Totul despre Iubire

Romanian discussion room => Povestea mea => Subiect creat de: Lady Allia din 30 Decembrie, 2005, 06:01:24 p.m.

Titlu: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 30 Decembrie, 2005, 06:01:24 p.m.: (Partea I - Disperare...)

...Afara era inca frig, tata era in spital facuse intoxicatie alimentara intr-o aplicatie si era sa moara...mama era necajita...bunica insa...a fost acolo...mereu!
Parca lumea asta nu a vrut sa ma nasc pana nu a venit ea...nu stiu pentru cine am fost cadou..., dar pentru ea singur am fost un cadou nepretuit!
Nu m-a dorit nimeni, nimeni nu era pregatit sa ma nasc..., mai ales sa fiu si fata..., "risipa de material", cum obisnuia sa se spuna la noi in familie, dar asta a fost...m-am luptat sa exist...m-am luptat sa ma nasc...ai m-am nascut.
Viata mea a fost o lupta de la inceput...doar pentru bunicii mei a fost o binecuvantare...pentru ei nu m-am luptat sa dovedesc nimic...era important doar sa exist...sa zambesc, sa fiu sanatoasa, sa ma joc, sa dorm linistita...trebuia doar sa traiesc si sa ma bucur de acest lucru...si m-am bucurat...de fiecare clipa care se incapatana sa nu fie frumoasa...ii gaseam mereu partea buna..."lasa ca e bine si asa...macar am invatat ca...", in fiecare persoana vedeam mereu ceva frumos..."nu se poate sa fie om rau...nu se poate"...toate si toti aveau scuze...mai putin eu!
Eu nu am avut niciodata scuze...nici ca exist, nici ca am suferit, nici ca am plans, nici ca am ras, nici ca de multe ori am vrut sa se termine odata tot...tot...sa nu mai fiu, dar apoi stiam ca la mine nu e totul asa de usor...:)..., un pumn de medicamente, o masina in bord...:), nuu, era prea usor...eu sunt o luptatoare..."ceea ce nu ma ucide ma face mai puternica"...asta este deviza mea, iar bunicii m-au invatat sa zambesc mereu lumii si soarelui chiar si atunci cand viata iti reteaza genunchii si te lasa sa te tarasti...trebuie sa te tarasti cu demnitate si...sa zambesti!
Da!
Parca si acuma o vad pe bunica cum se trezea in toiul noptii si framanta aluat...s avem noi ce manca a doua zi, apoi lua sapa in spate si sarutandu-ma...mereu, mereu, pe frunte si pe obraji...pleca la lucru. Bunicul nu o putea ajuta, el fusese in razboi unde dupa ce a stat ingropat 3 zile langa un coleg de al lui care murise...ii degerase picioarele...si schiopata foarte tare...Se trezea uneori noaptea si ca sa nu urle de durere isi musca pumnul..., iar lacrimile i se prelingeau pe fata lui brazdata de amintiri de poltergreist. Uneori nu era deajuns si...urla...de durere...nici un pumn nu era destul de puternic sa opreasca durerea, iar eu fugeam si ii frecam picioarele..., iar uneori aveam norocol ca durerea sa treaca. Ma intindeam apoi langa el...si ii puneam manuta pe fata...sa il simt ca respira si ca nu mai plange..., iar el ma lua in brate si adormeam. Era tare bine langa bunicul!
Imi citea uneori povesti pana adormeam la el in barte si statea asa...nemiscat ore in sir daca era nevoie...numa sa nu ma trezesc.
Parca si acuma o aud pe bunica:

- Da mai omule, tu ai dat in mintea copiilor, dar de ce nu o pui in patut sa doarma si intepenesti acolo cu ea in brate?
-Pentru ca acolo nu o simt asa cum o simt aici..., iar copila asta...respira cel mai frumos si o pot saruta pe frunte fara sa ma aplec.., zicea bunicul.

Bunica radea si stia ca desi el era o fire rece...ursuza, eu il modelam si il gelatinam ca pe o bucata de plastelina..., eram sufletul lui...ochii lui...eram totul lui, iar eu credeti-ma...am simtit asta in fiecare clipa si o simt si acuma cand el nu mai este.
Bunica era o fire vesela...canta mereu, facea prajituri, deretica tot timpul prin casa, ii placeau animalele, iar pentru ea vaca era animalul cel mai de pret..."asta da animal...frumos, uite ce ochii mari, negri si blajini are?...si iti da si vitei, si lapte si carne..."..., da asa era bunica, mereu se gandea la binele nostru, nu cumva sa ne lipseasca ceva.
Imi amintesc pe la patru ani...cand m-am trezit intr-o noapte si am vazut-o cum se ostenea...dupa ce a plecat la camp am inceput sa plang. Bineinteles ca bunicului nu i-au scapat lacrimile mele infundate si m-a intrebat:

-Ce este draga buncicului..., de ce ai lacrimute in ochisorii aia mari si frumosi...offf, Doamne...si mi-i pupa de fiecare data.
-Vreau si eu o sapa sa merg cu bunica ca uite ea toata ziua lucreaza..., am zis eu.

Si, bineinteles, vorba mea a fost porunca pentru el..., dupa cateva ore aveam si eu o sapica mica, ca de rasaduri, dar eram tare mandra de ea si de atunci mergeam mereu cu bunica. E drept ca mai sapam si ce nu trebuia, dar ea radea si nu se supara. Zicea:

-Lasa draga mea, numai asa invatam...o sa creasca altul la anul, sau daca nu, acolo o sa creasca o floare frumoasa.

Da, iar mie imi luceau ochii de dragul ei si al zambetului ei minunat...Doamne frumoasa este bunica...cea mai frumoasa si este a mea!

..........................

Continuarea o sa o scriu mai tarziu, sau poate maine, cand lacrimile or sa ma mai lase, caci Doamne tare mi-e plin sufletul de amaraciune si de disperare...
Ramai aproape Ingerul meu si...strange-ma tare in brate...caci tu esti totul meu...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 30 Decembrie, 2005, 08:18:35 p.m.: Plangi, draga mea, plangi si alina-ti sufletul.Dorul de ei ne apasa mereu .Bunicul meu s-a dus pe 1 ianuarie ,la un an dupa casatoria mea, sa ne lase ,sa nu mai fim asa ingramaditi.Pe bunica mea am hranit-o pana in ultima clipa(saracutii de ei....tare ma mai iubeau!) Niciodata nu-i voi uita, ii visez tot timpul....sunt acolo impreuna si tot timpul le duc prajituri.... se zice ca mortii vin in vise la cei pe care i-au iubit cel mai mult pe lumea asta. :'(
Acum inteleg, scumpa mea, de ce ne simtim atat de apropiate, sufletele noastre sunt atat de apropiate....
Si eu imi plang tristetea alaturi de sotul meu, pe cand tu, draga mea , ai tanjit dupa mangaierea unei mame, bratul unui tata.....ma simt atat de egoista....
Nici eu nu am avut o copilarie fericita, nici nu stiu cand a trecut....nu voi uita noptile de groaza cand il asteptam pe tata, nu voi uita tremuratul inimii si perna mamei pe care o strangeam in brate ca sa-i simt mirosul atunci cand sunam la salvare in toi de noapte si o priveam cu ochii mei de copil cum pleaca si nu stiam daca se mai intoarce.... :'( :'( :'(
Sa plangem , scumpa mea, sa nu uitam ce am avut si cat am fost de iubite si sa -i visam pana ii vom intalni si vom fi impreuna pentru o vesnicie.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 31 Decembrie, 2005, 01:58:13 p.m.: Da draga mea, uneori oamenii sunt legati unii de altii fara sa stie...parca destinele lor ar fi legate, uneori asa si este. Au destine comune, au destine apropiate si pe parcursul vietii ajung sa se cunoasca...devin prieteni, iubiti, soti...
Tu...nu stiu unde ai fost pana acuma draga mea, dar acuma ca te-am gasit...iti multumesc ca existi si stii exista atat de frumos...iti multumesc ca imi esti prietena si ma bucur sa fiu alaturi de tine in viata asta...
Prieteniile sunt frumoase pentru ca ele nu se cer...ele se castiga si se pastreaza prin incredere si respect, prin afectiune si prin acel..."imi pasa de tine si de ceea ce ti se intampla"... :) :-* :), iar mie imi pasa si stiu ca si tie.
Parintii mei...ma bucur ca macar asta nu au facut...si eu nu am vazut-o pe mama niciodata batuta de tata...cred ca acel lucru m-ar fi facut sa imi pierd si mai mult increderea in viata, cred ca nu as fi gasit niciodata puterea sa imi privesc tatal ca pe un tata.
Iar despre faptul ca mortii se intorc mereu la cel dragi...:), da este adevarat!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 31 Decembrie, 2005, 03:41:23 p.m.: Si ochii ei m-au urmarit peste tot...privirea aceea blanda plina de caldura si bucurie. Nu cred ca am vazut oameni mai fericiti ca si bunicii mei atunci cand eram cu ei. Nimic nu compensa cu o sarutare de a mea, cu o imbratisare..., cu un suras sau cu o pozna.
Stiu doar ca la ei nimeni si nimic nu ma putea atinge...nici un rau, totul trecea prin ei si numai ce era frumos si fericit ajungea la mine...raul ramanea undeva unde eu nici nu stiam ca exista.
Imi aduc aminte iarna...cum stateam cu fata lipita de geamul mic de la fereastra si puteam sa jur ca fulgi mai albi si mai magici ca aceeia eu nu am vazut niciodata. Parca fulguiau special pentru mine, sa imi incante privirea si sufletul cu dansul lor frumos si cu sclipirile lor magice. In casa era cald, se simtea miros de lemn, iar focul dansa pe peretii incaperii..., glasul bunicii ingana cate un cantec batranesc de dor, iar bunicul fuma linistit langa soba, privindu-ma cat de incantata eram.
Afara zapada se asternea lucind mirific sub razele lunii...si desi si astazi mai vad zapada cum se asterne, niciodata nu va fi la fel de frumoasa si de stralucitoare ca si cea din curtea bunicilor mei. Acolo era lumea mea de basm, lumea unde eu mai credeam in zane si feti frumosi, in balauri si in pitici, acolo eu credeam cu desavarsire ca sunt elf.., elful lui bunicu, iar el era un imparat batran care a fost exilat din lumea lui pentru ca a iubit-o pe bunica si a preferat sa renunte la tot ca sa fie cu ea :). Ehh, ce sa fac? Asa mi-am inchipuit mereu, iar asta pentru ca bunicul meu era o persoana foarte nobila, plina de intelepciune si vorbe de duh.
Inainte de un Ajun de Craciun, tin minte ca am mers cu bunica pana in sat la Bold ca asa se spunea in sat magazinului unde gaseai de la mancare, incaltaminte, imbracaminte, jucarii, pana la sape si tarnacoape...mai tot si am vazut o papusa intr-un raft. Era o papusa mai maricica, facuta din material verde cu buline rosii, umpluta probabil cu vata artificiala, care avea cosite galbene de lanita si doar fata ii era din plastic. Avea ochii mari si negrii si doi bujorei in obraji...ca doi banuti. Acuma cand vad ce fel de papusi au copii si ce fel de jucarii imi vine sa zambesc la cat de banala si simpla era confectionata acea papusa, dar, va spun ca pentru mine nici o alta papusa nu va fi la fel de frumoasa vreodata :), aceea a fost....magica!!!
Ma uitam la ea si mi se lipise privirea de ochii si parul ei galben. Bunica ma vazu si zambind ma intreba:

-Iti place papusa draga bunicii? Sa ti-o cumpar?

Eu stiind ca este scumpa si ca ei nu erau atat de instariti, iar bunica si bunicul aveau nevoie de tot felul de medicamente, am spus:

-Nu buni, dar ma uitam si eu la ea...cred ca altor fetite le-ar placea sa le-o aduca Mosul, am incercat sa o conving in timp ce in ochii mei luceau doua boabe de lacrimi.

Ea ma saruta cald pe frunte si pe crestet si tragandu-mi strengareste din ochii m-a incurajat....mereu ma incuraja:

-Nu se stie..., Mosul asta e tare ciudat. Ne aude mereu si cele mai ascunse ganduri ale noastre sa stii...eu deja cred ca imi citeste sufletul ca mereu mi-a adus ce am vrut.

-Si ce ai vrut, ce ti-ai dorit tu asa mult buni? am intrebat-o eu deja licarind ca un beculet fericit la gandul ca Mosu deja m-a auzit si poate, poate imi aduce papusa.

-Pai mi-am dorit o fetita si un baietel si i-am avut, iar apoi am tot plans sa imi aduca o printesa mica si frumoasa, cu ochii mari si caprui...frumosiiiii, frumosiii, cu o gurita perfecta care spune numai lucruri frumoase, jucausa si vesela si cu o inimioara calda si tare buna...., aia mi-am dorit. Si...uita ca mi te-a adus Mosu printesa mea draga, imi zise ea dragalindu-ma toata, toata.

-Offf, buni draga...atunci si mie mi-a adus Mosu cadoul deja...pe tine si pe bunu! Iar bunica ofta tragand o tura de plans, caci ea saraca tare mai plangea din orice.

Acel Ajun a fost magic..., caci va inchipuiti ca Mosul nu m-a uitat si mi-a adus papusica pe care si acuma o vad pana in cel mai mic detaliu...cum rasarea de sub ramurile bradului impodobit cu nuci invelite in staniol in loc de globuri, cu hartie creponata si hartie decupata sub forma de stelute sau braduleti.

Cand am implinit varsta de sase ani...si eram numai buna de mers la scoala, parintii mei au decis sa ma aduca la oras, caci "aici se face scoala", dar copilaria nu se putea face? Poznele nu se puteau face si la oras? Dar...dulciurile cu care ei ma amageau in fiecare sfarsit de saptamana cand veneau in vizita...nu puteam sa le primesc in locul acela atat de strain mie..."acasa la oras"???
Dintr-o data dupa sase ani stiau si ei ca am nevoie de educatie si scoala mai buna, iar astea numai langa ei le puteam avea bineinteles. Nu a contat ca nu cunosteam pe nimeni in oras, ca nu aveam nici un prieten, ca toata lumea mea draga ramanea in urma langa bunicii mei, ca plangeam si ma tanguiam dupa ei...trebuia sa devin "fata de oras"...ehh, dupa un timp a fost chiar usor sa devin, dar, am suferit mereu dupa ceea ce a ramas in urma.
Acolo erau singurii oameni care stiau numai dupa mersul meu daca sunt racita sau bolnava, stiau numai dupa privirea pe care o aveam daca am vreo problema pe suflet, stiau cum sa imi aline lacrima si cum sa ma faca sa inteleg ca nu toate care sunt bune pentru mine sunt bune si pentru cei de langa mine.
Acolo erau visele mele de vara si visele mele de iarna...acolo imi erau saniuta si zmeul cu care alergam vara prin curte si pe campul de la capatul satului...acolo imi erau gandurile si sufletul, dar nu era important ce simt ci ceea ce simteau ei.
Cu timpul, fiind o fetita exagerat de respectuoasa si prietenoasa, m-am obisnuit cu orasul, cu oamenii si copiii de aici. Nu erau la fel, erau mai mincinosi, mai retrasi, mai ascunsi, mereu vorba le avea mai multe intelesuri si ... desi era multa iarba in jurul blocurilor nu puteam sa ne jucam pe ea. Asta era o mare dilema pentru mine si a ramas multa vreme o dilema!
Mergeam la fiecare sfarsit de saptamana la bunici, in fiecare vacanta, iar asta ma bucura foarte mult.
Bunicul mereu ne astepta in veranda casei, pe un saun mic si verde, scorojit de timp si fumand Marasesti. Si in miezul verii saracul avea pe el un pulovar gros de lana..., asta pentru ca razboiul i-a lasat cicatrice in tot ce insemna el..., de la vise, la constiinta, la suflet si bineinteles in sanatate.
Cu timpul bunicul a facut cataracta pe ochiul stang..., iar mai apoi pe dreptul...nu mai vedea decat umbre, iar mai apoi nici alea. Mergea peste tot pipaind trotuarul ingust din curte cu un bat mare pe care il folosea drept carje, iar mai apoi cand ajungea la casa sau la grajd, pipaind cu mana.
Pe mine ma cunostea pe de rost...stia tot despre mine, uneori nu puteam crede ca nu vede, atat de bine ma cunostea, dar ma cunostea dupa cum ii vorbea sufletul meu prin glas...si nu se insela niciodata.
La varsta de zece ani...a venit pe lume primul meu frate...asa m-am bucurat cand a venit bunica si mi-a spus incat am sarit din varful unui corcodus. Puteam sa mor, mai ales ca am cazut intre coasa si gard..., dar inca o data D-zeu mi-a sarutat viata cu noroc si drag.
Vai ce bucuroasa am fost...nici nu pot sa va explic...!!! Nu am cuvinte, ..., poate doar undeva in viitor cand si eu voi avea copii si bucuria de mama va egala aceasta bucurie. :) Eu imi doresc o fetita...offf, tare mult imi doresc o fetita!
Tin minte ca fratele meu era tare mic, era alb ca si laptele si avea doi ochii negri ca doua mure. Mereu avea doi bujori aproape perfecti in obraji si era tare cuminte.
Mama a trebuit insa sa mearga la servici..., asa era pe atunci, iar eu am invatat la zece ani sa fiu mamica :). A fost greu, dar nu regret..., nu regret diminetile in care plangeam de somn, dar trebuia sa ma trezesc ca sa il leagan, sa il adorm, sa il schimb (nu era pampers atunci :) ), sa ii dau sa manance. Nu regret zilele in care oriunde mergeam trebuia sa il duc cu mine, noptile in care ma trezea din jumatate in jumatate de ora (caci numa cu mine dormea)...ca avea colici sau ii cresteau dintii...:)...nu regret pentru ca a fost un copil deosebit de cuminte, care atunci cand toate acele problemute de beblasi au trecut, stia sa se joace frumos, sa nu planga, stia sa vina sa isi puna capusorul in bratele mele si sa imi zambeasca ca un inger...., iar acuma imi este un frate bun, care ma iubeste si ma respecta.
La treisprezece ani s-a nascut fratele meu mai mic Razvan..., dar deja eram obisnuita si cu el a fost totul foarte usor :). Iar el..ooff, el radea mereu, nu stia plange niciodata...iar cand il puneam in patut sa doarma, Rares, care avea aproape trei anisori, se aseza langa patut si se uita printre barele de lemn la el. Daca Razvan plangea sau se stramba un pic in somn, fugea repede la mine:

-Nanona (asa imi zicea el atunci), pinge Lavan! Vino! Pinge!

