari pline de tandrete si pasiune, nu pot fi exprimate in cuvinte. Sa-i simt respiratia in acel tic-tac al trupului cand ma strange in brate si-mi sopteste vorbe duioase. Sa ma uit la ea in ochi si sa-i spun cat de mult o iubesc, si sa ma stranga mai tare in brate si sa nu-mi mai deie drumul...
Sa ma trezesc dimineata cuprins de bratele ei, sa ne batem cu pernele pana sar toti fulgii din ele, sa pregatim micul dejun impreuna, sa ne urcam pe biciclete si sa ne urcam in varful dealului, sa vedem tot ce ne inconjoara, sa ne oprim la un izvoras si sa bem apa rece la umbra pomilor, sa ne plimbam cu barca pe un mic lac inconjurati de natura, sa inoptam la o cabana unde sa mancam la lumina lampii, din acele vase de lut, sa stau in pat si sa o provesc cum ii sta in camasa de noapte, sa-mi sterg lacrima din coltul ochilor ca in sfarsit doarme cineva langa mine si nu mai sunt singur...
Sf. Apostol Pavel spune ca: ,,- Ferice de cei ce pot fi ca mine, ca a lor e imparatia cerurilor, iar cei ce nu sa se casatoreasca si sa aiba copii dupa bunul plac al Lui Dumnezeu''.
Deci pana la urma daca nu ajung un pustnic, sa ajung sa am acele legaturi cu Dumnezeu la care noi nici nu visam, va trebui sa am o familie, adica sa ma casatoresc, sa am copii, iar ea daca nu va putea sa ramana insarcinata, voi infia si tot voi avea copii. Vreau sa-mi privesc si eu copiii alergand prin stolurile de porumbei, si sa-mi strang in acelasi timp sotia langa mine sa-i sarut parul inmiresmat. De multe ori stau si ma privesc dimineata in oglinda, minute in sir, intinzand mana cateodata in dreptul chipului meu si mangaindu-ma ca o sa fie bine si ca o sa rasara si soarele pe strada mea...
Se spune ca acea femeie blanda, cuminte, rusinoasa si sfiioasa, nu se da in dar decat acelor cu adevarat, care au credinta in Dumnezeu.., dar eu oare cu ce gresesc !? ...
2)Poti infrunta greutatile vietii, lipsa mancarii, perioadele de post ?
Nu-mi e frica de ele, caci deja le cunosc un pic ...
De mandrie mie frica.
3)Cat de bun crestin esti ? Esti pregatit sa vorbesti cu Dumnezeu fata in fata ?
Dar cine oare ajunge in ziua de azi sa urce pe ultimele trepte ale rugaciunii, fiind mereu cu mintea la cer !?...
4)"in lume, diavolul te ispiteste in fel de fel de moduri subtile, insa in pustie, el vine la tine personal sa te ispiteasca", spunea un Sfant Parinte.Esti pregatit sa te intalnesti cu Diavolul personal ? Sa il infrunti ?
Se spune ca cel mai iscusit vanator e diavolul.., si asa este ca nu numai acolo departe ascuns de ochii oamenilor, vine satana sa ispiteasca pe om, ci si in lume in fiecare clipa, numai ca nu cu puterea pe care o are ...
5)Dute de stai mai intai la o manastirea vreo cativa ani, cu un duhovnic bun... mai apoi doar sa te indrepti spre pustnicie.Ai nevoie de acest duhovnic sa te ajute sa treci peste ispite si sa cresti spiritual mai mult.
La o manastire, voi sta foarte putin.., eventual ca sa ajung in mainile unui pustnic .., caci la unele manastiri cum ar fi Frasinei sau Sihastria, poate mai exista totusi cineva care sa mai stie de cei ce nu se stiu ...
Daca urmezi acesti pasi, (dar mai ales pasii pe care ti-i va descrie duhovnicul tau la manastire)
Nu prea cred sa mai existe in ziua de azi duhovnici care intra-devar sunt cu adevarat alinatori ai ispitelor trupesti si sufletesti ...
De vointa mea voi asculta si poate de sfatul pustnicului ...
si ai intr-adevar inima curata, ai toate sansele sa ajungi un adevarat pustnic, si de ce nu, un sfant
Nu-mi doresc sa ajung un sfant, ci doar un om.., care sa intre umil in Imparatia Cerurilor la Sf. judecata a Lui Dumnezeu.
-
Frumos gandesti, Pustnicule.Adevarat crestin !