Si eu il sarutam pe crestet, asa cum facea bunica cu mine, il luam in brate si bineinteles ca alergam repede la Lavan sa vad ce are :). De obicei nu avea nimic, doar mici colici prin burtica, sau visa ceva..., de multe ori ma intreb ce pot visa copii cand sunt atat de mici, dar este clar ca viseaza...pentru ca se stramba in vis, fac mutrite, isi incretesc fruntile micute, rad, plang...
Si asa..., la zece ani un copil s-a trezit peste noapte mamica! Dar cum am mai spus nu regret, pentru ca am castigat in schimb zambete, primii pasi ai lor...:), cat de minunat a fost sa ii vad ca se ridica pe picioruse, fac ochii cat cepele, ca si cand nu le venea sa creada ca ei...pot sta pe chestiile alea care se numeau picioruse ;D si intinzand manutele s-au repezit catre mine stiind ca ii prind daca e sa cada.
A fost uimitor...la fel de uimitor ca si atunci cand i-am auzit zicandu-mi pentru prima oara: "mama". La inceput m-am bucurat, dar apoi m-am intristat pentru ca istoria se repeta, iar eu nu eram mama lor, asa cum nici bunica nu era mama mea :(.
Am invatat sa ii invat ceea ce am fost s eu invatata...sa fie buni, sa nu fie egoisti, sa iubeasca viata, sa se iubeasca intre ei..., i-am invatat de la doi ani engleza, franceza ca sa nu le fie greu mai tarziu...acuma parca engleza le e limba materna, iar asta ma bucura. Dar, cu ei nu era greu nici sa ii ajuti la teme, nici la invatat...erau copii receptivi si cuminti, nu erau alintati si rai, nu bombaneau si nu te faceau sa para totul si mai greu decat era.
Mi-a fost greu doar cand erau amandoi mai mici...si trebuia pe unul sa il tin in brate, pe altul sa il scutur cu caruciorul pentru ca vroia sa adoarma...cu o mana sa invart in oala de mancare. Am invatat sa fac toate astea si...am invatat singura, iar asta este deosebit de important pentru mine...ca am reusit, ca acuma cand ma uit la Razvan si Rares nu ma gandesc ca eu am fost un copil ci, ca am avut suficienta putere sa ma descurc pentru ca ei sa ajunga asa...frumosi si deosebiti.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Evangeline din 01 Ianuarie, 2006, 05:23:37 a.m.: Draga mea m-a impresionat povestea ta. Chiar daca ai suferit mult, ai acum parte de multa fericire din partea fratiorilor tai si cred ca esti tare bucuroasa cand ii vezi acum mari si stii ca tu i-ai crescut i-ai invatat tot ce e mai bun :) Te admir foarte mult pentru curajul si puterea pe care ai avut-o de mic copil :)
Astept cu nerabdare continuarea :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 01 Ianuarie, 2006, 10:07:48 p.m.: In tot acest timp, bunica mea saraca facea naveta pe perioada in care eu eram la scoala. Se trezea cu noaptea in cap, ajungea pe ora 7 dimineata la noi, eu mergeam la scoala, iar ea apoi la ora 13 se intorcea acasa, unde bineinteles avea de facut mancare, de hranit animalele, caci bunicul nu mai putea sa o ajute...nu mai vedea deloc...:(, iar varsta deja isi spunea cuvantul.
Stiu doar ca bunica era merau langa mine...sa ma ajute, sa nu cumva sa pierd scoala, sa nu fiu obosita si sa am un pic de timp liber.
Sa nu credeti insa ca parintii mei erau iresponsabili sau nu se gandeau la noi, dar serviciile lor erau de asa natura incat...nu se puteau ocupa de noi..., ne dadeau doar telefoane, iar cand ajungeau acasa, de abia ce mai aveau timp sa ne intrebe cum a fost...ca adormeau de oboseala.
Mama lucra de dimineata pana seara pe la 18-19, uneori si mai mult, iar tata era mereu plecat de acasa fiind ofiter in armata. Uneori nu il vedeam cu saptamanile, cu lunile....si imi lipsea, cel mai mult regret faptul ca eu si tata putem sa numaram pe degetele de la o mana lunile petrecute in viata asta impreuna in 28 de ani pe care ii am. Nu au existat concedii pe care tata sa le petreaca de la inceput pana la capat alaturi de noi...nici unul :(. Tin minte intr-o iarna, eu eram mica, cred ca aveam vreo 5-6 ani...tata saracul ne-a sunat din Alba sa ne spuna ca trenul va trece prin oras pe la bunica (mama lui)...si va sta 15 minute in gara. Am mers cu mama si cu bunicul in gara, dar trenul a trecut...nu a oprit asa cum era preconizat. Am inceput sa tip si sa plang in hohote....tata imi flutura cascheta de la geamul trenului..., iar bunicu ne-a azvarlit in masina si a mers de-a lungul sinei de tren...daca, daca undeva trenul se va opri...si...s-a oprit...la un nod feroviar apropiat de orasul natal al tatalui meu. Am stat cu tata cateva minute...el era la geamul trenului cu lacrimi in ochii, iar mama plangea.
Offf, a fost greu...aproape tot a fost greu pe atunci..., dar cred ca tuturor nu doar noua...si cred ca multi copii au avut copilarii fara amintiri frumoase, nu doar eu, dar probabil asta este viata...buna si rea, important este sa nu ne pierdem ceea ce avem mai frumos in noi...sufletul si bunatatea.
Cand am implinit 14 ani, bunicul din partea tatalui meu...murise. Am fost langa el pana in ultima clipa. Nu bause la viata lui, nu fumase, dar se trezise ca are cancer hepatic, declansat de o hepatita netratata de cand fusese mic. I se rupse mana in somn..., iar eu cand am mers la bunici in vacanta de vara, bunicul avea mana infasurata intr-un bandaj. Tata a fost cu el la doctor si acolo ne-au spus pe ocolite, (caci atunci nu se spunea), ca bunicul are cancer si nu se stie cat mai are de trait. A mai trait doua saptamani...., doua saptamani in care eu l-am vazut cum se stingea...incet, incet...si stiam ca nu mai pot face nimic decat sa fiu langa el...atat.
Stateam langa el si ii povesteam orice...numai sa uite de durere..., iar el imi zambea zicandu-mi "puiul meu de om". Cand s-a stins nici sa plang nu am putut...mutisem de durere....lacrimile refuzau sa cada. Simteam doar ca se invarte lumea cu mine si o parte din universul meu...disparuse. Ma gandeam ca macar celalalt bunic la care crescusem sa nu moara asa...mai bine sa moara in somn, sau oricum, dar sa nu sufere...iar eu sa fiu foarte batrana...poate eram mai pregatita.
Dar..., viata este dura...si nu ne da ragazuri...la un an s-a stins fratele tatalui meu...avea doar 38 de ani...era preferatul meu...Nici acuma nu pot sa cred ca nu mai este...,nici acuma nu pot sa cred ca nu ma mai ia pe umeri sa ma duca la meciuri de fotbal si sa imi cumpere halvita....ii vad mormantul si refuz sa ma impac cu ideea ca a murit singur in noaptea de Revelion!!!
Dupa doi ani si cateva luni...intr-una din vacantele de iarna....ironic. dar asa a fost....dragul meu bunic...care mereu ma tinea pe genunchi, cu care dormisem atatea nopti ale copilariei mele....s-a imbolnavit..., iar afara fulgii cadeau...mai frumos ca niciodata.
El zambea larg, avea ochii la fel de stralucitori, dar parca nu il mai interesa decat sa se uite la mine si la bunica...Parca pentru el timpul se oprise si nu mai existam decat noi doua...parca ar fi vrut sa isi umple sufletul si ochii de noi doua ca sa ne poata lua cu el.
Dupa o luna, in ianuarie, bunicul a trebuit sa se interneze in spital....Eu atunci eram la scoala si nu puteam sa fiu langa el, dar mi-am cerut cateva zile de la doamna diriginta, deoarece trebuia sa fiu langa el...si el fusese langa mine atunci cand viata nu a fost prea darnica in ceea ce ma priveste, atunci cand nu aveam loc decat langa el si bunica...singurii caroranu le-a fost prea greu sa creasca un bebelas de cateva saptamani. Bunica a stat mereu langa el..., dar era necajita ca bunicul nu lasa sa i se puna perfuzii ci vroia sa se intoarca acasa. Mereu zicea:

-Eu vreau sa mor acasa dragele mele...stiu ca nu mai am mult de trait, macar sa mor acasa si sa fiu langa cei dragi.

Bunica plangea, iar eu eram suparata pe tot...pe lume, pe viata, pe D-zeu...mereu ii repsoam atunci ca nu e corect, ca nu a fost cinstit ca imi facea asa ceva....bunicul a fost om bun...nu merita asa ceva...nu el!!!
Dar a fost si mai rau...bunicul avea...cancer...cancer pulmonar..., iar dupa cateva saptamani i se micise si traheea si nu mai putea inghiti nimic...Ii dadeam apa cu lingurita mica de cafea...si uneori si atata apa il inneca...Slabise tare mult...era doar o umbra a tot ceea ce era bunicul meu...ochii ii erau pierduti undeva departe...ca si cand ar fi asteptat mereu ceva...pe cineva...fata ii era galbena si subtiata de durere...mainile ii erau din ce in ce mai reci..., iar eu...ooofff Doamne...i le incalzeam si i le sarutam mereu, mereu...ca si cand as fi sperat sa pot aduce din nou caldura si viata in corpul lui vlaguit si obosit de boala si suferinta.
Dar bunicul meu nu se plangea, nu spunea nimic...tacea si ne privea...uneori ma chema ca si cand nu ar fi vrut sa moara si sa nu ma mai vada pentru ultima data.
Intr-o zi...eram doar eu si bunicul si el ma striga incet:

-Ramona mea...

Eu abia atipisem langa el..., dar am zambit cand i-am auzit glasul care imi era atat de drag. L-am privit si sarutandu-l pe frunte i-am zis:

-Da bunicule...sunt aici. Sa iti aduc ceva?

-Da, imi zise bunicul. O cana cu apa...vreau sa mai beau din cana macar o data! Te rog, iar ochii lui se umplura de lacrimi.

M-am ridicat si plangand pe furis sa nu ma vada am umplut o cana cu apa...Zambind apoi i-am dus-o la buze. O lua cu efort mare in mana lui care altadata era atat de puternica incat mi se parea ca putea tine cerul pe palme daca ar vrea...si o impinse catre buze. Eu ii sprijineam cu o mana capul, sa fie putin ridicat ca buzele lui sa poata ajunge la cana, iar cu cealalta mana ii ajutam mana lui. Ridica putin cana, dar din pacate putinele picaturi care ii ajunsera pe gat il facura sa tuseasca si sa se innece. L-am ajutat cumva sa inghita, i-am vazut zambetul pe buze....reusise sa bea..., dar in urechi imi rasunau inca tusea innecata si nu puteam vedea decat chinul lui din privire cand se straduia sa inghita apa. I-am lasat capul incet pe perina, l-am acoperit, mi-am cerut iertare ca s-a innecat cu apa si l-am rugat sa ma scuze putin ca trebuie sa plec pana afara.
El a zambit si a adormit..., iar eu am iesit in fuga afara...Am aruncat de pamant cana, am inceput sa plang si mi-am muscat mana ca sa nu tip sa ma auda cumva...In gandul meu eram atat de furioasa pe D-zeu incat daca as fi putut l-as fi prins de piept...as fi urlat la el...nu puteam intreba decat: "de ce???? de ce??? de ce si el??? de ce asa???"...., dar bineinteles ca D-zeu m-a iertat si atunci...si mi-a dat puterea de a merge mai departe.
Am vomat de durere, am ingenuncheat apoi in curtea in care altadata zburdam de fericire si am plans mult..., mult, pana lacrimile nu mai curgeau. Atunci m-am ridicat si tragand aer in piept am intrat la bunicul in camera. M-am bagat langa el in pat si am deschis cartea de povesti...povesti cu elfi si zane, cu printi si domnite, cu unicorni...povestile cu care el ma crescuse, povestile de unde credeam eu ca vine el si bunica...., iar el zambea larg si fericit. Se ghemuia langa mine si adormea cu fruntea lipita de umarul meu, iar eu citeam si il mangaiam pe spate. Nu m-am dezlipit defel de el...pana intr-o zi cand mama ma chema de urgenta la Oradea sa duc in sat ceva haine de doliu...ca familia toata se pregatea sa il duca pe ultimul drum..., doar eu speram in miracole..., doar eu speram sa il vad ridicandu-se pe marginea patului si sa imi spuna:

-Buna dimineata elful meu drag...!

Nu am vrut sa merg, mai ales ca bunicul nu vroia sa ma lase..., dar sarutandu-l pe frunte si spunandu-i ca il iubesc...l-am mai privit...nu stiam atunci..., dar era sa il privesc pentru ultima oara....bunicul meu se stingea in timp ce eu deschideam usa casei parintilor mei. Cand am inchis usa...telefonul tipa prelung. Am scapat cheile din mana si mi s-a facut rau...era a treia oara in viata cand eu am ridicat receptorul si cineva imi spunea..."Ramona veniti repede acasa...a murit!"...Eu am raspuns cand s-a stins bunicul din partea tatei, unchiul si acuma...cand mi s-a stins cealalta parte a universului tot eu am raspuns.
Am cazut inerta langa frigider...noi pe frigider tineam aparatul telefonic...verisoara mea plangea la capatul receptorului, iar eu nu vedeam altceva decat ochii bunicului meu...atat! Ochii aceia albastri si senini, adanci si blanzi in care ma scaldasem de atatea ori...de unde imi luam puterea de a merge mai departe...ochii aceia nu concepeam ca nu mai sunt.
Nu pot sa va explic nimic...nu cred ca sunt cuvinte pentru ceea ce a urmat...stiu doar ca nu m-am dezlipit de langa el deloc...il priveam cum statea acolo...fara viata...rece...il priveam cum nu ma privea. Nu auzeam nimic, nu ma interesa nimic...mi-am urlat durerea atunci cand l-am vazut intins pe pat...si nu ma putea chema..., iar apoi...m-am ingopat impruna cu el...mult timp.
Mult timp m-am simtit goala, nu am vrut nimic...si durea enorm sa merg la bunica si el sa nu fie in veranda casei pe scaunelul lui scorojit fumand Marasesti si tusind innecat de la tigari. Era atat de gol fara el...si este si acuma....! Scaunelul este inca acolo...veranda la fel...pulovarele lui groase parca si acuma mai ii pastreaza mirosul..., dar el nu este si nu va mai fi, iar pentru asta nimeni si nimic nu m-au putut pregati in viata.
Insa...nu are sa se termine totul aici, desi tare mi-as fi dorit...insa...tot ce am iubit eu profund si sincer, curat si din tot sufletul meu...s-a stins sau a ajuns sa se chinuie ca un animal...unori ma gandesc ca mai bine nu as iubi...mai bine nu m-as fi nascut..., dar stiu ca...D-zeu are modul Lui de a Ne arata ca viata nu trebuie judecata ci traita oricat de grea ar fi!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 01 Ianuarie, 2006, 10:13:55 p.m.: Va multumesc tuturor pentru ca existati si sunteti alaturi de mine...chiar este un moment in care am nevoie de cat mai mult sprijin si cat mai multa caldura...mai multa decat niciodata!!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Evangeline din 02 Ianuarie, 2006, 06:35:16 a.m.: Sunt aici draga mea, iti citesc povestea si parca simt o durere imensa in sufletul tau :'(
Chiar daca nu scriu prea mult dar sunt aici si iti ascult povestea si tie si celorlalti :). Sunt aici sa va ascult si sa va spun ca pe acest site gasiti multa caldura si prietenii adevarate :-*
Ai curajul Lady si mergi mai departe, ai un suflet minunat nu te opri din drumul tau ;)

:-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 02 Ianuarie, 2006, 04:49:45 p.m.: Multumesc kitty17...ai un suflet frumos si stii sa fii alaturi de oameni..e o calitate draga mea...pe langa multe altele pe care le ai si eu le-am vazut....pentru mine conteaza ca esti un om minunat si un suflet frumos...asta nu ompenseaza cu nimic altceva!
Da...am o durere imensa...neputinta! Am o durere imensa...faptul ca mereu imi pasa...imi pasa de toti...chiar si de cei carora nu le pasa! Am o durere imensa...faptul ca fac sa sufere un inger...care nu merita sa sufere! Am o durere imensa...neputinta din nou!
Dar...sunt fericita...dincolo de neputinte si lacrimi, de tristete si durere...iubirea! :)
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 02 Ianuarie, 2006, 06:46:51 p.m.: "."

Asa as incepe...asa incep eu cand sufletul meu tipa si urla...cu un punct! Nu cred ca vor exista vreodata cuvintele pe care sa le gasesc pentru a exprima ceea ce urmeaza...nu cred! Am doua situatii in viata pentru care nu pot sa gasesc cuvinte...dragostea si durerea...! Sunt cuvinte, dar sunt...goale de contextul sufletului...nu exprima decat...parti, franturi...e ca si cand ai auzi o opera de a lui Mozart cantata la muzicuta...o percepi, dar, nu suna la fel. Cateodata poate este mai bine asa...cateodata parca ti-ai dori sa existe cuvinte care sa tipe, sa urle, sa sfasie...ca sa te poti elibera atunci cand tu nu poti sa faci nimic din toate acestea...ci trebuie doar sa zambesti si sa plangi pe furis.
Dupa ce a murit bunicul...in vacanta de primavara am mers cu fratii mei in vacanta la bunica. Rares, fratele mijlociu insa incepuse scoala, era in clasa intai si eu si el ne-am intors mai devreme acasa. Piticul :), ca eu si acuma asa ii zic, a mai ramas. In prima zi de scoala, bunica nu a rezistat si a venit cu piticul acasa, iar eu l-am rugat pe tata sa nu il trimita pe Rares la scoala. Aveam o premonitie...ceva ce nu imi dadea pace...nu pot sa va spun ce am visat pentru ca este inspaimantator. Insa tata...l-a trimis! Eu eram in ultimul an de liceu...ma pregateam de bacalaureat si vroiam sa dau la facultatea de drept pe care mi-am dorit-o de pe la vreo 4 ani cand am vazut un judecator si am zis ca "si eu vleau sa fiu in haine negre si sa bag oamenii lai la puscalie" :). Nimeni nu m-a putut face sa ma razgandesc. Saracu tata...imi daduse ore in particular la engleza...mie...care vorbeam engleza ca si limba materna aproape...(dar el nu trebuia sa stie asta)...si pentru ca faceam mereu pe proasta si greseam intentionat...profa a zis:'"domnule...fiica dvs. nu are nici macar sansa minima sa reuseasca...este antitalent", iar tata dezamagit de fiica lui incuiata si care l-a facut de rusine a zis:"da la ce vrei...ca nici la limbi nu te pricepi...atunci da unde vrei".
Haha...vai ce fericire pe mine...puteam sa dau la drept..iupiiii!!! Eram incantata!
Dar..sa revin! In ziua aceea am mers la scoala, iar prietena mea Anca ma tot intreba: "ce e cu tine? esti tare trista si ingandurata...azi nu ai mai replicat nici un profesor..e grav mai Rami"...si asa era...grav!
Cand am venit acasa aflasem ca la scoala fratele meu a avut un accident. Bunica plangea si statea intinsa pe pat caci avand probleme cu inima pentru ea orice efort era periculos....chiar si plansul...:(. Piticul plangea ca o vedea pe ea si pentru ca el nu intelegea nimic, parintii mei erau langa fratele meu la spital, iar mie imi era rau...simteam ca deja era prea mult! Prea mult!
Fratele meu facuse comotie cerebrala...pentru ca indraznise sa alerge printre baietii de clasa a 8-a si unul din ei s-a enervat atat de tare incat l-a lovit in cap cu o minge de baschet cu atata putere incat fratele meu a zburat in aer 2 m si a cazut pe ciment lovindu-se cu capul de pavajul scolii. Timpanul i-a fost spart, scarita si ciocanelul din urechea interna i-au fost mutate de la loc si el facuse comotie cerebrala. Norocul lui a fost ca a ramas constient...si se gandea ca il vor certa parintii acasa ca isi murdarise hainutele de la scoala de...sange!!!!!!!!
Doamneee!!!!
Cand am ajuns la spital...mama era sfasiata, tata era cazut pe un scaun fara puere..., iar tatal meu este un om puternic...pe care nimic nu il doboara, dar...imaginea fratelui meu atunci ar fi doborat si cel mai rece om!
Era micut...blond, iar constitutia lui era foarte firava...fata ii era alba-galbuie ca a unui mort si cearcanele ii erau pana la jumatatea obrajilor...ochii lui micuti si negri erau inspaimantati si plini de durere...nu plangea pentru ca era un copil viteaz si cuminte, dar, nici nu trebuia...chipul lui spunea tot!!! hainutele lui erau patate toate de sange...manutele erau pline de tot felul de chestii care il tineau sub observatie si avea perfuzie in piciorus pentru ca pe mana nu mai avea loc...(deja mi se face rau de durere...il vad si acuma). Avea ceva care ii observa activitatea inimii, a tensiunii, a creierului... :'( :'( :'(...fratele meu era la un pas de moarte, dar,...D-zeu EXISTA...fratele meu traieste...este un tanar frumos...inteligent, cu ambitii, cu vise, care uneori ma enerveaza de imi vine sa il strang de gat... ;D, dar, a reusit...a luptat, iar D-zeu a fost langa el!
Cand m-a vazut i-au lucit ochii o clipa si a zis: "Rami..off ce m-au chinuit! M-a durut, dar a trecut..., insa am strigat sa stii!"...Am zambit in timp ce palmele mele erau pline de sange...asa mi-am bagat unghiile in palme ca sa pot rezista sa nu plang..., dar stiti ce mi-a zis?????????
"Rami...plange ca stiu ca vrei sa plangi...si daca cumva mor sa nu fii trista...il ai pe Moti (un urs mare de plus pe care il castigasera parintii nostri cadou la un revelion)si pe Razvan...o sa dormi cu ei, iar eu o sa fiu Moti sa stii...nu te las singura niciodata!".
L-am privit cu ochii larg deschisi...ma inspaimantase...nu puteam nici sa respir...era UN COPILl de 7 ani si cateva luni...era atat de crud ceea ce a zis...nu puteam nici macar sa ma gandesc ca l-as putea pierde!!!!!!!!!! Am tasnit ca o racheta in holul spitalului...si m-am prelins langa peretele salonului...stiu doar ca mi-a fost rau...am vomat...am ajuns cu capul pana pe genunchi...si m-am trezit in bratele unui strain care m-a ajutat sa ma pun pe un scaun. Am ramas acolo catva timp...nu stiu cat...apoi am mers si m-am spalat si am intrat la fratele meu care ma astepta. Stia ca am plans...nici nu i-am ascuns, dar i-am promis ceva...ca nu va muri...si daca va fi sa imi scot eu inima din piept si sa o arunc afara la caini...el nu va muri. A zambit si a zis...: "Stiu ca a fost si bunicul aici si m-a tinut de mana si a zis ca el va avea grija sa merg din nou acasa si bunicul nu a mintit niciodata!"...apoi a adormit, dar eu am stitu ca nu are vedenii, ca nu a visat...am stiut mereu ca bunicul de acolo de unde este mereu va avea grija de noi.
A stat doua luni in spital...a invatat sa mearga din nou...pentru ca nu mai avea echilibru...tragea dreapta ca o masinuta stricata... :'( :'( :'(, dar a fost ambitios si a reusit...a reusit mai in tot ce si-a propus...sunt mandra de el!
A ramas cu multe sechele...s-a inchis in el, este neincrezator in intentiile oamenilor, se teme de mai tot ce inseamna accidente si doctori, prefera sa fie mai mult singur, nu aude cu urechea dreapta decat 40%, dar e bine si asa..., insa este un om bun si desi uneori scoate toti dracii din noi.. :) ;D :) ii multumesc vietii si lui D-zeu in fiecare clipa ca il pot vedea, ca ma pot bucura de el, ca este aici, ca invata bine, ca este un frate bun, ca este un adolescent normal...cu probleme sentimentale si cu complexe...ma bucur ca este in viata...si ma rog la D-zeu doar atat...sa nu ajung vreodata sa imi ingropiubitul, fratii sau copii....nu as gasi aceasta putere...nu as gasi-o....as muri de durere sau...as innebuni...as deveni o leguma inutila mie si celor din jur! Iar aceasta dorinta vreau sa fie valabila pentru toata lumea...chiar si pentru oamenii care mi-au facut cel mai mare rau in viata...NIMENI NU MERITA ASA CEVA!!!! E o durere groaznica...groaznica!!!!
Am trecut peste aceasta intamplare...a fost suficient sa stiu ca este in afara oricarui pericol si ca viata lui va putea continua normal...cu urmari sufletesti, dar in timp va fi bine.
Am intrat la facultate...fara ore in particular...stand prin spitale cu fratele meu...ziua eram cu el...noaptea imi infasuram pe cap un cearsaf umed si imi tineam picioarele in apa rece...si cu o cana de cafea...invatam. Am intrat la fara taxa...din 150 de studenti am intrat a 90-a...! M-am imbatat crita, defapt tata m-a imbatat ;D ;D ;D...si apoi de abia m-a pus la culcare, caci eu aveam chef doar de ras si vorba..., dar se pare ca mama cu o poveste si dormind langa mine...a reusit sa ma adoarma. :), ma intreb cate i-oi fi indrugat eu...caci mama era o prietena si o sora excelenta....un bun confident si un sprijin deosebit...cu ea puteam orice...!!!
Si tata era deosebit, dar lui trebuia sa stii cum sa ii ceri, cum sa vorbesti cu el...., iar eu din pacate mult timp nu am stiut sa ii cer si nici sa ii vorbesc..., iar noi nu am avut o relatie prea frumoasa. El nu era pregatit la inceput pentru un copil...apoi pentru o...FATA...si a gresit de multe ori, dar eu il iubesc enorm si ii multumesc...numai asa am putut sa inaintez in viata astfel...pentru ca mi-am ridicat mereu stacheta...sa fiu perfecta pentru tata!!! Si am ajuns aproape perfecta pentru tata...nici nu va inchipuiti cat de fericita sunt pentru asta! Pentru mama am fost mereu...ea este sensibila si nebunica...este femeie...:), iar asta a facut ca relatia noastra sa fie minunata si apropiata.
La mijlocul sesiunii de vara bunica a venit la noi...vroia sa ii duca pe copii la ea ca sa pot eu sa imi invat...sa devin mandria ei...:). Nu voi uita insa niciodata..., niciodata ca ziua aceea va fi fost sa fie cea mai nefasta si nefericita zi din viata mea....!!!
A mers la piata si era foarte cald afara. Cand s-a intors...faceam salata de vinete, copii se jucau cu verisoara lor care a venit cu bunica in camera mare, iar bunica s-a asezat pe scaun langa usa de la bucatarie. M-am intors o clipa spre chiuveta sa ma spal pe maini si atunci am auzit un ropoit de scaun pe gresia din bucatarie..., iar glasul bunicii era disperat si speriat:

-Ioii, ioiii...ochii mei, ce s-a intamplat?! Rami?!...Am orbit..nu mai vad!!!

M-am intors speriata sprea ea si am umplu un pahar cu apa rece. Am spalat-o pe tample, pe fata, i-am dat sa bea si am imbratisat-o ca sa nu mai sara cu scaunul de teama si tremur. Sub tremurul ei si teama scaunul dansa, iar eu ma intrebam daca viata este atat de cruda incat tot langa mine sa se intample asa ceva...., iar raspunsul pe care il simteam era un ranjet enorm al vietii care parca zicea "DA". Era a treia persoana care se stingea...era ultima legatura a mea cu Universul Meu...nu vroiam sa moara asa si nici atunci ! Acuma...regret...mai bine era atunci si asa!
Am avut taria...de unde?...nu voi stii niciodata...pentru ca eu aveam 45 de kg, iar bunica 60..., dar am avut taria sa o iau in brate si sa o duc in camera mica sa o intind pe pat....fara perina sub cap si de acoperit am acoperit-o cu un cearsaf. A adormit, iar eu dupa o ora am mers la ea...se trezise si si-a revenit...poate a vrut D-zeu sa ne mai dea sansa de a ne privi o data asa cum ne priveam noi..."privirea magica"...M-a sarutat si mi-a multumit inca o data...a nu stiu cata miia oara...pentru ca exist si ca sunt atat de buna....mi-a multumit ca ma are ca si nepoata...si a adormit la loc.
In timpul somnului insa a facut comotie cerebrala si a paralizat...cand au venit paramedicii dupa ea...nu mai vorbea, nu mai deschidea ochii...stiu doar ca i-am zis ca daca ma aude sa ma stranga de mana...m-a strans. I-am zis ca sunt langa ea si ca acolo voi ramane mereu...sa nu se teama. I-au facut resuscitare la spital..., a fost...oribil...s-au chinuit si intr-un final medicul a iesit sa zica..."Nu mai puteam face nimic...e gata!"...Era atat de rece, de fara vreun sentiment incat m-a innebunit...m-am napustit pe el, l-am luat de gulerul de la halat si fixandu-i fata in palma mea i-am zis:"Daca ea moare...aveti doua locuri sigur asigurate azi la morga...Cum poti veni atat de senin sa spui ca e gata? Intra inapoi la fel de senin si fa tot ce se mai poate face...e batrana, dar e inca in viata!".
Parintii mei s-au speriat, iar medicul s-a intors in salonul de la urgente...dupa inca o jumatate de ora, starea bunicii mele era restabilita, iar bunica mea se afla sub observatie. Mai trecusem prin asta, doar ca acuma ma acuzam pe mine ca am lasat-o sa adoarma...bunica mea era in coma si asa a stat doua saptamani...Eu am lasat totul deoparte...mi-am dat examenele, dar din 7 mi-am cazut trei, ulerior, din motive de sanatate, din cauza tineretii mele si a lipsei de experienta, din cauza unui profesor in anul trei am abandonat facultatea. Am regretat 5 ani...am ajuns si la 35 de kg din cauza acestui lucru si a greutatilor, dar...acuma am trecut peste asta. Sunt studenta anul 2, sunt prima in an si sunt la facultatea de "Istorie Geografie - specializarea Geografia Mediului" si ador ceea ce fac.
Dar...sa revin la bunica...
Am stat langa ea aproape 24-24 de ore...cat a stat in spital...Dormeam pe scaun deoarece acolo ne exista pat liber...era salonul de la urgente...Cateodata din lipsa de paturi, asistentele faceau paturi pe scaune pentru unii pacienti pana le gaseau locuri.
Ma rugam mereu...nu cred ca am incetat sa ma rog vreodata...stiam ca trebuie sa existe minuni...poate la bunicii mei nu am stiu sa ma rog...nu am avut destula credinta..., dar acuma trebuia sa functioneze...bunica trebuia sa isi revina!
Am invatat sa pun perfuzii la cei de pe salon, sa le dau injectii...a fost oribil sa stiti ceea ce am trait si am vazut acolo...oameni aflati in putrefactie de la atat stat pe pat...oameni fara sanse, dar care se agatau de ceva...pentru a mai ramane in viata...oameni care nu mai aveau pe nimeni si asteptau moartea zambind...unii asteptau de ani de zile sa moara ca sa fie alaturi de fiinta draga...tineri care..., dar nu, nu am sa mai povestesc nimic...pentru ca este inuman!
Intr-o seara in urma unei discutii mai aprinse cu logodnicul meu pe atunci...bunica a reactionat...m-a prins de mana, iar dimineata si-a revenit. Nu stia insa unde este...vedea persoane care nu mai erau...il vedea pe fratele mamei care nu era acolo atunci...pe mama nu a recunoscut-o, iar eu stateam pe hol de teama sa nu ma confunde si pe mine cu cineva..., dar am auzit-o zicand:

-Unde e Ramona, ca era aici si ma tinea de mana cand m-am trezit!

Am alergat langa ea si am sarutat-o...eram acolo, bineinteles, iar ea ma recunostea. A luptat bunica cu boala, dar a ramas cu paralizie partiala pe partea dreapta...La inceput era ca un copil..nu se putea deplasa nicaieri, trebuia sa o spalam in pat, nu stia cand trebuie sa mearga la baie, pentru ca totul era incetinit la ea...apoi se necajea ca ne dadea de lucru...a fost tare greu.
Dar in timp si-a revenit...a fost langa mine in momente importante in viata mea...si ma bucur ca a fost prezenta lnaga mine in acele clipe...E drept ca mereu trebuia sa o tina cineva pentru a se deplasa, dar macar bunica mea umbla si era prezenta.
Dar dupa trei ani, fratele mamei mele, fiul ei ... a murit , iar ea nu a mai vrut sa traiasca...si-a ingropat alaturi de fiul ei toata puterea de pana atunci...o golise viata de orice forta de a mai continua...a imbatranit intr-un an cat altii in zece..., dar viata se incapataneaza sa o tina aici...intr-o lume care pentru ea este deja...DISPERAREA SI NEPUTINTA MEA!!!!!!
Bunica mea este paralizata de 8 ani...de 3 ani nu se mai riica de pe pat...i se cangreneaza carnea pe ea numai daca isi tine un picior peste celalalt picior timp de cateva minute...nu se poate deplasa pentru nevoile proprii...are pampers ca si copii mici...plange aproape mereu..., iar in ultimul timp este...departe...de unde mai revine din cand in cand...spunand..."tare mi-as mai dori sa mor draga mea...sunt obosita si va chinui si pe voi...asta nu este viata!"...si imi vine si mie sa zic...:"tare mi-as dori sa mori bunica mea...ca nu mai pot sa vad atata suferinta si durere...atata ....Doamneeeee!!!!.Doamneeeeee!!!!....", dar...nu pot sa zic...nu pot! Nu sunt pregatita dragii mei...nu voi fi niciodata pregatita si asa cum mi-a zis o data bunciul meu...niciodata nu suntem pregatiti sa ne luam ramas bun de la cineva pentru ultima oara...desi ne raman amintirile si desi il avem in suflet mereu cu noi...nu suntem pregatiti!
Intr-una din zile m-am intins langa ea si m-am ghemuit la pieptul ei asa cum faceam cand eram micuta si acolo treceau toate durerile lumii...acolo era linistea si fericirea..., dar...am simtit doar o inima prea obosita sa mai bata...am simtit un piept uscat de boala si transpiratia durerii...am simtit un suflet care vrea sa plece si vrea sa ramana...si stiu ca eu sunt oarecum cea care il tine aici...prins intre lumea asta inumana si plina de ATATA durere si cea de dincolo unde D-zeu o va lua la El si se va ingriji de sufletul ei bun si frumos ca si cand ar avea langa El o adevarat Regina!!!
Si-a pus peste mine mana si m-a frecat incet pe spate...m-a sarutat cu coltul gurii..atat cat se poate ea intoarce...cat ii este ingaduit de corpul acesta care o omoara..., dar pe care eu il ADOR...si mi-a cantat incet....asa cum numai ea stie sa cante...apoi simtindu-mi lacrimile pe pieptul ei....mi-a zis: "Nu plange draga mea...va fi bine, dar trebuie sa ma lasi sa plec...este mai bine asa si pentru mine si pentru voi...pentru ca asta nu mai este viata, asta este chin mare..., iar tu iubita mea printesa stii asta! Am trait destul, ma bucur de cum te-am crescut si de ceea ce ai devenit...tot ce imi doresc este sa te stiu fericita...atat, dar de asta voi avea mereu grija...sa nu crezi ca D-zeu va putea sa ma tina departe de tine..Nu..., dar trebuie sa ma lasi sa plec...si sa nu uiti niciodata cat de mult m-am bucurat ca existi si cat de mult te iubesc!".
Nu voi uita...nu voi uita nicodata cozonacii ei, prajiturile cu miros de vata de zahar, rasetele copilariei, mana ei care se flutura cand plecam si o vedeam din masina pana departe...lacrimile ei care cadeau din orice...ochii aceia blajini si calzi care ar fi facut sa se topeasca si icebergii...bratele pline de dragoste...cantecele ei de alint...Nu am sa uit NIMIC din ceea ce au insemnat ea si bunicul pentru mine...copilaria mea si ceea ce am eu mai bun in mine...care ale lor sunt toate...ei le-au plantat acolo...eu doar le-am dezvoltat...nu am sa uit,...dar mi-e deja atat de dor de bunica mea care si acuma de Revelion ma privea...plecand inca un pic de langa mine...si...stiu ca nu mai dureaza mult si va pleca de tot.
Puteti sa va inchipuiti cat doare sa stii ca trebuie sa lasi sa plece pe cineva drag?...ca si cand i-ai face tu valizele si l-ai duce la un tren care...niciodata nu il mai aduce inapoi si....trebuie sa zambesti si sa spui..."drum bun si nu uita niciodata cat te iubesc"...!
Dar...am langa mine o iubire adevarat, o iubire magica, o iubire care ma tine mereu de mana cand cad, care ma ridica, care ma adora si ma vrea mereu, mereu bine si...stiu ca de acolo pana la urma imi voi trage puterea de a mai zambi o data...atunci cand bunica mea isi va lua adio de la mine pentru ultima oara!

Va multumesc ca m-ati ascultat...si va multumesc ca intr-un fel sau altul imi sunteti alaturi si ma ajutati sa ridic privirea...sa imi sterg lacrima..., dar am inca nevoie de voi...atunci...cand viata va inchide cercul Universului Meu...universul unde mi-am nascut si trait primele clipe de viata...bunicii mei.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Evangeline din 03 Ianuarie, 2006, 05:34:33 a.m.: Iti multumesc si eu pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai spus :-*
Dupa ce ai postat ti-am citit povestea pana la capat :'( Sper ca nu te voi dezamagi si voi aici si cand viata va inchide cercul Universului tau. Sa fiu aici sa-ti spun o vorba, sa simti ca cineva te asculta si simte durerea din sufletul tau chiar daca mult mai putin decat o simti tu.
Esti binecuvantata pentru ca ai iubire in sufletul tau, iubirea e cel mai frumos sentiment si odata ce stim sa-l pretuim totul ne este mai usor. ;)

:-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: viulian din 03 Ianuarie, 2006, 12:45:33 p.m.: pt: Lady Allia

Wow...

Am plans mai tot timpu fir-ar. Damn. Ma tot invarteam in juru topicului acesta lung, sa-l citesc, sa nu-l citesc, zic hai sa ma incument. Si... si m-a miscat tot.

Dificil sa fii constient in momentele alea dureroase, cand constientizezi ruperea, abandonul... Uf. Da, dificil sa te pregatesti sa vezi pe cineva ultima oara.

Prea multa tristete totusi, nu prea inteleg ce se intampla, ca si cum lectia ta viata asta e sa inveti sa faci fata legaturilor acestea prea apropiate... prea simbiotice sa le zic, da' nush daca e cuvantul potrivit.

Nu prea imi vin cuvintele acum, sunt intr-o stare cumva mut/contemplativa..

LATER EDIT:

Revin.. cuvantul cel mai potrivit este dependenta, neputinta de a te rupe, de a lasa cuiva libertatea de a merge pe drumul lui.
Ce m-a impresionat cel mai mult insa a fost bunicu, si cat de bine te simtea. Si vorbele care chiar daca erau simple, ascund adevaruri foarte clare (ca nu te simtea bine daca stateai departe in patul lui, ca nu esti niciodata pregatit sa-ti iei ramas bun definitiv de la cineva care va muri) si plus toata suferinta lui.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 03 Ianuarie, 2006, 04:14:46 p.m.: Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi...pentru ca imi mangaiati sufletul...sau mai bine, dupa cum zicea Gabriel Garcia Marquez "prieten este acela care atunci cand te tine de mana, iti atinge sufletul"..., iar voi, aproape fiecare mi-ati atins sufletul intr-un fel sau altul.
Nu a trebuit sa imi raspundeti la topicuri, la poezii sau mesaje ca sa imi dau seama cat de minunati sunteti, cat de sensibili, cat de lipsiti de superficialitate sunteti!