Sa-i simt respiratia in acel tic-tac al trupului cand ma strange in brate si-mi sopteste vorbe duioase. Sa ma uit la ea in ochi si sa-i spun cat de mult o iubesc, si sa ma stranga mai tare in brate si sa nu-mi mai deie drumul...
Sa ma trezesc dimineata cuprins de bratele ei, sa ne batem cu pernele pana sar toti fulgii din ele, sa pregatim micul dejun impreuna, sa ne urcam pe biciclete si sa ne urcam in varful dealului, sa vedem tot ce ne inconjoara, sa ne oprim la un izvoras si sa bem apa rece la umbra pomilor, sa ne plimbam cu barca pe un mic lac inconjurati de natura, sa inoptam la o cabana unde sa mancam la lumina lampii, din acele vase de lut, sa stau in pat si sa o provesc cum ii sta in camasa de noapte, sa-mi sterg lacrima din coltul ochilor ca in sfarsit doarme cineva langa mine si nu mai sunt singur...
Asta as vrea si eu sa gasesc..... :'( :'( :'(
Se spune ca acea femeie blanda, cuminte, rusinoasa si sfiioasa, nu se da in dar decat acelor cu adevarat, care au credinta in Dumnezeu.., dar eu oare cu ce gresesc !? ...
Crezi ca mai exista astfel de femei ? :'( :'(
Eu am luat cautarea in mainile mele.. n-am gasit nici pe departe... :'(
Nu stiu daca exista o astfel de femeie, sau fata.... traim alte vremuri acuma.... alta randuiala.... :'(
Dar... daca tu o doresti cu adevarat, cred ca merita sa o cauti...Caci, poate dupa ce tu vei fii luat decizia de a sta in pustnicie, ea va veni.Si ce vei face atunci ? :(
La urma urmei, daca vrei sa te apropii de Dumnezeu mult, o femeie iubite nu te poate impiedica.Sfantul Apostol Petru, de exemplu, a avut sotie, si el a fost piatra de temelie a Bisericii.Poti alege preotia.
-
Melancolia este cea mai frumoasa stare cred, pentru ca o persoana melancolica este mereu retrasa si tacuta in propriai fiinta, numai ca din pacate melancolia e pe cale de disparitie, mai ales la tinerii din ziua de azi... Sunt zile intregi cand ma plimb prin biblioteci, muzee, expozitii, parcuri ca poate cine stie ma voi intalni si eu cu o persoana care imi seamana. Asta e si marele meu defect, dar eu cred ca trebuie sa-l consider un dar, sunt retras, foarte retras, adica nu stiu daca am sa fiu inteles ca ,,- Mie nu-mi plac oamenii'', imi doresc daca s-ar putea sa nu am nici un fel de contact cu omul...
M-am gandit de multe ori daca e bine sau daca e rau sa fiu alergic la seamanul meu, si odata eram in Bucuresti si coboram la metrou. Era dimineata si fiecare mergea ca un robot cu privirea fixa in drumul lui, dar acolo printre oameni, era si un calugar batran care strangea bani pentru o manastire, numai ca acel batran era cu fruntea sus, si cu privirea spre cer, cred ca atunci se ruga Lui Dumnezeu ca avea o privire atat de melancolica si ochii atat de cristalini si curati ca a unui copilas...
M-am oprit in dreptul lui i-am dat niste bani si l-am intrebat:-,, De ce parinte sunt foarte retras si decat sa merg in centrul unui oras, mai bine as merge in mijlocul unei paduri, si m-as simti cu mult mai bine?'', atunci batranul ma prinde de mana si-mi spune cu lacrimi in ochi ,,- Crede-ma ca toata viata m-am luptat ca sa ma desprind de lume in nevointa, post si rugaciune, dar darul instrainarii de lume nu-l au decat cei smeriti si cu inima curata ''...
Ridicandu-mi ochii de la pamant dau sa-i multumesc si ii intalnesc privirea fixa, care parca simteam cum imi descoase toata mintea. Imi trag mana din a lui si-i intorc spatele plecand...
Dar poate ca eu nu mai eram acum in lume, daca nu aveam in mine dorinta de a avea o familie, numai ca nu gasesc acea femeie cu care sa ma casatoresc, si am colindat toata lumea asta, numai ca nu am dat peste ea nicicum, sau poate ca ea nici nu mai exista...
O singura data, am vazut acea femeie pe aeroport in Frankfurt in timp ce asteptam avionul. Era impreuna cred ca cu parintii ei, si pret de cateva clipe am crezut ca am paralizat de emotie si de starea pe care o aveam. Imi venea sa merg si sa iau scaunul ala cu rotile sa-l fac tandari, cum de chipul acela blajin si cuminte, cu acei ochi mari si inocenti ce priveau melancolici numai pamantul era condamnat la o asa suferinta. Stateam pe loc si cateva momente cat au stat in dreptul meu, ma rugam Lui Dumnezeu sa-si ridice ochii de la pamant, dar nu, orsicat as fi cersit o privire, nu am avut parte decat de un zambet trist abia vizibil, iar privirea tot pierduta in melancolia ei inocenta era...
Chiar si dupa ce au plecat am ramas minute in sir teapan locului, neputand sa ma misc. Cred ca daca erau alte circumstante si imprejurari, as fi fost in stare sa o iau si sa merg cu ea pana la capatul pamantului, sa nu ne stie nimeni, doar noi sa ne bucuram de inocenta prieteniei noastre... Sa ma daruiesc in intregime ei si ea mie ,, sa ne contopim intr-un singur trup '', cu mintea la Dumnezeu in fapte de lauda. Sa stam seara imbratisati in cerdacul casei pe sezlong, privind cerul instelat in zumzetul greierilor, sa ne trezim de dimineata in cantecul privighetorii, sa-i piaptan parul si sa-il impletesc, micul dejun sa fie pregatit mereu cu o floare pe masa, sa o surprind mereu cu ceva, sa o fac sa zambeasca si sa rada, ,, ca sa intru in inima ei in totalitate'' , in acea dragoste inocenta pe care mi-o doresc atat de mult...
De multe ori ma pun si eu in locul femeii, cand ramane insarcinata, cand naste, cand isi alapteaza copilul ( sau copiii), mai ales prima oara cred ca are asa un sentiment de nu-l pot spune in cuvinte, mai ales cand iti vezi burta ca creste cate un pic pe fiecare zi ce trece...
Sa simti in launtrul tau cum acel pumn de viata se zbate si se misca si pe zi ce trece devine tot mai maricel. Dar totusi ca acel moment cand vezi ca dintre picioarele tale iasa acel copilas, acea viata care plange.., cum se simte oare ea atunci in clipele alea cand slabita si epuizata tremura de fericire si emotie strangand la piept acel copil pe care ea i-a dat viata, iar apoi sa intre in salon deja tatal copilasului, iar ea cu lacrimi in ochi sa-i spuna:-,, Uite dragul meu, copilul nostru'' , of ca mie imi dau lacrimile numai asa cand ma pun in locul ei putin si ma gandesc si eu cum ar fi fost daca as fi fost femeie...
Dar ce se petrece oare in sufletul unei femei daca ea pana atunci a cunoscut numai asuprirea, umilinta, batjocura si infidelitatea sotului ei, nu stiu daca ea e pe deplin fericita, si cred ca in acel moment se simte putin mai nefericita, ca acel copil nu-i din dragoste si devotament total, dar ea ca mama isi iubeste totusi copilul mai mult ca orice, si nu mai baga in seama nimic, decat dragostea si afectiunea catre acea fiinta care ii scanceste usor la san...
Oooff.., ca sunt atatea de spus despre viata in general si tot ce-i apartine ...
Totusi eu imi pastrez vointa si zambesc cu fruntea sus la suferinta, care staruie inca in sufletul meu singur...
-
Suferinta e ca o scoala care ne arata ratacirile drmului mers si ne descopera cai noi. Un mare savant a spus ca in 75 de ani nu s-a simtit bine pe pamant nici patru saptamani...
Si asa este ca viata noastra trece mai mult cu nori negri decat cu cer senin. Daca trecem in lumea plantelor si a animalelor si le privim cum cresc, cum se ofilesc si mor, intalnim si aici durere, sufera si ele ca niste copii care plang de durere fara sa ne poata spuna care este chinul care le omoara...
Toate lucrurile isi au lacrimile lor, pretutindeni exista suferinta, pretutindeni dureri si lacrimi, pretutindeni acelasi cantec si aceeasi tanguire...
Toate plang, toate sufera si suspina, asteptand eliberarea din mizerie si moarte...
Toata cultura, toata civilizatia si progresul nu sunt altceva decat o lupta cu suferinta, o stradanie pentru inlocuirea suferintei. Dar cateodata ma gandesc ca suferinta este si izvorul perfectiunii si al sfintenei...