Kitty...am sa stiu ca esti langa mine...si iti multumesc :-*.

Iulian...nu stiu daca este o lectie...daca durerea aceasta poate fi o lectie pentru cineva, dar...mereu m-am gandit ca oricate greutati si lacrimi am duce in viata...viata trebuie traita si nu judecata. M-am gandit ca tocmai pentru ca trecem de multe ori prin adevarate canoane trebuie sa ne strangem clipele frumoase ca intr-o racla fermecata de sticla si sa nu le uitam. Este ca si cand ai stii ca daca privesti acolo...spre acele clipe...lacrimile mai dispar, iar durerea devine mai suportabila.
Bunicul meu...intr-adevar a suferit enorm, dar a stiut sa traiasca tare frumos..., iar eu sunt bucuroasa ca mi-a fost bunic...sunt mandra!
Oricum...durerea nu s-a oprit aici, dar despre viata mea particulara...nu sunt momentan pregatita sa vorbesc...acum doar plang in sufletul meu, urlu in versuri si proza, si ma rog doar atat: "ingerul meu sa fie fericit, iar noi sa fim bine"...atat! Nu mai am lacrimi, nu mai am putere si nici cuvinte si pentru aceasta parte, dar poate intr-o zi...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 03 Ianuarie, 2006, 04:53:45 p.m.: Scumpa mea, am citit dimineata ultima parte din "DISPERAREA"ta si m-am simtit vinovata .Ma simt vinovata ca sufer prea putin fata de tine, ca tristetea mea nu se compara cu durerea ta.Dar am invatat f mult di suferintele tale, am invatat ca trebuie sa ma multumesc cu ce am pt ca pot sa pierd totul intr-o clipa.
Vreau sa-ti spun ce simt eu fata de bunica ta, sa nu te superi pe mine.Si bunica mea a fost imobilizata la pat dupa ce a avut o fractura de femur .A cazut de pe scaun, si-a pierdut cunostinta din cauza morfinei care si-o facea pt durerile ingrozitoare provocate de un cancer nemilos.Imobilizata si fara nici o putere a trecut prin cutremure, plangea ca vroia sa fuga si nu putea, se uita ingrozita la tavan ,sa nu cada peste ea, bunicul meu a fost permanent langa ea, eu eram eleva in clasa a 11 a si cum ieseam de la scoala mergeam si o hraneam si stateam cu ea.Ajunsese ca o umbra si imi plangea sufletul .Asa ca am inceput sa ma rog la Dumnezeu , sa faca o minune, sa nu mai sufere.Si rugaciunea mi-a fost ascultata dar sa stii ca , cu toata dragostea mea pt bunica, m-am linistit cand si-a dat sufletul.Stiam ca a suferit prea mult ca sa nu fie fericita pe lumea cealalta.Si sunt convinsa ca ma vegheaza , am trecut prin atatea cumpene si mereu ii visam pe bunici, surazatori ma priveau cu ochii lor blanzi si ma sarutau, ma strangeau in brate ......ma trezeam atat de fericita si de linistita....
Draga mea, cu toata durerea ta, roaga-te sa i se curme suferintele , sa ajunga intr-un loc mai bun, caci a platit destul pe lumea asta.
Sa nu crezi ca nu- inteleg prin ce treci, stiu ca acum suferi sa o vezi asa .Dar te vei linisti cand chinurile ei se vor sfarsi.
Sa nu uiti ca sunt alaturi de tine, plang odata cu tine si iti voi sprijini sufletul in momentul greu ce va sosi. ??? :'( :-*

PS: esti norocoasa ca ai putut sa o ai alaturi atatia ani.Amintirile tale sunt nemarginite si valoroase.Nu uita ca bunicuta ta draga va trai vesnic pt tine.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 03 Ianuarie, 2006, 07:35:07 p.m.: Bine te-am regasit draga mea prietena... :) :-* :)..., iti sarut sufletul cu drag si ma bucur ca esti aici langa mine. Ma simt fericita ca te voi gasi mereu in preajma sufletului meu :)...,deoarece fara prieteni lumea ar fi mult prea rece si greu de strabatut.
Nu trebuie sa te simti vinovata draga mea...nu ai de ce...greutatile si suferintele nu ni le alegem noi si nici nu putem (din pacate) sa luam durerea de pe umerii celor dragi. Ar fi mult prea frumos sa mai iei din cand in cand bagajul sufletesc de la cineva...sa i-l poti duce o vreme pana cand persoana respectiva si-ar mai reveni, si-ar mai indrepta spatele sufletului garbovit de suferinte si disperari..., dar...din pacate nu putem. Insa putem face ceva minunat...ceea ce faci si tu, si multe alte persoane de aici...sa fim langa persoana care sufera, sa o incurajam, sa o imbarbatam, sa fim acolo sa ii ridicam din cand in cand sufletul, sa o ascultam chiar si atunci cand nu spune nimic... iar asta este de cele mai multe ori suficient.
Eu cu ajutorul vostru am reusit sa imi mai trag rasuflarea "oleaca", sa imi reincarc bateriile sufletului si sa ma ridic din lacrimi...voi incerca sa zambesc si sa ma pregatesc incet, incet pentru a face "bagajele" bunicii mele. Voi pune in "valiza" sufletului ei multa iubire, multa recunostinta pentru ceea ce a fost ea pentru mine, multa gratitudine pentru ceea ce am devenit eu...ii voi pune cel mai frumos sarut al meu...ca atunci cand va pleca sa stie ca niciodata, oriunde va fi...eu nu am sa o uit...si am sa stiu mereu ca este undeva de unde ma poate veghea mai frumos...in ceruri langa ingeri...acolo unde este si bunicul meu.
Mi-e greu..., dar sa stii draga mea ca aud din ce in ce mai tare suieratul strident si cutremurator al trenului care nu se intoarce in viata mea decat sa imi duca o fiinta draga..., dar parca nu mai doare chiar atat de tare..., parca este mai bine.
Daca nu ar fi ingeri care sa ne tina sufletele pe aripile lor pline de iubire neconditionata...precis nu am vedea niciodata lumina si caldura de dincolo de durere si lacrimi!...Multumesc ingerul meu drag...pentru tot!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: ONLY DESIRE din 04 Ianuarie, 2006, 02:15:30 a.m.: Indraznesc sa-mi spun si eu parerea,sa iti spun draga mea ca iti inteleg suferinta.Si eu mi-am pierdut bunica la o varsta frageda...la numai 6 ani.Vei spune:ce intelege un copil de 6 anisori?cat poate suferi un copil la acea varsta?Mult...foarte mult!a fost persoana pe care am iubit-o cel mai mult si desi la acea varsta intelegeam putine lucruri.....faptul ca avea sa dispara definitiv din viata mea intelegeam foarte bine si sufeream foarte mult vazand-o pe patul de spital dorindu-si sa-i vina sfarsitul(caci a sta la pat jumatate de an).O iubeam atat de mult si nu intelegeam de ce trebuie sa sufere atat;cand alti copii de varsta mea isi doreau jucarii si dulciuri,eu aveam o singura dorina:sa se faca bine bunica!Dupa 2 luni isi revenise :eram atat de fericita...credeam ca cineva acolo sus mi-a ascultat rugaciunile,dar la scurt timp boala a recidivat.Am realizat ca sfarsitul i se apropie....si doream sa vina cat mai repede ,sa nu mai sufere.Intr-o zi,tata a venit si m-a dus acasa la bunica, spunandu-mi ca ea doreste sa-mi vorbeasca.Mi-am dat seama despre ce e vorba:eram ultima persoana pe care dorea sa o vada inainte sa inchida ochii,persoana pe care o iubise cel mai mult in aceasta lume si cu a carei imagine intiparita in minte dorea sa plece pe lumea cealalta.Cand am ajuns,am zarit-o in pat,slaba,palida...aproape fara viata....m-a luat de mana,m-a privit in ochi si mi-a spus sa fiu cuminte si sa-mi ascult parintii.Cu lacrimi in ochi i-am spus ca o sa-i ascult dar sa nu moara.Mi-a zambit...si a inchis ochii!Parea atat de linistita!A murit tinandu-ma de mana si privindu-ma in ochi!Cea mai draga fiinta ma parasise..iar eu nu eram suficient de mica sa nu realizez asta!Am plans mult, pe furis...nu-mi doream ca mama sa ma vada,sa mai sufere si din cauza mea..destul suferise pierzandu-si mama.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 04 Ianuarie, 2006, 03:22:42 p.m.: Draga mea...imi pare tare rau ca a trebuit sa treci prin acea pierdere la varsta aceea. Durerea a fost aceeiasi sunt sigura, poate modul prin care ai trecut prin ea a diferit..., insa sunt absolut convinsa ca te-a marcat. Bunicii sunt deosebiti si acesta probabil este rolul lor...sa fie magnifici, sa fie personajele basmelor copilariei noastre, sa fie imparatii si reginele noastre, zanele si printii..:), iar atunci cand ii pierdem, pierdem ceva din noi, din copilaria noastra... :'(, dar este bine ca macar amintirile le putem pastra fara sa ni le ia nimeni.
Multumesc ca esti si tu aici, alaturi de mine... :) :-* :)...te asteptam!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: desdemona din 06 Ianuarie, 2006, 12:18:45 p.m.: indraznesc sa scriu si eu...sa indraznesc?pt ca imi este frica sa nu spun vreo prostie..pt ca sunt inecata in lacrimi.Dar vreau sa iti spun ca iti voi fi alaturi,ca indraznesc acest lucru si sper ca imi permiti..Vreau sa mai spun ca mi-au curs atatea lacrimi cu gandul la bunicii mei,ca nu stiu daca voi avea macar un sfert din puterea ta daca ei ar pati ceva..
Nu stiu de unde ai atata putere,de fapt stiu :de la Dumnezeu..si El a inzestat un suflet atat de frumos.Ai grija de el..
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 06 Februarie, 2006, 12:37:21 p.m.: ...Printre ticaiturile aparatelor din sala de operatie si a chicotelilor distrate ale chirurgului...glasul meu parea ca si un ecou din ce in ce mai rar si departe, dar inca ma mai auzeam cum numar:

-Unu...boul de anestezist,...doi...boul de mos,...trei...boul de tine...

Am intredeschis ochii in timp ce glasul medicului suna departe ca un vis..., iar pe lama bisturiului am vazut sange...Sufletul mi s-a facut mic si am adormit instantaneu.
Am deschis din nou ochii...si ma aflam pe o sosea imensa..asfaltul ardea atat de tare incat ma usturau talpile. Apoi am simtit ca totul fuge de sub picioare si m-am trezit in mijlocul unui cam imens si verde...Era un verde uimitor de frumos si crud...parca acolo niciodata nu ar fi calcat cineva pe ea...parea perfecta...era perfecta! Picioarele mi se afundara in firul inalt si racoros...si aveam impresia ca pasesc pe nori de iarba atat era de pufoasa si adanca. Ma cufundam pur si simplu in ea si o simteam cum mi se unduieste sub pasi.Auzeam sunete pe care nu le pot descrie...nu erau sunete cunoscute...vedeam copaci si flori fara nume...fara definitie...fara cuvinte de descris...parea ca sunt in Rai..., iar ceea ce era acolo era sublim! Nu cred ca as putea vreodata descrie sentimentul sau acel loc...pur si simplu cuvintele sunt mute...nu au nici o putere...sunt asemeni unui mim care trebuie sa defineasca iubirea si linistea!
Deodata in acea liniste si frumusete am auzit rasete...pareau asemeni unor clinchete suave de clopotei...ca un sunet facut de atingerea unui pahar de cristal...si simteam cum ma umple de duiosie si dragoste. Am zambit si am privit spre locul de unde veneau sunetele..Ochii mi se deschisera larg...pasii mi se oprira...inima parca inceta sa mai bata de teama de a nu speria
acele fiinte minunate...aerul incetase sa mai se inspire...Erau ingeri! Erau asa cum mi-i inchipuisem eu intotdeauna, doar ca erau mult mai suavi...mai frumosi...mai blanzi...mai ireali...! Se tineau de maini si alergau printre copaci si flori...nimic ce atingeau ei nu se indoia...nu se clintea...de parca pasii lor nici nu ar fi trecut pe acolo. Aveau aripi mari si stralucitoare si erau imbracati in haine lungi si albe..., iar piciorusele lor erau albe precum spuma laptelui.
Din ochii mi-au curs doua lacrimi mari..., iar sunetul lor i-a oprit...clinchetul rasetelor lor s-a spart...chipurile li s-au intristat si au disparut ca si un nor...fara a lasa nici macar o dara in urma.
Nu ma intristasem ca disparusera...ma bucuram ca i-am vazut macar.
Am zambit si am continuat sa merg. Stiam acuma unde sunt...banuisem de prima data, dar nu vroiam sa cred...Intr-un fel ma bucuram pentru ca nu ma lega nimic de lumea mea...doar familia si cateva amintiri..aici insa erau bunicii mei si unchiul meu drag...tatal sufletului meu de copil. Nu cunoscusem niciodata iubirea...numai dezamagiri, lacrimi, durere...pana si parintii uneori imi erau departe...si simteam ca eram o povara pentru toata lumea inclusiv pentru mine.
Gandind astfel...in suflet mi se plimbau amintirile si ma rascoleau...auzeam copilaria mea in rasetul bunicilor...auzeam copilaria in glasicioarele fratilor mei pe care ii ador...auzeam plansul din sufletul parintilor...si apoi...liniste...
O lumina puternica si calda se lasa peste mine si am simtit cum ma ridica pe brate...Era atat...atat de bine incat nu as fi vrut sa ma lase jos niciodata...simteam o iubire profunda cum ma copleseste...simteam mangaiere si alinare...simteam uitarea durerii...simteam cum ma umplu de zambet si putere...simteam ca sunt protejata.
Apoi ca si cu un leganat usor bratele de lumina ma lasara jos pe marginea unui rau care nu era nici prea lat, nici prea ingust, dar era adanc...foarte adanc...se vedea dupa apele sale,...iar in jur nu auzeam nimic...nici o pasare...nici un raset...nimic...decat apa care curgea...
Linistea din jur incepu sa ma sperie si am ridicat ochii catre malul celalalt...de care se apropia incet o silueta de barbat. Era inalt si brunet...fata nu i-o puteam vedea,...dar parea ireal...aproape ca o fantasma...Se apropia de mine aproape plutind, iar apropierea lui ma cutremura pana in adancul fiintei mele. Simteam fiecare incordare a lui...simteam fiecare miscare...fiecare sentiment...simteam cum ma cheama si cum ma strangea in gandul sau ca pe o ultima scapare...il simteam ca si pe mine si tremuram toata.
S-a asezat in fata mea pe malul celalat si mi-a vorbit..., iar glasul acela nu l-am uitat niciodata...nu am putut sa il uit...a fost raza mea de lumina...a fost lumina de la capatul tunelului...si era atat de dulce si de frumos incat mi-au curs lacrimile singure...fara sa
pot face sau spune ceva...doar il ascultam:

-Iubita mea...trezeste-te! Trezeste-te te rog...! Nu pot sa vin la tine iubito, eu si tu nu apartinem acestui loc...nu acuma si trebuie sa te trezesti pentru ca am mare nevoie de tine...voi avea nevoie sa fii langa mine, sa ma salvezi cu iubirea ta! Te rog iubita mea sa iti amintesti ca te iubesc si acuma nu trebuie sa ramai aici...tu trebuie sa vii si sa ma gasesti pentru ca am nevoie de tine iubita mea...sa nu uiti! Nu pot sa aleg pentru tine...alege tu...pentru noi...poti sa ramai insa aici daca asta iti doresti, dar vreau sa
stii ca te iubesc din adancul sufletului meu, te voi iubi toata viata...am mare nevoie de tine langa mine si mi-as dori sa te trezesti! Te iubesc iubita mea!

Mana lui se ridica incet catre gura pe care nu i-o puteam vedea deloc si imi trimise un sarut pe care il sufla incetisor catre mine. L-am prins....si l-am pus pe buze apasandu-l sa nu il uit niciodata in timp ce el disparu la fel de frumos si dureros precum aparuse.

In timp ce ii simteam disperarea..incercam sa mi-l amintesc..aveam in minte doar franturi de existente...doar franturi de imagini...el era peste tot, dar nu avea un chip...nu il cunosteam fizic, insa sufletul meu se pare ca stia exact cine este..ii cunostea si pasii...si prezenta...si lacrimile...si glasul...si iubirea...tot...il cunoastea tot!
Incercam sa il chem inapoi, dar dipsaruse...ramase in urma lui doar glasul acela dulce si atat, atat de drag...incat am facut un pas trec peste apa, dar o mana calda m-a prins.

-Draga mea...nu fa acest pas...am inteles insa alegerea ta!

Incremenisem...nu vroiam sa ma intorc de teama sa nu fie iarasi o iluzie care sa dispara. Era vocea unchiului meu...era el...cel cu a carui moarte nu ma impac nici acuma...nu o pot accepta...nu o pot intelege. Stiind insa ce era in sufletul meu mi-a luat barbia in palme, m-a strans cu drag la piept si m-a sarutat pe frunte zambindu-mi. Imi alunga de pe frunte cateva suvite razlete de par si nu se satura privindu-ma. Ma stranse din nou la piept...era atat de bine...Doamne...era atat de bine!!!

-Nu vreau sa te mai pierd inca o data...i-am spus eu printre lacrimi! NU vreau...nu pot...nu mai vreau dragul meu Dodo!

Plangeam in hohote si simteam cum ma rup parca in mii de particule..., dar el imi puse degetul pe buze zicandu-mi:

-Nu m-ai pierdut! Nu m-ai pierdut nici o clipa...nu ma simti? Sufletul tau ce iti spune? Oare toate acele amintiri ale noastre..., halvita care ti-o cumparam,...zilele in care ma asteptai de la servici la capatul podului numai ca sa te duc in carca acasa...plimbarile noastre...cuvintele mele...dragostea mea imensa pentru tine...nu le simti?

-Ba da..., i-am raspuns eu zambind...ba da!

-Atunci inseamna ca nu m-ai pierdut nici o clipa, iar eu am fost un om fericit care a lasat cu adevarat ceva in urma sa! Insa, draga mea...acuma trebuie sa te trezesti...cineva acolo va avea mare nevoie de tine!

-Dar cine? Cine? Cum am sa il recunosc...nu i-am vazut fata...i-am auzit doar vocea!

-Ai sa il recunosti...asa cum iti amintesti de mine, asa iti vei aminti si de el...sufletul tau stie sa il recunoasca cand il va vedea sau auzi...sa nu te indoiesti de asta! Vei trece insa prin multe incercari pana la el draga mea..., dar ridica-te din toate pentru ca esti o
fiinta speciala...ridica-te si mergi mereu mai departe...cei care te iubesc vor stii sa te ajute..., iar el va stii sa te iubeasca si sa te faca fericita cu adevarat! Trezeste-te draga mea...nu e timpul sa ramai aici...el are nevoie de tine si tu de el...

In momentul acela am deschis ochii...medicul ma scutura cu putere "-Trezeste-te Ramo...trezeste-te nu imi muri...te rog...te rog trezeste-te!"...si plangea ca un copil. Mama era deasupra mea insa nu stiam care e...erau vreo unsprezece mame..., iar glasul tatei se auzea langa ea. Plangeam...si am strigat incet intinzand mana:

-Mama!...Cum stiu eu care esti tu dintre atatea?

Dar mama imi zambi...era cel mai frumos si minunat inger pe care il trimise D-zeu, iar eu o ador. Se apleca usor...ma prinse incet de mana si ma saruta cu drag pe frunte.

-Uite asa stii draga mea...uite asa...si ma strangea de mana.

Am simtit-o atunci unde era si am adormit inapoi linistita.

Aflasem dupa ce m-am trezit ca operatia a decurs frumos si bine, doar ca in loc sa ma trezesc dupa o ora cum era normal...ma trezisme dupa patru ore...patru ore in care am fost si resuscitata...patru ore in care din cauza unei supradoze de anestezic era sa mor, dar...pentru ca cineva acolo sus ma iubeste, iar aici si-a trimis un inger sa ma iubeasca...m-am intors.

Vreau sa va spun doar ca...a fost adevarat...am recunoscut ingerul dupa...voce! I-am purtat glasul in urechile mele si in suflet multi ani...foarte multi...la un momet dat am crezut ca totul a fost un vis...o himera...ca el nu exista si este doar o fictiune, dar l-am recunoscut din prima clipa atunci cand mi-a spus: "Te iubesc iubita mea...te voi iubi toata viata si am mare nevoie de tine langa mine!"...Am stiut de atunci ca este el...sufletel al meu! ca destinul isi implinise voia, iar el era aici...langa mine adorandu-mi si aerul pe care il respir...!

Vreau doar atat in viata asta...sa ii multumesc pentru ca a fost mereu...mereu langa mine...ca l-am simtit noptile reci cum ma tinea in brate si ma alinta...ca l-am simtit cum m-a tinut in brate la primul dans si a dansat alaturi de mine...ca m-a ferit de multe ori de
lacrimi si durere...de singuratate...ca ma saruta de fiecare data inainte de a adormi...ca a stiut sa isi trimita sufletul inaintea mea si sa ma scoata la lumina de doua ori...o data atunci...,iar a doua oara cand ne-am intalnit si lumea mea se prabusise!
Vreau sa ii multumesc ca mi-a salvat viata si sufletul de doua ori prin puterea iubirii lui pentru mine!
Vreau sa ii spun ca...nu voi inceta si nu voi uita niciodata...nici in aceasta viata...nici dupa si nici in cele ce vor mai fi...sa il iubesc...sa il recunosc...sa ii fiu alaturi...pentru ca viata mea si sufletul meu fara el nu ar fi intregi, iar eu vreau sa stie ca voi iubi o eternitate sa il iubesc si sa ii fiu alaturi!

.......................
pentru ingerul meu cu nespusa dragoste
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 07 Martie, 2006, 02:46:28 p.m.: Era o zi ca oricare alta...trebuia doar să mă trezesc..., să zâmbesc din inerţie, să întind mânuţele să zic "bună dimineaţa", să mă spăl, să mă îmbrac, să mănânc, să îmi fac rutina zilnică, dar .... nu a fost aşa !
M-am trezit într-o lume străină...nu vroiam asta...mă speria de moarte, dar aşa era!
Nu asta trebuia să fie viaţa mea...!!!! Doamneeeeee !!!
Am încercat să adorm înapoi şi să mă trezesc, dar totul era la fel...părea că sunt în Matrix şi am luat pastila greşită... :-\ :'( :'( :'( :'( :'( :-\...!
Nu ştiam ce să fac...să plâng pentru că vedeam viaţa mea aşa cum era ea, sau să plâng că nu mai puteam să "hibernez" într-o viaţă care nu mă caracteriza..., care mă durea, care mă rănea, care mă făcea nefericită ?!?
Parcă eram într-o sală imensă...cu mulţi ani de "rânduri"..., dar pe "scaunele" din sufletul meu, din anii mei, din viaţa mea...nu stătea nimeni...doar...EU!...
Pe scenă era însă cineva...care părea mai degrabă că joacă un rol în care el considera că se implică, considera că dăruieşte, considera că ... este actorul principal într-un rol pe care trebuia să îl împărţim amândoi şi unde nu există roluri secundare !
M-am simţit insignifiantă..., inutilă, bolnavă de eşecuri şi lacrimi, de mine şi de viaţa mea care părea atât de prăfuită şi de fără rost încât...părea că nimeni şi nimic nu mai putea să mă facă să o recunosc..., să mă recunosc...!
Mă vroiam înapoi...mă vroiam pe mine...fără mine viaţa mea nu putea să existe...m-am săturat să o trăiască mereu alţii pentru mine!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: desdemona din 07 Martie, 2006, 07:42:14 p.m.: Mai tii minte motivul teatrului?..lumea este o scena...toti suntem actori..dar si spectatori.Suntem coordonati de un regizor ascuns,si tot timpul avem o masca...

dar tu stii ca eu tot timpul voi intinde mana..chiar daca nu pot face mare lucru..macar cu gandul sa stii ca sunt langa tine.si sunt gata oricand sa te prind...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 08 Martie, 2006, 01:43:39 p.m.: Da...era o scenetă de viaţă ca oricare alta....o scenetă care ar fi trebuit să fie singura scenetă sinceră şi adevarată, unde să nu existe actori sau minciuni...trebuia să fie o scenetă unde el era îmbracat îin costumul frumos, cu un buchet elegant, unde să spună "Da" pentru ca aşa a simţit..., iar eu trebuia să fiu îimbrăcată într-o rochiţă albă, o rochiţă care să exprime printre alte gesturi de ale mele emoţiile, sentimentele profunde şi sinceritatea acelui moment care după mine trebuia să fie...unic.
Trebuia să fie un teatru unde s-ar fi aflat două suflete care să ştie ce caută acolo, care să ştie de ce sunt acolo, care să simtă ce i-a adus acolo, dar..., a devenit un vis gol, o scenetă plină de lacrimi, de cuvinte grele, de greşeli şi durere, de neâimpliniri şi nefericire, a devenit...o scenetă în adevăratul sens al cuvântului, unde eu priveam, iar el juca rolul într-o regie uimitor de bine pusă la punct...de către mâna iresponsabilităţii şi imaturităţii, a lipsei profunde şi sincere de sentiment !
Îmi amintesc cât de banală m-am simţit şi în acele momente care ar fi trebuit să fie unice şi frumoase, îmi amintesc cât de goală şi fără frumuseţe m-am simţit în noaptea care ar fi trebuit să fie numai a noastră..., dar sper că m-am trezit şi sper să nu mai visez...vreau doar să trăiesc sincer, să iubesc din tot sufletul meu, să dăruiesc ceea ce am de dăruit şi vreau să mă bucur de călătoria care mi-a rămas.

Îţi mulţumesc însă micuţa mea iubită..., îţi mulţumesc pentru toate clipele şi zilele în care mi-ai fost şi îmi vei fi alături..., îţi mulţumesc că ştii să întinzi atât de frumos şi sincer mânuţa...îţi mulţumesc şi mereu voi ştii să o prind şi să o strâng cu putere..., iar asta pentru că am mare nevoie de oameni sinceri şi adevăraţi lângă mine, de suflete calde şi frumoase, iar tu...întotdeauna vei fi unul din "sufleţelele" mele preferate ! :) :-* :-* :-* :-* :-* :)
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 09 Martie, 2006, 03:05:24 p.m.: Tot privesc acest topic...şi, deşi eu am decis că este bine să îl încep, să scriu despre ceea ce mă frământă, ce mă apasă...îmi este totuşi atât de greu să vorbesc despre viaţa mea,... despre atâţia ani pe care ştiu că nu mai am cum să îi recuperez...nu regret anii, regret însă lucrurile nefăcute sau făcute pe jumătate, regret faptul că indiferent de situaţia actuală creată...mă întreb oare de ce oamenii învaţă să lupte doar după ce pierd? Oare de ce unii ne dăm seama de importanţa celui de lângă noi doar atunci când vrea să plece din viaţa noastră? Oare de ce ne este atât de greu să renunţăm la egoism atunci când suntem iubiţi sincer?
De ce atunci când iubim pe cineva sperăm mereu că mâine va fi mai bine şi defapt acolo, undeva în sufletul nostru ştim că defapt miracolul nu va fi să fie niciodată!?
De ce înghiţim mereu minciunile şi greşelile în detrimentul persoanei noastre până ajungem să nu ne mai recunoaştem...să nu mai ştim unde începe viaţa noastră, entitatea noastră individuală, unde este durerea şi unde suntem noi în această ecuaţie?
De ce oare ne resemnăm atâta timp şi învăţăm să fim nefericiţi?
Nu ştiu...poate pentru că sperăm, poate pentru că dacă tot am început ceva vrem să dăm tot ce avem mai bun în noi, poate pentru că a renunţa e mai uşor decât a lupta, poate pentru că atunci când iubim contăm mai puţin pentru noi înşine!
...Dar..., deja mi-e greu doar amintindu-mi... :'( :'( :'(...cred că am să mai las un pic povestea aşa...la graniţa dintre a fost şi începe să se sfârşească...

..........................................................................................................................................................................................

ieri stătea atârnat de o margine de stea
steaua unui cer plin de praf de lacrimi
muşcând din sufletul lui azi şi mâine
şi bălăngănindu-se pe
un leagăn de vise rupte şi peticite
al unei fete care a încercat în zadar
să culeagă cioburile
pe palme şi buze
sfâşiindu-se de atâta aşteptare

azi stă zâmbind cald în mijlocul sufletului
ţinându-mi pe palme de iubire
zâmbetul şi cerul speranţelor mele
mă leagănă pe petale de drag
şi îmi culege cu răbdare
cioburile lui ieri şi înainte
de azi
iubindu-mi fiecare clipă
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 09 Martie, 2006, 03:23:34 p.m.: Nu toti oamenii invata sa lupte dupa ce au pierdut totul .Ei se multumesc sa accepte tot ce au primit si cand pierd sunt fericiti ca macar au avut ce si-au dorit fara sa faca cel mai mic efort. Inghitim minciunile si greselile celui de langa noi tocmai pt ca nu vrem sa intelegem ca nu ne mai recunoastem.Daca am face-o ar insemna sa ne gandim si la noi iar asta nu ne sta in fire.Am invatat sa daruim totul pt a fi apreciati ca ceea ce suntem nu ca ceea ce am vrea sa fim .Durerea de a renunta la viata noastra ne e data pt a fi observati de cel(cea) care ne cauta si ne doreste pt simplul fapt ca nu ne vindem sufletele.Sa-ti pastrezi sufletul neintinat de egoism si vanitate este de admirat , mai ales atunci cand iubesti si esti alungat. Spunea cineva de aici ca o iubire profunda nu se poate uita intr-o luna sau doua. Pot trece ani pana sa te poti elibera de durerea pricinuita de pierderea ei.Atunci , la ce bun sa cautam a uita sau a incerca sa fim fericiti cand stim ca nu vom putea? De ce sa ne schimbam ? Eu cred ca merita sa pastrezi iubirea pierduta atata timp cat crezi ca , acceptand sa fii iubit de altcineva nu poti oferi macar la fel de mult . Iar atunci cand simti ca iubesti mai profund si mai frumos inseamna ca ce a fost nu era iubirea ce ti-o doreai. Pt asta merita, surioara , sa fim nefericiti, pt a vedea iubirea ce este langa noi si a-i fi recunoscatori ca exista, pt a aprecia sufletul ce a vazut prin noi , nu numai exteriorul, pt a ne lasa sa fim iubiti asa cum meritam.
Eu mai pastrez iubirea ce mi-a fost daruita, este dreptul meu si asa am sa inteleg ca dragostea nu e un joc in care intri si iesi de cate ori te plictisesti.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Maria din 09 Martie, 2006, 04:49:09 p.m.: Interesante pareri, povestiri, spuse aici. Acum,... in viata suntem schimbatori sau foarte schimbatori, nu ne putem resemna si nu putem fi fericiti, atata timp cat suntem doar spectatori in propia viata.
Niciodata, dar niciodata viata nu inseamna numai miere, viata nu inseamna numai campie, viata nu inseamna numai culori vii. Cred ca este important sa sti si sa poti imbina toate culorile. Uite, spre exemplu un mare pictor stie sigur ca manutele si priceperea lui, teoriile despre culori si lumina, poate face ca, imbinand o culoare inchisa cu una sau doua deschise,sa iasa o culoare vesela potrivita pentru noua opera.
Asa este viata. Trebuie sa ai pricepere nu numai invataturi pentru a sti sa mergi in viata. Trebuie sa ai pricepere nu numai sa cobori dar si sa urci. Sincer fetelor dragi, am avut si eu atat de multe probleme, trecand peste el, .a intreb ??? ???am avut eu probleme mari? Apoi imi spun,...Nu niciodata! mereu am putut sa le depasesc :-* :-* :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 10 Martie, 2006, 02:57:56 p.m.: Va multumesc pentru cuvintele de incurajare...va multumesc pentru ca sunteti alaturi de mine..., desi ma consider o persoana destul de puternica si o luptatoare convinsa...sunt intr-adevar momente in care am nevoie de sprijin..., de un zambet, de o manuta intinsa...multumesc ca imi daruiti din toate acestea cate un pic !

Sa stii draga Maria ca am invatat sa gust din borcanul de miere cum am invatat sa il accept si pe cel cu otrava sufleteasca, am invatat sa culeg maci cum am invatat sa accept gandul ca printre ei sunt si scai sau mai rau neghina sau trandafiri frumosi, dar plini de tepi si minciuni. Am invatat in viata sa ma ghidez doar dupa o singura calitate...cea sufleteasca. De ce? Daca un om nu stie sa fie frumos sufleteste...nu poate sa imi ofere nici un exemplu demn de urmat in viata!
Toata viata mea am stiut sa pictez...am imbinat culori si vise, gusturi si lacrimi, am facut atat de multe compromisuri incat atnci cand ma uit peste tablou...nu vad nimic decat...altii...am trait mereu pentru altii, pentru binele altora, pentru fericirea altora, pentru viata altora...oare viata defapt nu trebuie sa invatam sa o traim si pentru noi?
Oare cateodata combinand atatea culori si vise...nu ajungem sa nu mai stim unde ni se sfarsesc visele si ne terminam noi..?
Eu am decis sa imi urmez pentru prima data in viata sufletul...asa cum il simt eu...! Vreau sa zambesc din nou, vreau sa ma bucur de fiinta pe care o iubesc, vreau sa ma bucur de privirea lui care imi este nespus, dar nespus de draga, vreau sa ma bucur de zambetul lui...care pana acuma insa a fost doar pentru ca exist eu..., pentru a ma face fericita pe mine...nu e corect...! Vreau ca acest zambet sa fie pentru ca este EL fericit...pentru ca suntem noi fericiti...!
Vreau sa spun STOP...acestei vieti...si vreau sa spun Bine ai venit...unui nou inceput...unui inceput langa un barbat pe care il iubesc din adancul sufletului meu...si care este minunat pentru ca...nu stie sa fie altfle!!!

Draga surioara...tie nu cred ca am sa pot vreodata sa iti multumesc pentru incurajari...pentru vorbele calde, pentru frumusetea sufletului tau, dar stii...cred ca oricum stii ca pentru tot ceea ce esti tu te iubesc si voi fi langa tine mereu...oriunde si oricum.."imposibil sau eroic"...ramai surioara mea multiubita...

PS...si sufletel banuiesc ca simte la fel...:).
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 20 Martie, 2006, 11:48:43 p.m.: Când am început să scriu acest fragment din viaţa mea..., din copilăria mea mai bine spus nu aş fi crezut că se va încheia atât de repede...
Viaţa mi-a adus toamna în ochii..., iarna în suflet şi mi-a smuls ultima "floare" care îmi colora şi îmi înmiresma viaţa atât de frumos...
Vântul vitreg al morţii a smuls-o..., iar eu am rămas cu palma sufletului întinsă...şi vreau să urlu...Doamneeee cum mai vreau să urlu...:

"-De ce bunica mea??? De ce aşa???...Mi-e atât de dor de bunica mea....mi-e atât de dor de bunica mea...Bunicaaaaa meaaaa!!!"

Am să urlu probabil toată viaţa de dor de ea...nimic nu o va putea aduce înapoi decât amintirile dragi şi calde....când mă ţinea în braţe şi îmi şuşuia un cântecel blând ce mă făcea să uit de toate...., amintirile când dacă mă privea totul era bine...nu avea cum să fie rău..., amintirile când din ochii ei mici şi negri...plini de duioşie...curgeau lacrimi de iubire când mă vedea..., amintirile când o vedeam croşetând lângă sobă...sau când adormeam în braţele ei...! Amintirea doar o va aduce înapoi şi uneori poate când o adiere de vânt îmi va săruta părul şi ochii...voi ştii că este ea!

Draga mea bunică...azi...pentru mine este cea mai dureroasă şi grea zi din viaţă...,azi ţi-am pieptănat părul pentru ultima oară..., azi ţi-am spălat chipul cu lacrimile mele privindu-te pentru ultima dată..., azi te-am rugat deşi plecată deja să îl săruţi pe bunicul din partea mea..., azi te-am mai rugat să mai săruţi un suflet drag mie şi să ai grijă de el aşa cum ai avut de mine..., azi am învăţat cum se poate muri şi cum se poate îngropa o parte de suflet..., azi te-am sărutat draga mea luându-mi rămas bun..., iar drumul bunica mea...drumul acesta este atât de greu...atât de greu încât...Doamne...cât aş fi vrut să nu îl ştiu face...să nu fi învăţat niciodată că există...!!!
Bunica mea...ştiu că acuma îţi e bine..., ştiu că eşti lângă Dumnezeu şi mai ştiu că EL zâmbeşte..., ştiu că eşti bine şi nu mai suferi..., dar golul imens pe care îl voi simţi atunci când voi privi la patul tău...nu îl va umple niciodată nimic...tu nu mai eşti acolo...acolo nu mai este nimic, decât amintirea vocii tale calde, a ochilor tăi negri de o blândeţe de nedescris, a braţelor care mă încălzeau doar printr-o atingere...., a făpturii tale atât, atât de iubita!
Bunica mea dragă...să nu mă uiţi...TE ROG...să nu mă uiţi...!!!

Aş vrea să mai scriu..., dar nu mai pot....mi-e sufletul plin de durere şi disperare..., dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru omul care mi l-a scos în cale să mă iubească şi să îmi fie alături, să mă ridice şi să mă sprijine (sufletel)...., îi mulţumesc la Dumnezeu că mi-a dat familia care o am, sora care mă iubeşte (sunshine)..., ii mulţumesc pentru voi cei care îmi sunteţi alături...îi mulţumesc pentru tot...fără de care acuma nu aş fi reuşit să mai fac un pas...sunt mută şi oloagă sufleteşte de durere...vreau doar să...urlu şi să .... o vreau înapoi şi nimeni nu mi-o poate da...nimeni!!!

......................................................

"Ecoul - Din copilarie"

Sa trosneasca lemne-n foc
Si sa vina multa noapte.
Un pridvor de busuioc
Cu miros de mere coapte.
Si sa ninga nins enorm
Pan' la streasina si peste
Si in scaun sa adorm, adorm
Ca din drog si de-o poveste.

Cu ziarul pe genunchi
Si cu pleoapele cazute
Sa-mi rasara moartea-n trunchi
Si pe ochi sa ma sarute.
Ce batrani sa fie vii,
Pacea lumii fie gata.
Eu copil intre copii, copii
Si afara tanar tata.