Faptele mari se nasc in suferinta, asa cum florile cele mai frumoase rasar in spini. Suferinta este izvorul sublimului, dascalita cea mare, leaganul vietii si hrana sufletului. Numai prin suferinta castigam si viata viitoare...
Precum pamantul nu da roada decat fiind muncit, tot astfel sufletul nostru are nevoie de durere, spre a fi imboldit la lucru...
Suferinta e barbatul, fericirea e femeia. Din unirea lor se nasc gandurile cele inalte si copiii virtutilor. Copiii nu se simt bine daca raman cu unul din parinti, ci atunci se simt bine cand sunt langa amandoi parinti. De aceea suferinta cu fericirea trebuie sa fie la un loc. Acestea ne duc la curatia si sfintenia trupului si a sufletului...
Suferinta este mama virtutilor, ca durerea ne invata sa fim mai credinciosi, sa fim mai buni, sa ne iubim unii cu altii, sa fim mai impaciutori, ingaduitori si iertatori. Numai ochiul care plange va vedea mai bine sensul vietii...
Sunt oameni care in fata durerilor si a necazurilor se revolta, injura si plang deznajduiti, se intraba maniosi de ce sufera, pentru ce atata suferinta, de ce Dumnezeu daca e bun ma lasa sa sufar atat?, unii au ganduri negre de moarte, altii ajung la sinucidere.., iar de vina e vointa acestora ca se lasa ingropati de amaraciunea tristetii lor si se contopesc cu gandurile cele negre care invaluie sufletului lor zbuciumat de durerile si grijile astea lumesti ...
In cazul meu suferinta a fost Sfanta, caci in ea m-am calit de raul acestei lumi ...
-
Cand in revarsatul zorilor, soarele deschide portita razelor lui catre amurgul diminetii, eu atunci ca o adiere de vant sa merg in calea primei raze, unindu-ma cu caldura ei in fuga ca gandul ce o poarta cu darzenie infingandu-se, in toata negura incetosata ...
Sa o simt cum ma invaluie, cum ma tine strans in brate si ma mangaie cu o dragoste ce in cuvinte nu se poate spune ...
Invaluit in caldura ei sa ma simt protejat, sa fiu undeva inchis tuturor privirilor, dezmierdandu-ma in naivitatea mea, intr-un loc sublim, plin de mangaieri inocente ...
Cuprins de dragostea ei, pe un nor calator ce ne poarta in lumea florilor si a miresmei celei desavarsite.., eu ma simt pierdut si ma cuibaresc mai mult la pieptul ei, iar ea zambind mangaindu-mi nadejdea, mi-o alina si preface ca a unui ostas viteaz, ce nu-i frica a trece peste mari si tari ...
Imi arata lumea pana la marginile ei si ma intreaba daca as parasi-o pentru ea ? ...
......................................................................................................
Eu atunci cu lacrimi in ochi, fug din bratele ei, singur in lumea florilor celor multe, cautand, cautand.., si deodata alerg cu o floare alba, pura si firava ca dragostea din noi, sincera curata, plina de afectiunea iubirii, inaintea ei spunandu-i : ...
- Nu ma mai intreba, nu ma mai intreba .., iar ea atunci sarutand petalele florii, imi spune : ...
- Hai sa fugim, sa fugim .., dar unde ? ...
...............................................................................
-
Da , e minunat sa fii femeie.Sa dai viata, te simti atunci langa D-zeu. Ii multumesti ca te-a zamislit femeie.Dar cand fiinta ta striga dupa mangaiere, imbratisare si alinare.........atunci sufletul urla de durerea neputintei de a simti ca esti femeie.
Unde este femeia pe care o cautati? Va intrebati daca exista? Da, exista, insa nu puteti ajunge la Ea. Cum nu putem nici noi ajunge la sufletul barbatului pe care l-am cautat o viata, pentru a-i da privilegiul de a fi tatal copiilor ce-i nastem. Am gresit sufletul....nu era al meu.......l-am luat altei femei care acum il cauta disperata asa cum il caut si eu pe al Lui. Facem atatea greseli incat cred ca nu ne ajunge viata pe care o avem ca sa le intelegem. Exista femeia pe care o cautati, exista barbatul pe care il caut ........numai ca nu vrem sa deschidem ochii si sufletul sa-i vedem, sa-i simtim, sa-i acceptam. Toul din frica de a nu esua, de anu distruge vieti.Si nu facem decat sa ne distrugem propriile vieti. PACAT!
E minunat sa fii femeia mama.Dar, oare cum este sa fii FEMEIE?