Si bunica sa ma ia
Sa ma duca-ncet spre perna
Si sa simt venind din ea
Toata linistea eterna.
Sa trosneasca lemne-n foc
Sub un biet ibric cu lapte,
Sa miroasa-a busuioc,
Sa miroasa, sa miroasa a mere coapte.

Si sa ninga nins enorm,
Pan' la streasina si peste.
Si in scaun sa adorm, adorm
Ca din drog sï de-o poveste.

...................................................................................................
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: crocantzel din 21 Martie, 2006, 01:32:30 a.m.: ce sa spun...Nu stiu cat de dorit am fost intr-o familie saraca cu 4 copii...Dar am aparut...Si nu-mi aduc aminte mult...Doar din cand in cand cum T(asa o sa-l numesc pe cel ce mi-a dat viata) se inchidea zambind cu mama in camera si apoi mama nu se ducea 2 zile la serviciu, batuta...Mi-aduc aminte de singurul lucru primit de la T in toata copilaria mea: un pachet de biscuiti din care am mancat 2 biscuiti si am pastrat restul pentru fratii mei...A, mai imi amintesc serile cand T venea seara beat acasa si mama dormea in camera cu mine si cu fratele meu in pat. Si discutiile din acele nopti dintre ei doi, cand el venea sa o cheme in camera lor...Si...si... :'( si pe mama plangand...bunicii nu mi-i amintesc bine, eram mic cand au murit...Si apoi vestea ca T nu mai are serviciu...Mama fusese disponibilizata cu cativa ani inainte si T nu o mai lasase sa se duca la serviciu...Refuzurile repetate de a-si cauta serviciu, noptile cand lua putinii bani din casa si pleca la jocuri de noroc iar banii pe care ii castiga ii bea cu prietenii...Cum ramaneam mereu singur, cei doi frati mai mari lucrand de la varsta de 18 ani, unul in mina si altul la 100km distanta...Apoi urmeaza divortul...Toate amenintarile si certurile la care luam parte, fiindca mama stia ca T nu o s-o bata de fata cu mine...Nu o condamn. Casele trebuiau trecute pe numele fratilor mei inainte de divort, ca sa nu intre la partaj. Am ramas cu mama. Fratele meu nu a vrut ca T sa fie alungat din casa, chiar daca ai mei erau divortati. A ramas, intr-o camera...Il vedeam cum nu are ce sa manance si nu-mi pasa prea mult...Nu mai exista pentru mine...Stiam ca nu are bani sau lemne pentru iarna si nici macar nu-l salutam...Era ca o stafie pt mine. Nu ma condamnati(oricum nu ma intereseaza, subiectul asta este mort pt mine), nu stiti cate vorbea despre noi...Faceam naveta la liceu 8 km pe zi pe jos...Luam de acasa un colt de paine ca sa mananc pentru a mai salva 10000...Cateodata intarziam primele 2 ore(faceam ore dupa amiaza) ca sa ma pot duce de dimineata la munca cu ziua...Si eram asa vesel....Cel mai spiritual din grup...Negrele ganduri de sinucidere nu treceau de bariere zambetului...Din cand in cand mai plecam din bar in bar cu fratele meu(cel mai mic dintre cei 4 frati ai mei e mai mare cu 6 ani ca mine) si ne imbatam...si era mai usor sa plang si sa ma descarc nimanui...Nu aveam puterea sa spun ce e pe sufletul meu nimanui...Imi era frica de reactia sa. Eram, si inca mai sunt, sigur ca s-ar speria asa de tare incat...........Nu ma plangeam nimanui. Nu mai suportam casa. Cand eram acolo parca eram alt om. Nu mai eram eu. Mereu pus pe harta, ma certam cu mama, cu fratii...Plecam mereu...Era ca un nor negru deaspura mea...Fratele cel mare s-a casatorit. A zis ca nu mai vrea sa stie de nimeni. A renuntat la nume si l-a luat pe cel al sotiei. Mama nu a avut nici un ban sa-i dea pt nunta. Eu m-am dus doar din complezenta, bani de dar am luat tot de la el...T s-a laudat ca i-a dat zeci de milioane si de aia moare de foame si nu mai are bani. Iar certuri si scandaluri. Fratele cel de-al doilea a venit acasa cu viitoarea sotie. Nu stiam de ce a ramas acolo asa brusc. Pana m-am trezit cu tatal sau cautand-o...Parintii ei nu erau de acord cu relatia dintre ei...Dupa 3 ani s-au casatorit, acum ea trebuie sa nasca, si de curand am aflat ca vor sa divorteze dupa ce se naste copilul...Cam acum un an T a plecat de acasa...Nu a mai aparut...Nu m-a interesat...Mama era inscrisa la ajutor social. T a pus niste bani in miscare si mama a ajuns sub acuzatie de fals in declaratii si uz de acte false. M-am dus si l-am cautat pe T si i-am spus ca daca nu retrage plangerea il omor cu mana mea. Nu m-a crezut. Am luat un cutit in mana si m-am jurat. M-a crezut. O vara inainte facusem oreion. Apoi au aparut complicatii. M-am internat in spital cu 42 de grade febra. La analize a iesit ca am leucemie, diabet si pancreatita. Mama era sa faca infarct. Dupa asta m-am schimbat. Nu-mi pasa de nimic. Eram alt om. Am luat bacul. Am dat la facultate. VISUL MEU DE_O VIATAAAAA. Singurul meu vis. Fratele cel de-al doilea are firma de zidarie, personala. Casa in care stam e a lui. I-au disparut 3mil din camera. S-a mutat in casa bunicilor sotiei. Ne-a blestemat. El mi-a fost si mama si tata. Il iubesc mai mult ca pe mine. As face orice pentru el. Cand m-am dus in camera sa si am vazut pustiu, doar ecoul ceasului auzindu-se acolo, am facut preinfarct. Apoi a venit sa ma ia cu el la munca sa fac bani sa-mi intretin familia. M-am dus. Sarahol. Si nu l-am recunoscut. Ma injura, ma trata ca pe un gunoi...Am inghitit. Ma gandeam ca in curand o sa plec in Craiova si o sa scap de tot...Mi-am revenit incurand...Munceam 10-12 ore pe zi...300.000 mazim pe zi...Nu mai stiam altceva. Apoi m-am mutat cu lucrul la un apartament cu inca un prieten care nu voia sa munceasca. Trebuia sa fac si munca lui, ca altfel eu luam injurraturi si urlete...El pleca acasa si eu ramaneam pana noaptea la 1-2 sa termin...La 7 eram in picioare sa o luam de la cap...Beam 20 pliculete de ness pe zi...Mi-am dat seama de ceva: ADIO FACULTATE! Mi-am gasit servici. Am plecat o data la Craiova, duminica. Cand am trecut pe la facultate, era deschis. Am intrat si mi-am luat dosarul. Eram intre primii 10. Am plans tot drumul pana acasa. Lacrimi cat pumnul si suspine atat de adanci incat nu mai puteam respira...Dar fara stirea mea mama s-a dus si mi-a reinscris dosarul...Acum lucreaza intr-o bodega mizera pe 3 mil pe luna care toti ii iau eu...si...si...nu mai pot continua...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 21 Martie, 2006, 08:18:12 a.m.: Si...si ...fi tare, dragul meu, D-zeu a fost langa tine tot timpul .Uite asa ni le arata si pe urma ni le ia, apoi ne da ceva mai greu de dus. Sa stii ca mama te e mandra de tine, ce mama nu ar fi? De ce sa renunti acum? Dupa atatia ani de chin si batjocura, de ce sa nu-ti realizezi visul? Meriti mai mult decat multi dintre noi sa faci ceva cu viata ce urmeaza.Ai trait in asa putini ani cat altii in 2 vieti. Nimeni nu te va condamna pt ce ai facut pana acum. Ma mir ca mai esti intreg si mai poti realiza greselile care ai fost obligat sa le faci. Merita sa lupti, lupta pt tine acum, nu renunta , chiar de ar fi cateva zile de fericire, asteapta-le si traieste-le din plin. Este dreptul tau , lupta dragul meu, lupta.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 21 Martie, 2006, 09:21:31 a.m.: Surioara mea scumpa si prietena voastra draga, Allia, trece prin momente cumplite.Ieri, nepretuita ei bunica a trecut in nefiinta.Sufletul sau se linisteste acum intr-un loc minunat. Va rog sa-i inchinati un minut din viata voastra , drept recunostinta pt dragostea cu care si-a crescut nepoata si pentru intelepciunea care i-a transmis-o.
DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA SUFLETUL MINUNAT :'( :'(

Suntem cu totii alaturi de iubita noastra Lady Allia.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: ONLY DESIRE din 21 Martie, 2006, 10:41:23 a.m.: Suntem alaturi de lady allia....Dumnezeu sa o adihneasca in pace pe bunica ei!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lorelei din 21 Martie, 2006, 09:53:21 p.m.: Lady Allia, nu stiu daca sa-mi para rau sau bine. Cred ca nici tu nu stii. Ei, trebuie sa trecem si prin astea. Si eu am trecut si stiu cat e de greu. Imi pare rau pentru pierderea ta. Suntem aici.

Crontzy, uffffffffffffffff, zau cu nu stiu altceva ce sa zic. un uffffffffffffff mare cat toate zilele. Fruntea sus! Or sa vina si vremuri mai senina. Iti intind mana, chiar daca virtual.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: alexia din 21 Martie, 2006, 09:59:42 p.m.: Si intr-o clipa problemele mele au devenit mici si nesemnificative! Va sunt alaturi si va doresc sa nu va pierdeti speranta ca undeva, candva, veti avea parte si de reversul acestor dureri!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 22 Martie, 2006, 11:55:56 p.m.: Va multumesc pentru ca stiti sa fiti atat de frumos alaturi de mine...!
Intr-adevar prietenii sunt darul cel mai frumos pe care ti-l face viata...! Mereu ne dorim sa cunoastem ingerii, dar ei sunt langa noi...mereu...fiecare zambet este un rasarit si fiecare mana intinsa la timp este o binecuvantare...va multumesc!

Am crescut prea repede....parca ar fi fost o clipa...am inchis ochii si m-am trezit plina de responsabilitati si griji, iar ceea ce ma doare este faptul ca nu pot intelege de ce bunica mea nu a putut avea acesti ultimi noua ani din viata...linistiti si fericiti? De ce bunica mea nu s-a putut plimba prin parc cu nepotii? De ce bunica mea nu a putut sa isi planteze florile in gradina? De ce bunica mea nu a putut sa croseteze ciorapei? De ce bunica mea a trebuit sa stea paralizata intr-un pat atata vreme...? De ce bunica mea trebuia sa vada zilnic acelasi peisaj..., sa auda aceleasi voci, ... sa vada aceleasi fete,...de ce din ochii ei trebuiau mereu sa se prelinga lacrimi de tristete si rusine cand o spalam si o schimbam...?
Toate acestea ma dor...ma dor pentru ca de multe ori imi doresc sa fi ramas copil, iar ea sa fii ramas sanatoasa..., dar a trebuit sa cresc, iar ea sa se imbolnaveasca si apoi sa isi tarasca existenta atat de dureros!

As fi vrut sa pot sa dau macar un pic timpul inapoi, dar nu pot...as fi vrut sa nu imi fi dorit ca ea sa il imbratiseze pe D-zeu..., dar mi-am dorit..., m-am rugat la D-zeu sa o ajute sa se impace cu EL, cu viata si cu ea insasi..., m-am rugat sa o ajute sa moara usor si sa nu stie...pentru ca ii era tare teama de moarte..., m-am rugat sa o ajute sa nu se mai chinuiasca atata...era deja prea roasa de durere fizica si sufleteasca..., iar D-zeu mi-a ascultat rugaciunea...bunica mea a murit impacata si nu a stiut ca moare!
Nu am vrut insa nici o clipa sa o pierd...nu as fi vrut sa o las...imi va lipsi enorm..., dar nu as fi fost niciodata pregatita sa ma despart de ea...Pentru astfel de momente niciodata nu vom fi pregatiti, dar trebuie sa stim ca viata nu intreaba...ea doar ne daruieste si ne ia...!

Am inteles din toate acestea insa...un lucru important....!!!
In viata trebuie sa inveti sa fii puternic...de multe ori nu pentru tine ci pentru cei pe care ii iubesti si ii doresti bine! Am inteles ca viata nu pune intrebari, nu raspunde, nu sta si nu asteapta...ea doar isi face ciclul ei obisnuit, iar noi trebuie sa invatam sa o intelegem, iar daca nu putem sa o intelegem intotdeauna trebuie macar sa o traim si sa o acceptam asa cum este ea...! Nu trebuie sa spargi valul ca sa ajungi la mal odata cu el...trebuie doar sa nu te opui lui!
Toate dezamagirile, durerile, neimplinirile...m-au facut mai puternica si chiar daca am pierdut macar nu am uitat lectia invatata, iar asta m-a facut intotdeauna sa trec mai usor peste caderile din viata.

Am sa multumesc mereu lui D-zeu pentru bunicii si bunicile pe care mi le-a daruit..., pentru povetele lor pline de intelepciune si frumusete, pentru sprijinul pe care mi l-au daruit atat de sincer si neconditionat, pentru omul care sunt si pentru sufletul pe care mi l-au infrumusetat prin simplu fapt ca au existat si ei in viata mea si am existata si eu in viata lor...!
Am sa multumesc mereu pentru amintirile minunate si magice pe care le-am avut in zilele de vara ale copilariei mele, pentru noptile frumoase de iarna in care bunica gangurea melodii crosetand, iar bunicul pufaia tigara langa soba..., pentru tot ce au insemnat ei am sa multumesc mereu vietii si lui D-zeu!

Iar pentru faptul ca ii iubesc atat de mult...voi incerca sa fiu o persoana asa cum m-au invatat ei sa fiu, voi incerca sa traiesc mereu frumos si sa traiesc frumos si pentru cei de langa mine, voi incerca sa iubesc si sa ma las iubita si voi incerca sa am o viata frumoasa si fericita asa cum si-au dorit mereu pentru mine!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 23 Martie, 2006, 12:03:11 a.m.: ....crocantzel....as vrea sa pot sa spun mai multe, dar nu pot decat sa iti spun ca esti o persoana puternica, o persoana care stie sa daruiasca sincer si neconditionat, o persoana care stie sa aprecieze ceea ce este frumos...! Inceraca sa iti pastrezi visul si speranta..., nu dispera...viata chiar daca uneori ne da suturi..., chiar daca este cruda si nedreapta, chiar daca este hoata si isi baga mana in buzunarul sufletului furandu-ne iluzii, sentimente si vise...stie sa se si revanseze atunci cand te astepti mai putin!
Nu inchide usa sufletului, iar daca totusi vrei sa o inchizi...las-o macar un pic de tot intredeschisa...cine va stii sa iti vada sufletul va gasi calea sa intre si sa ramana, sa aprecieze si sa umple totul de caldura, dragoste si liniste!
Iti doresc sa iti gasesti puterea sufleteasca de a continua sa lupti...!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: desdemona din 24 Martie, 2006, 03:17:14 p.m.: Din pacate eu nu prea am mai intrat in ultimile zle si nu am vazut aceste posturi pana acum...
nu imi gasesc cuvintele potrivite...dar ce poate fi mai nimerit in afara de Lady sunt aici...tot aici am ramas Lady a mea...oricand..
crontzy...dragul meu crontzy...noi vom astepta sa termini..si nu stiu cat conteaza pentru tine dar noi,eu suntem alaturi de tine..
aveti grija de voi...un zambet pe o raza de la Des..
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Guardian|Angel din 29 Martie, 2006, 09:09:54 p.m.: Imi pare rau ptr intarziere, dar sentimentele mele sunt sincere...regret nespus pierderile voastre dragii mei....sufar si plang alaturi de voi...si ma rog sa gasiti puterea de a merge mai departe...si eu am pierdut ceva important...pe mine...am ajuns sa sper, ca fiecare dintre noi sa gaseasca acel ceva care ne va face fericiti....va iubesc mult....!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: luceta din 21 Iunie, 2006, 12:30:25 p.m.: Draga lady Allia,ti-am citit povestea ,ca pe un basm frumos care se transforma in realitate...brusc.Imi place cum povestesti si sensibilitatea asta sigur ai luat-o de la bunicii tai minunati,bunicii tai de poveste.Fiecare are o poveste si marele nostru merit e in felul de a o spune...Ti-am simtit durerea si am plans cu povestea ta de mana...Esti un om adevarat si sunt sigura ca ''cineva ,acolo sus te iubeste''!
Crokantel-nu stiu daca am scris corect numele-nu te lasa.Mai devreme ,sau mai tarziu o sa rasara soarele si pe strada ta.Nu te da batut,astea sunt doar incercari.Lumea pare un circ imens,o tragedie continua...O sa fie bine,o sa vezi!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 17 Noiembrie, 2006, 06:39:31 p.m.: Buna seara bunica..., buna seara bunicule...

sunt departe, dar mi-am trimis sufletul sa va puna o floare pe morminte si sa va sarute sufletele care stiu ca nu ma vor parasi niciodata....

Dragii mei... nu as fi crezut niciodata, dar acuma pot zambi din suflet si sunt fericita..., desi uneori mai trec norii trecutului si deschid usa, dar sufletul ce-l am alaturi stie de fiecare data sa risipeasca durerea si sa stearga ploaia din priviri..., iar soarele mereu invata sa rasara...din nou, din nou...
Stiu ca nu am sa va mai pot vedea si auzi, dar va port cu mine in orice pas si va ascult cu fiecare suierat de vantulet gingas..., prin orice ciripit de pasare si va vad prin orice stea, prin orice fir de lumina....
Stiu ca nimic nu e la fel fara de voi, dar promit sa va duc cu mine in fiecare zi..., in fiecare Craciun si sa va sarut mainile prin fiecare globulet pe care am sa il pun pe brad..., prin orice gand care vi-l trimit...
Dragii mei...zambiti pentru ca acum mi-e bine..., iar sufletul meu zambeste din nou...

sunt departe..., dar imi trimit sufletul sa va ude florile de pe morminte si sa va spuna...noapte buna si...pe curand dragii mei...

:'( :) :-* :'( :)
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: pokemon din 17 Noiembrie, 2006, 07:00:43 p.m.: acum am citit povestea draga lady...si plang...nu stiu ce pot spune...fii fericita..pt ca meriti..esti o persoana cu adevarat deosebita..cu un suflet mare..esti minunata..te apreciez pt ceea ce ai reusit..pt cum ai reusit sa ti traiesti viata...

te imbratisez cu drag...andreea
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 17 Noiembrie, 2006, 07:18:39 p.m.: :) :-* :) multumesc Andreea!
Multumesc pentru cuvintele frumoase si pentru firavul si frumosul suflet pe care il ai...! Sa ai grija de el, sa il cresti la fel de cald si stralucitor... si...nu mai plange Pika Pika... ;), pentru ca tu si tineretea ta frumoasa, povestile tale pline de farmec si puritate trebuie sa ne dea din nou speranta si aripi...
Zambeste...si asa imi va fi si mie mai bine iubita mea... :-* :-* :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: pokemon din 17 Noiembrie, 2006, 07:26:56 p.m.: Zambesc scumpa lady
...povesti pline de puritate...din pacate..doar dragostea este pura...restul..este atins de rautatea celor din jur...de veninul pe care unii il au in suflet si il varsa asupra acelora care nu au nici o vina....
Pika pika plange..pt ca la un moment dat...credeam ca eu am probleme...si nu vedeam nici un mod de a rezolva...acum sunt bine..am trecut peste ele...dar ma simt rusinata cand vad ca persoane minunate,ca tine,ca multi altii au avut probleme reale..si au avuta tarie sufleteasca...au reusit in ciuda tuturor greutatilor sa ramana aceleasi persoane minunate cu suflet pur si incapabile sa raneasca voit pe cineva..iar eu..ma schimbasem mult...intrasem in randul celor care nu mai vroiau nimic de la viata..ma simt rusinata .... te admir mult...
Ai multa grija de tine si de sufleteul tau... :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 02 Decembrie, 2006, 12:52:16 p.m.: Nu cred ca m-as fi intors aici atat de curand..., sau poate e mai corect sa spun: nu cred ca m-as fi intors niciodata aici la aceasta parte a topicului, dar, am citit intr-una din zile un subiect... "se poate naste...", un subiect in care un suflet frumos de femeie vorbea atat, atat de frumos despre iubirea care s-a nascut intre ea si sotul ei..., sot care i-a fost inainte "cel mai bun prieten".
Ma bucur din suflet pentru ei...chiar ma bucur si le doresc din toata inima sa aiba parte de o iubire plina de impliniri, de fericire si magie... Le doresc sa nu lase norii ce le mai umbreste dragostea din cand in cand sa le-o acopere...ci, le doresc ca in umbra vietii sa aiba puterea mereu sa gaseasca o bucata de cer senin.
Citindu-i topicul...insa m-a tulburat profund pentru ca mi-a amintit de „cea mai intima si buna prietena a mea”..., o fata care nu cu mult timp in urma si totusi pare o vesnicie de atunci...imi era un sfetnic si un critic bun... O cunosteam „ca in palma”...si de cele mai multe ori imi placea ceea ce era, ceea ce vroia sa fie pentru cei din preajma ei si pentru cei pe care ii iubea.
Pe drumul vietii insa...undeva...am pierdut-o...! Nu imi aduc bine aminte cand si unde..., dar stiu de ce si stiu cum si imi amintesc cu fericire momentul in care ne-am reantalnit !
Era o persoana prietenoasa, plina de veselie, care radea mereu, care plangea din orice, care credea in povestile de dragoste, in printi si printese, care credea in puterea zambetului si in minunatia iubirii...,care se trezea in puterea noptii sa fuga la prietenele sau prietenii ei sa le aranjeze perina daca acestia ii cereau...
Ura singuratatea si iubea oamenii..., ii iubea si inca ii mai iubeste din adancul intregii ei fiinte desi increderea si sufletul i-au fost de sute de ori calcate in picioare..., dar ea s-a incapatanat pur si simplu sa mai creada in ei..., sa le dea sanse..., iar aici uneori a gresit...

De ce?

Pentru ca viata este prea scurta sa dai sanse infinite persoanelor care nu iti lasa la randul lor nici o sansa !
Pentru ca viata este prea scurta sa crezi in iubiri care ranesc si care te fac sa plangi !
Pentru ca viata este prea scurta sa crezi in sanse despre care stii ca nu se vor realiza, dar totusi speri...!
Pentru ca viata este prea scurta sa o mai scurtam si noi invaluindu-ne in iluzii si in fraze de genul: "maine va fi mai bine"...!
Nu va fi...!!! Niciodata nu va fi mai bine daca sufletul nu e fericit si daca nu ni se raspunde inapoi cu aceeiasi dragoste pe care o oferim...sau macar jumatate din ea!
Nu va fi...!!! Niciodata nu va fi mai bine daca traim singuri durerea si traim in doi numai fericirea!
Nu va fi...!!! Niciodata nu va fi mai bine daca ne vom pune pe noi insine inaintea celui de langa noi, negandu-i mereu orice traire, frangandu-i orice vis si zambindu-i atunci cand il vedem cum se prabuseste cu aripa franta...

Asta nu e prietenie, asta nu e iubire..., asta nici macar nu se poate numi o relatie !

Dar, revenind la fata de care va povesteam..., ea a crezut orbeste in toate aceste sanse, in toate aceste iluzii, in faptul ca oamenii se pot schimba si in faptul ca "maine va fi mai bine"... si... e adevarat ca e bine sa credem in oameni, e adevarat ca nu trebuie sa disperam si sa devenim lasi si plini de teama, e adevarat ca a fost bine, dar nu "maine" ci dupa ani intregi de lacrimi si tristete, dupa nopti intregi de lesin si de intrebari fara raspuns, dupa zile infinit de lungi si de grele..., iar pentru ceea ce are astazi, pentru ca sa fi fost cu adevarat bine nu trebuia sa astepte atat..., sa dea atatea sanse fara rost...trebuia sa stie sa renunte la timp si sa plece mai devreme.
La varsta de 12 ani a cunoscut printr-un prieten comun un baiat...a carui nume nu are importnata acum, aici, care pe la 14 ani i-a devenit cel mai bun prieten si, intr-adevar era cel mai bun prieten. Stiau sa rada si sa planga impreuna, sa se sprijine in orice ora din zi sau din noapte...stiau ce inseamna sa fii prieten !
La 17 ani el i-a cerut sa fie iubita lui, iar ea, fara sa se uite putin in suflet si sa vada daca asta este ceea ce simte, fara sa se gandeasca macar un pic asupra faptului ca ar fi putut confunda sentimentele...a acceptat ...
La 18, inainte de ziua de nastere s-au despartit copilareste..., iar asta pentru ca tatal ei i-a zis intr-o zi la nervi ca daca o sa il mai vada in casa pana dupa bacalaureat il da afara... :). Ea copil fiind...a luat totul in serios si ca sa nu isi faca "iubitul" sa sufere...l-a mintit...! L-a mintit ca are pe altcineva..., dar defapt nu avea pe nimeni..., insa nu vroia sa isi faca cei "doi barbati" importanti din viata ei sa sufere..., tatal ei si pe el...
Intr-un fel sau altul a considerat ca asa ii apara pe amandoi...si asa a si fost...
Indiferent de ceea ce s-a intamplat ei au ramas insa prieteni. Au avut si perioade foarte proaste in care s-au jignit si s-au ranit, perioade in care au uitat defapt ca inainte de orice au fost prieteni, dar..., dar... le-au depasit. Asta pentru ca atunci erau cu adevarat cinstiti unul cu altul si credeau cu adevarat in prietenia lor, pentru ca se respectau si tineau real unul la altul.
Intr-una din zile ea a avut un accident de masina...nu a fost grav, iar a doua zi i-a murit un foarte bun prieten..., prieten care avea doar 28 de ani, iar aceste doua intamplari nefericite au facut-o sa reflecteze asupra vietii ei..., au scuturat-o cu putere..., i-au amintit defapt ca viata este scurta..., si trebuie sa se bucure de fiecare clipa..., dar ea se simtea vinovata si singura.
Trista si abatuta, plansa si poate mai vulnerabila ca niciodata.... s-a intalnit cu acelasi prieten...prietenul ei cel mai bun si s-a hotarat sa ii spuna adevarul despre despartirea lor, iar viata ii aduce din nou impreuna. Dupa 6 ani de relatie...se casatoresc desi in mod normal nu ar fi trebuit sa o faca niciodata!


De ce?

Pentru ca iubirea se simte...nu se asteapta...
Pentru ca intre prietenie si iubire este un pas..., iar acel pas uneori nu stim sa il vedem..., iar ei ar fi trebuit sa se gandeasca bine la acest pas...
   Pentru ca un prieten este omul in mana caruia iti pui sufletul si viceversa, iar faptul ca te cunoaste si il cunosti foarte bine te poate insela in momente de singuratate si tristete facandu-te sa crezi ca este...iubire...
   Pentru ca atunci cand iubesti...iubesti pur si simplu tot ce este la omul de langa tine...nu vrei sa il schimbi..., iar ei ajunsesera sa vrea sa schimbe totul unul la altul...
   Pentru ca au fost sase ani de certuri, de neincredere, de renuntari, de compromisuri fara sfarsit..., iar partile frumoase au fost atat de putine incat uneori nici nu puteau sa le rememoreze...
   Pentru ca in acest timp nu au fost niciodata nicaieri impreuna..., numai ei doi...fiindca el se plictisea numai cu ea...
   Pentru ca au fost multe minciuni din partea lui, multe..., iar ea nu ar fi trebuit niciodata sa tolereze atat si atatea, insa mereu isi spunea aeeiasi fraza...: "maine va fi mai bine"..., "maine va vedea ca sunt si eu aici"...
   Pentru ca ea a uitat sa se mai respecte pe sine, el si-a permis sa o trateze ca atare...
   Pentru ca au ajuns sa transforme cea mai frumoasa prietenie intr-o relatie fara nici un viitor si au consumat-o..., au distrus-o pur si simplu...

   Au uitat pe undeva pe traseul vietii lor in comun ceea ce i-a facut atat de speciali...prietenia si sinceritatea dintre ei.
Uitand tot ceea ce a fost defapt real intre ei...prietenia...s-au trezit asemeni unor straini intr-o furtuna din care nu mai puteau iesi..., nu se mai vedeau, nu se mai auzeau, nu se mai cautau... fiecare trata situatia...in felul sau...
Si, incet, incet, fata vesela de care va povesteam devenise o femeie singura..., disperata..., o femeie fara lacrimi, pentru ca daca plangea el o jignea si o repezea..., o femeie caruia si visele ii erau interzise..., o femeie goala de ea insasi. Nu mai stia rade, nu mai stia zambi, nu mai stia sa aiba incredere in oameni..., ura femeile pentru ca toate erau frumoase numai ea nu... si..., ce era cel mai rau...se ura pe ea!!! Se ura pentru tot...: pentru ca nu a stiut sa aiba respect pentru ea, pentru ca a fost mai tot timpul nefericita, iar el neimplinit, pentru ca nu a stiut niciodata sa refuze ceva cuiva, pentru ca mereu s-a gandit la altii inaintea ei, pentru ca nu a stiut sa spuna adio la timp si s-a lasat trasa intr-o relatie de care stia ca nu va avea viitor!
Dar...nu..., nu..., ea mereu, mereu gandea ca..."maine va fi mai bine"...si a ajuns la clipa in care nu mai avea cu cine sa vorbeasca..., nu mai avea o prietena..., nu mai avea un prieten, parintilor si bunicii ei nu putea sa le spuna nimic pentru ca i-ar fi ranit, i-ar fi indurerat, iar ei si asa aveau problemele lor..., iar prietenul ei..., sotul ei...ii devenise parca un coleg de apartament. Ura asta! Ea mereu l-a vrut bine, l-a vrut fericit..., iar pana la un moment dat chiar a crezut ca l-a iubit si poate era in stare sa o faca, dar...durerea muta, faptul ca isi dorea in fiecare clipa sa moara...pentru ca deja refuza sa mai creada in dragoste si in faptul ca "maine va fi mai bine"..., toate acestea au facut-o intr-o zi sa il priveasca din nou...,sa isi aminteasca faptul ca era el...bunul si dragul ei prieten..., a vrut sa salveze pentru ultima oara ceea ce avea..., dar raceala, distanta si ceea ce a vazut a ingrozit-o...
Pentru prima oara realizase ca...nu mai era nimic acolo la el..., nu mai aveau nimic in comun, decat faptul ca lui i se parea ca mai au pentru ce lupta, mai au pentru ce continua, iar apoi ii reprosa (la nervi...) ca "ea era cea mai proasta alegere a lui" (ceea ce defapt asa s-a si dovedit a fi...), ca "ea i-a distrus viata", ca "ea l-a tinut in loc"...ca "ea il omoara si il face nefericit"...
Mai mult ca si sigur ca daca nu ar fi tinut real la el si la viata lui ar fi putut continua...era o fire care putea face abstractie de propria ei durere si prin grija ei de-a dreptul prosteasca fata de cei de langa ea ar fi putut sa duca la capat acea relatie, dar..., pentru ca nu mai dorea sa il vada suferind..., pentru faptul ca nu se mai vroia pe ea asa..., nu se mai placea, nu se mai respecta...a vrut sa plece...
Nu a lasat-o...i-a cerut sansa..., sansa pe care a avut-o de atatea ori..., sansa...pentru ca „trebuie sa mearga inainte orice ar fi, trebuie sa lupte, pentru ca el o iubeste si daca ea plaeca el se omoara”..., santaj sentimental cu care a tinut-o legata aproape doi ani...
Si astfel,...sansa s-a transformat in sanse, iar distanta intre ei s-a marit si mai mult... Ea insa niciodata nu a inteles cum poate cineva sa se simta atat de nefericit si totusi sa lege prin santaj persoana de langa el,... nu a inteles si nici nu poate sa inteleaga cum poate cineva sa vada persoana de langa el nefericita si totusi sa ii nege orice alta sansa de a-si reface viata si sufletul..., cum poate cineva sa mai pretinda ca toate acestea sunt...iubire...?!
Viata ei devenise un calvar..., iar singuratatea o ucidea putin cate putin
Intr-una din zile...zilele acelea care ar trebui sa fie calde si pline de iubire...(intre Craciun si Revelion)...ea l-a rugat ceva..., i-a vorbit..., s-a gandit ca poate, poate se va schimba ceva..., dar ceea ce i s-a raspuns a ucis-o..., a ucis-o cu adevarat!!!
Ceea ce si-au vorbit, certurile dintre ei, minciunile si porcariile...nu au rost sa fie descrise...pentru ca nu mai conteaza deloc cine a fost vinovat...sau nu mai conteaza cine a fost cel mai vinovat..., conteaza doar ca niciodata nu trebuiau sa se opreasca unul pe altul din drum si, trebuiau sa se desparta ca doi oameni maturi.
Dupa cuvintele reci si pline de indiferenta ea a fugit in baie... In cei 3 ani si jumatate in care au fost casatoriti ea doar acolo avea dreptul sa planga... Pana si sa planga era interzis...Era patetica, proasta si ..., dar nu mai are rost...
Ce avea atunci rost? Sa o ajute sa treaca peste lacrimi, sa discute real, sa faca si a doua zi ceea ce ii spunea seara, sa aiba un camin al lor unde sa nu fie mama capul familiei ci ei doi..., dar nu...a preferat sa fie rece, sa nu cumva sa ajunga ea sa profite de "iubirea lui".
Acolo s-a asezat jos langa vana...cu prosopul pe fata...sa isi infunde plansul..., hohotele de plans...si...a plans, a plans, a plans si s-a gandit, s-a gandit la toata viata ei... patetica de-a dreptul! O viata fara nici o realizare, fara nici un rost, fara vorbe calde (doar din cand in cand), fara sinceritate, fara sprijin, fara nimic..., fara iubire!
Nu avea nimic la cei 28 de ani..., nimic al ei, iar viata ei fusese o minciuna..., fusese un vis visat de altii pentru ea..., fusese viata altora traita de ea! Se simtea batrana, inutila si fara sens si...asa si a fost aproape 16 ani din viata!
De durere..., din atat plans a lesinat... Cat? Cine stie...caci oricum in cele 3 ore cat a stat ea la baie nu a venit nimeni sa bata la usa sa vada daca a patit sau nu a patit ceva...

Oricum...nu a murit...si desi asta si-a dorit...ma bucur ca nu a putut sa moara!

De ce???

Pentru ca asa am putut sa imi regasesc vechea mea prietena...m-am regasit in sfarsit pe mine, caci asa cum poate ati dedus deja, ...despre mine era si este vorba... Pentru ca am intrat in baie o femeie lipsita de idealuri, de vise, de viata si am iesit ... EU ! Eu cea de altadata, eu cea plina de vise si de lupta cu viata si porcariile ei, eu cea care niciodata nu renunta la sperante si la zambet si...am spus...: "GATA!"...
I-am spus ca raman langa el, dar sa nu mai astepte de la mine nimic..., nimic, pentru ca nu mai am ce sa ii ofer. Poate de multe ori dintr-un sentiment de vinovatie ii mai spuneam ca il iubesc, dar realizez ca nu l-am iubit niciodata...si nu m-a iubit niciodata...desi el mereu a spus ca m-a iubit...
Eu cred insa ca atunci cand noi insine nu ne iubim, nu ne mai apreciem, nu ne mai respectam...nici altii nu au cum sa o faca, iar atunci cand cineva te iubeste cu adevarat nu te pune mereu, mereu ultima prioritate, nu te jigneste, nu te minte, nu isi bate joc de tine cand plangi, nu te obliga sa renunti la tot ce iubesti tu mai mult... dreptul de a fi mama !!! Iar eu daca il iubeam...nu mi-as fi pierdut atatia ani din viata incercand sa cred in el, incercand sa il fac sa ma vada ci...eram acuma langa el si eram fericiti, dar...dupa cum am spus...ne-am confundat sentimentele si am sfarsit prin a deveni doi straini.
Am invatat din nou sa zambesc, sa sper..., am invatat ca sunt o o persoana care stie ce vrea, care are ambitii si idealuri personale..., am intrat la facultate, m-am tuns...mi-am facut prietene si am descoperit ca sunt femei care stiu sa fie si prietene, iar daca una dintre ele era "concurenta" am reinvatat sa am incredere in faptul ca si eu pot sa castig daca lupt...e conditia primordiala a oricarei competitii...concurenta...
Insa...imi pierdusem visul cel mai frumos...dragostea...nu mai credeam in ea..., nu mai speram in ea... Ma vedeam imbatranind langa acel barbat care odata mi-a fost prieten si...in afara satisfactiilor personale...nu mai vedeam nimic, dar ma gandeam ca am de dus pana la sfarsit o responsabilitate...cea de sotie...atat mai ramasese...
Uneori..., pentru ca nicodata nu scapi de obiceiurile vechi..., uneori mai ma trezeam noaptea si priveam pe geam... Vroiam sa mai pot visa ca dincolo de fereastra este totusi cineva..., un inger...care ma vede si care stie sa ma ia de mana in fiecare seara. Vroiam sa mai imi amintesc de jocul meu in care eu inchideam ochii..., imi puneam buzele si mana pe geam, iar dincolo de el cineva facea acelasi lucru... Uneori simteam un sarut dulce si cald...atat de plin de caldura si dragoste incat ma infiora si...sfarseam prin a cadea in singura mea prapastie... dorul de doua manute calde care atunci cand ma ating sa simt ca tot raul trece..., dorul de a simti cum e sa fii iubit cu adevarat fara sa doara...!!!
Fara sa vreau..., fara sa sper,.. intr-o seara...in timp ce sufletul meu urla a singuratate si a disperare...am intins mana si cineva mi-a prins-o cu adevarat...! De atunci nu mi-a mai dat drumul...indiferent de cat de greu mi-a fost si i-a fost..., indiferent de cat de greu ne este, indiferent de tot...a ramas...s-a incapatanat sa ramana si sa ma iubeasca asa cum nici macar nu am sperat vreodata sa fiu iubita!
Faptul ca cineva ma iubea atat m-a speriat...! Am vrut sa fug...pentru ca imi era teama sa mai sufar...! Imi era teama ca nu voi avea puterea sa fac pasul catre el din cauza ca ma gandeam la situatia mea...eram inca casatorita! Imi era teama de dragoste..., imi era teama de faptul ca poate sa plece de langa mine in orice moment si sa ma lase si mai goala decat eram..., imi era teama de mine..., dar cel mai teama mi-a fost de faptul ca pot sa las dragostea sa treaca pe langa mine si eu nici macar nu incerc sa o traiesc...
Atunci m-am gandit la faptul ca viata este scurta..., la faptul ca azi pot sa fiu aici si maine pot sa nu mai exist deloc..., iar asta m-a speriat..., m-a speriat pentru ca nu am vrut sa ma gandesc ca pot sa mor fara sa stiu cum este macar o data in viata sa fii iubit si sa iubesti cu adevarat...
Am stiut ca aceasta decizie il implica si pe sotul meu...
As fi vrut din adancul sufletului atunci ca sotul meu sa nu fi fost el...era mult mai usor... Asa..., pentru ca pentru mine inca mai insemna un prieten drag si mai inseamna..., pentru ca m-am gandit mereu la el ... indiferent de cum am plecat de langa el ... ma bucur ca am avut puterea sa o fac!
Imi doresc din tot sufletul ca intr-o zi sa gaseasca si el taria de a lasa resentimentele deoparte si sa redevina el insusi...baiatul..., de acuma barbatul pe care l-am cunoscut eu odata si sa realizeze ca a iubi nu inseamna a avea pentru totdeauna..., a iubi inseamna...a iubi! Nu "de ce?"..., nu "pentru ce?"..., nu "ce castig am?"...ci...pentru ca pur si simplu iubirea este iubire si nimic mai mult!
Imi doresc sa isi aduca aminte de faptul ca are un suflet bun si are multe de daruit..., dar trebuie sa si vrea sa primeasca... neconditionat si liber...
Imi doresc sa aflu intr-o buna zi ca prietenul meu a cunoscut iubirea adevarata..., ca este fericit si ca se poate bucura cu adevarat din adancul sufletului sau de niste copii pe care sa ii invete sa nu ne mai repete greselile...
Daca in viata facem alegeri este pentru ca la un moment dat nu suntem multumiti sau fericiti de ceea ce traim sau de ceea ce avem. Facem alegeri in speranta ca vom putea trai mai frumos, ca vom fi mai fericiti si vom putea darui mai multa fericire, ca vom ajunge la clipa in care vom deveni parinti si speram sa fim parinti buni..., iar copii nostri vor fi niste copii fericiti si sanatosi carora sa le putem oferi mai multe sanse decat am avut noi la un moment dat.
Eu imi doresc ca atunci cand voi fi mama sa stiu sa zambesc copilului meu, iar el sa simta ca este un zambet din suflet...pentru ca sa isi gaseasca in el toata puterea de a pasi in viata inconjurat de dragoste si liniste!
De asta am facut acest pas si am facut acest pas pentru ca mi-am dat seama ca locul meu nu a fost niciodata acolo...
Locul fiecaruia dintre noi este acolo unde ne simtim fericiti, iubiti, linistiti..., este acolo unde ne dorim sa fim mai buni, mai frumosi, mai plini de dragoste si stralucire, iar asta nu pentru ca ne-o cere cineva ci pentru ca asa simtim noi..., asa ne face iubirea sa fim!
Eu mi-am urmat sufletul si sunt nespus de fericita ca l-am urmat!
Fiecare clipa este o clipa pe care ador sa o respir, pe care iubesc sa o traiesc, pe care sunt atat de fericita ca am sansa de a o aduna in aceeiasi clipa cu a lui Catalin.
Fiecare zambet, fiecare privire si fiecare mangaiere de-a lui este pentru mine cel mai frumos cadou pe care viata mi l-a facut si continua sa mi-l faca!
Faptul ca ma iubeste atat de frumos..., atat de sincer si neconditionat...ma face sa cred ca sunt una dintre putinele persoane norocoase in viata prin faptul ca mi s-a dat sansa sa intalnesc, sa cunosc si sa traiesc adevarata iubire !
Sunt inca nopti in care ma trezesc speriata de faptul ca poate e un vis..., dar manutele lui care mereu, mereu m-au tinut langa el...ma fac cu fiecare zi in plus sa stiu ca nu va pleca niciodata de langa mine, iar daca este un vis...acest vis il vom trai impreuna, pana la capat, pana in ultima lui secunda si...il vom trai imbratisati si iubindu-ne...multumind vietii si lui Dumnezeu pentru faptul ca ne avem unul pentru altul...

Iar daca acesta este un vis...si lumea poate visa astfel eu va doresc tuturor din adncul sufletului meu..."Somn usor si vise fericite!"

......................................

Despre povestea noastra de iubire voi vorbi in alt topic..., intr-un topic unde iubirea exista..., unde lacrimile nu curg decat de fericire..., intr-un loc unde Catalin merita sa ii sarut prin cuvinte sufletul atat de cald si frumos...
Aici este parca prea trist si exista prea multe umbre... El merita doar zambet, soare si multa iubire... :) :-* :)
Multumesc iubitul meu pentru ca existi si ma iubesti atat, atat de frumos!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: pokemon din 02 Decembrie, 2006, 03:58:54 p.m.: Draga mea lady...destinul ti a adus soarele in viata..bucura te de el...lasa l sa te incalzeasca...fii fericita...iubeste...lasa te iubita....caci asta e tot ceea ce avem pana la urma in viata.
Ceea ce a fost inainte,a fost cu un scop...ca tu sa fii ce esti acum....sa poti recunoaste...sa poti sa iubesti cu adevarat...
Sa fiti fericiti....caci e atat de frumos :-* :-* :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Strumfita din 02 Decembrie, 2006, 04:14:13 p.m.: Dupa cum ziceam .. sunteti facuti pentru a fi impreuna .. sunteti minunati. Sa nu lasati pe nimeni si nimic sa va stea in calea fericirii si a iubirii voastre ..
aveti multi pupicei dulci de la mine :-* :-* :-* :-* ;D
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 04 Decembrie, 2006, 03:19:44 p.m.: Am crezut , cateva clipe, ca scrii despre mine.......atata asemanare a vietilor noastre nu cred ca s-ar intalni undeva( pana si numele lor) . In timp ce tu, scumpa mea surioara, ai fost singura , nu ai avut pe nimeni sa-ti stearga lacrimile, eu am avut cei doi ingerasi care ma ridicau de pe gresia rece din baie si imi sarutau lacrimile , care imi spuneau ca sunt ingerul lor cu par de frisca si imi iubesc inima plina cu lacrimi de sange. :'(Ingerii care imi tin sufletul viu si pentru care trebuie sa cred ca merit , ca voi primi ce ai primit si tu : respect, iubire , multumire , caldura sufleteasca.
In timp ce tu erai tinuta de minciuni, eu eram alungata de indiferenta. Si am ales sa raman , din mila , din teama, din respect , toate pentru viata lui.
DE CE?
Pentru ca mi-am pierdut speranta .
Pentru ca am ajuns sa cred ca nu merit si nu sunt in stare.
Am primit caldura pe care o cautam si acum traiesc , dar nu pentru mine.Din nou aceeasi greseala.
DE CE?
Pentru ca am inteles , in sfarsit, ca am o singura viata.
Pentru ca merita si stiu ca ma simte.
Pentru ca are suflet si ii pasa( de mine, de copii)
Pentru ca a crezut in mine .
Pentru ca ne avem doar unul pe altul.

Stii , Ramonica mea, cata fericire va doresc :-*Stii ca , datorita tie, nu am renuntat . Stiu ca , in curand, vei fi implinita .Eu mai am de luptat .......acum nu-mi mai este teama , sunt inconjurata de suflete care imi dau putere si imi readuc visele .
Aveti grija de iubirea voastra :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 04 Decembrie, 2006, 08:57:17 p.m.: Dragele mele..., va multumesc din suflet pentru faptul ca sunteti alaturi de noi, pentru ca zambiti iubirii noastre si stiti sa intindeti mana atunci cand este nevoie de o strangere adevarata si sincera de mana si de...suflet!
Poke si Lonely va doresc din suflet sa aveti parte de o viata frumoasa, va doresc sa aveti fericirea si norocul sa urcati in prima "barcuta" a iubirii pe care vi-o ofera viata si sa nu fiti vreodata nevoite sa inotati prin valuri negre si pline de durere si lacrimi, sa nu fiti nevoite sa cautati iubirea... Va doresc ca prima iubire sa fie aceea cu care veti merge inainte pana la ultimul zambet si sa va bucurati de ceea ce veti avea...., sa nu treceti niciodata prin astfel de experiente.
Fiti pline de stralucire, de iubire, zambiti si mergeti inainte...urmati-va sufletul si niciodata sa nu ascultati altceva decat ceea ce simtiti voi ca va este bine voua si sufletului vostru.
Si..., inainte de toate sa nu lasati niciodata pe nimeni sa va faca sa va simtiti triste, sa va faca sa credeti ca voi nu sunteti la fel de frumoase sau bune ca si alte persoane, sa nu lasati pe nimeni sa se joace cu sentimentele si viata voastra... Nimeni nu merita acest lucru!
Sunteti frumoase, inteligente, pline de sentimente frumoase...asa sunteti si nu lasati niciodata pe nimeni sa va faca sa credeti altceva!!!

....................................

cu drag si prietenie,
Ramona-Sandrina
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 04 Decembrie, 2006, 09:49:58 p.m.: Draga mea surioara...

imi aduc aminte cum ma rugam serile lui Doamne Doamne sa am si eu o surioara care sa ma tina in brate, sa imi zambeasca atunci cand mi-s ochii plini de lacrimi, care sa ma apere de copii mai mari..., care sa fie langa mine si sa ma bucur de zambetul ei..., dar apoi, dupa ce sufletul mi-a fost inselat si incercat de prea multe ori de prietenele din preajma (in care de fiecare data vedeam o posibila "surioara")...am incetat sa mai cred in faptul ca viata poate sa imi faca un astfel de cadou...
Nimic nu doare mai tare decat sa iti pui sufletul in palma cuiva si sa ti-l tranteasca de pamant..., iar apoi sa te paraseasca lasandu-te mai gol si mai plin de durere decat te-a gasit...
Intr-o zi insa..., atunci cand viata mi-a fost atat, atat de greu incercata, iar greutatile nu mai incetau..., cand sperantele nici macar nu mai indrazneau sa se nasca...viata mi-a "nascut" o surioara... O surioara asemeni unui inger...!!! Un inger adevarat...nu doar la chip ci si la suflet! Are cel mai frumos suflet..., cei mai calzi si minunati ochii... Este surioara mea...si mereu a stiut sa ma tina in brate si sa imi cante despre dragoste si frumos..., mereu a stiut sa fie alaturi de mine atunci cand am avut nevoie si niciodata nu a plecat... Oricat a fost de greu, oricat a fost de departe ea a stiut mereu sa existe langa mine si sa ramana...
Am cazut de multe ori in ultimul an... Am cazut uneori atat de jos incat nu mai simteam decat mucegaiul vietii si frigul din suflete... Doar Catalin si surioara mea au stiut sa ma incalzeasca si sa ma ridice catre soare..., sa imi arate cat de frumos este sa inveti din nou sa crezi si sa zambesti...
.........................
Nu vreau sa par nedreapta...de aceea va multumesc tuturor de aici de acasa..., din lumea LoveTime..., care ati stiut sa fiti prieteni adevarati si va promit ca am sa stiu mereu sa fiu langa voi si am sa stiu sa zambesc atunci cand va fi nevoie de zambet... Vreau sa stiti ca pentru mine fiecare...insemnati ceva si pentru mine fiecare sunteti cineva...: un inger, o floare, un zambet, o speranta... sunteti minunati si va iubesc sincer si din suflet...!!!
.......................

Draga mea Lili...

Am fost langa tine pentru ca nu am stiut sa fiu departe!
Am fost langa tine pentru ca acolo am simtit ca vreau si trebuie sa fiu!
Am fost langa tine pentru ca te iubesc enormmmmmmmm de mult!
Am fost si voi fi alaturi de tine mereu atat timp cat voi exista fizic ca si om, pentru ca sufleteste voi fi langa tine si dupa ce voi zambi pentru ultima oara vietii pentru toate bucuriile si fericrea pe care mi-a daruit-o!

Eu...am gasit puterea de a ma ridica si de a merge inainte pentru ca am avut langa mine un barbat car a stiut mereu, mereu sa imi fie alaturi, care mi-a zambit incontinuu...chiar daca uneori ar fi brut sa urle de durere... Am putut sa fac acest pas deoarece Catalin mi-a dat aceasta putere... Mi-a dat-o prin puritatea sentimentelor lui, prin puterea cu care ma iubeste..., prin insistenta cu care a stiut sa imi ramana alaturi in tot acest calvar...
Iti doresc ca ingerul tau sa te poata face intr-o zi sa te desprinzi definitiv din lumea aceea plina de nori si ceata in care existi, de lumea aceea lipsita de culoare si iubire in care traiesti si sa iti arate ca viata poate fi si frumoasa...si plina de impliniri!
Iti doresc sa iti amintesti intr-o zi cu toata puterea si tot sufletul ca fiecare avem o viata in primul rand pentru noi insine..., alfel nu putem sa o avem pentru nimeni...!
Nimic nu imi doresc mai mult decat sa fie surioara mea fericita..., fericita cu adevarat!
Te iubesc din suflet draga mea surioara Lili... :-* :-* :-* si nu am sa te las din bratele mele...NICIODATA...oricat de greu va fi sa fie!!!

........................................................
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: pokemon din 05 Decembrie, 2006, 08:29:47 a.m.: Draga Lady....mulrumesc pt urarile tale...din pacate...am simtit durerea aceea despre care vorbesti,am pierdut nopti plangand,am fost ranita,am fost facuta ca ultimul om....nu mai aveam incredere in mine...nu mai aveam incredere in nimeni....dar a trecut...am reusit sa ma rup de cel pe care credeam ca il iubesc...si credeam ca ma iubeste....am reusit...dupa aproape 4 ani....nu ma intrebati de ce am stat asa de mult....credeam ca insemn ceva pt el...visam sa imbatranim impreuna...dar...visam doar eu....Dar acum a trecut...acum e bine...am vazut ce inseamna iubirea...adevarata....
Sa fim fericiti toti...meritam....mUlti pupici draga Lady :-* :-* :-*
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 07 Decembrie, 2006, 10:23:43 p.m.: Stii Pika Pika... e ceva ciudat cu noi doua... :) !
Si mie exact atata vreme mi-a trebuit... 4 ani ! dar...important nu este timpul acela ci faptul ca amandoua am reusit sa mergem mai departe...

pupici iubita si...sa nu pierdem sirul... hmmm, oare sunt la impinsul sau trasul bocancului? ::)
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: pokemon din 08 Decembrie, 2006, 10:14:36 p.m.: eu imping...ca am prins forte noi...
nu regret draga lady ce a fost...am invatat ceva din acea relatie...acum ma bucur de ceea ce traiesc...Sa fim fericite!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 16 Aprilie, 2007, 03:15:11 p.m.: Draga mea...nu trebuie să fim mereu de acord... :) :-* :), dar să ştii că nu este vorba despre o "toană" de a mea de moment, nici de inocenţă sau naivitate... le-am depăşit...din păcate aceste sentimente... Mi-ar fi plăcut să mai ştiu naivitatea, inocenţa..., mi-ar fi plăcut să mai mă îmbujorez odată sperând în Făt Frumos...care defapt este... :laugh: un orc..., dar viaţa te învaţă lecţii despre naivitate...şi pot să spun că nu prea am absentat de la nici una!
Nu denigrez ce am...! Ce am este bine păstrat în sufletul meu, în tot ceea ce însemn eu...şi mă dedic întru totul iubirii, familiei, prietenilor...! Nu denigrez nici ce nu am... pentru că înseamnă că nu îmi doresc...!
Spui că sentimentele nu sunt de carton?...sunt!...probabil că nu toţi se joacă cu vorba, cu sufletul cuiva, probabil că undeva fiecare este un "rubin preţios" ce împrăştie roşu, dar...în general oamenii se joacă atât cu vorba cât şi cu sufletul!
Sacrificiu? ...Eu înţeleg sacrificiul când îl fac eu...de bună voie...şi atunci nu ar mai trebui să fie un sacrificiu, dar...vrem sau nu...este...! Nu am aşteptări mari...îmi plac lucrurile simple...mă bucură mai mult!

Haide să îţi povestesc ceva...legat de sentimente de carton:

Prima prietenă "adevărată" cu care am crescut...ne-am împărţiti până şi scutecele...(ca să înţelegi ce vreau să spun)..., am ajutat-o absolut necondiţionat în tot...am fost lângă ea atunci când mama ei a paralizat, am ajutat-o să aibă grijă de mama ei, i-am şters lacrimile la primul eşec...am luptat până şi cu D-zeu pentru ea... nu i-am cerut nimic decât să îmi fie alături...atât!!!!!! ... mi-a fost...până şi în patul conjugal... :laugh: :laugh: :laugh: mda...să plâng acum?! Nuuu! Nu am plâns nici atunci! I-am dorit o viaţă împlinită, fericită...îi doresc şi acum, doar că...nu mai am încredere nici măcar în umbra zâmbetului ei!
Nu am avut nevoie să îmi zâmbească ... ştiam să îi recunosc zâmbetul..., nu aveam nevoie să îmi fie aproape...EU o simţeam aproape...deşi m-am îndoit se pare de apropierea ei....! Nu aveam nevoie să îşi sacrifice nimic...! Aveam nevoie doar de...prietenia ei sinceră...atât! De ea...aşa cum era ea în anii copilăriei noastre când o ţineam în braţe bucurându-mă de ea ca de prima floare într-o zi rece!!!
Am învăţat atunci lecţia cea mai crudă a vieţii... :'(...şi am uitat să mai am încredere în oameni...!!! A fost prima dată în viaţa mea când "NU MAI AVEAM ÎNCREDERE ÎN OAMENI" !!!! ...şi ... nu mi-a plăcut! EU NU ERAM AŞA!!!
Îmi era teamă să mai spun cuiva ceva..., să îmi mai deschid sufletul..., să mai visez....! Îmi era teamă de fiecare femeie în parte..., am ajuns să urăsc femeile!!! Şi am ştiut că ... dacă nu încetez cu acel comportament deviant şi tâmpit încet, încet nu la lume renunţ...ci...la MINE!
Am zis...: STOP! GATA! ...şi...am dat o nouă şansă...unei alte femei!
O colegă de facultate cu..., care vorba profesorului meu..."eram legate ombilical" ... :)...! MI-a fost atât de drag de ea, de veselia ei, de pofta ei de viaţă, de a iubi, de a învăţa...! Mi-am deschis din nou sufletul, viaţa...am primit-o cu tot ce eram eu, cu braţele deschise...am împărţit cu ea ceva de preţ...CE?...sufletul meu! Ştii ce am primit în schimb? Ignorare atunci când aveam cea mai mare nevoie de un prieten...! Eram singură eu şi cu mine...într-o lume abisală şi mucegăită de ţipete, de plânsete, de îngenuncheri, ...plină de întrebări, de lacrimi... Nu aveam încredere în nimeni atunci...şi ea...nu a vrut să îmi fie alături! Viaţa ei era mult mai importantă..., iar faptul că eu mă trezeam noaptea şi mergeam la ea când era bolnavă, când plângea...era demult un fapt uitat! Şi...ca să fie şi mai bine...să îmi arate că viaţa e uneori mai "curvă" decât pare...la moartea bunicii mele nici măcar nu m-a sunat! Eu am sunat-o şi când i-a murit câinele ei preferat... :'(. A venit doar la cimitir şi...a plecat pentru că trebuia să se întâlnească cu cineva... cum să rămână ea la pomană, să îmi ştearhă lacrimile...nu? ŞI...pentru că nu e totul ok...când eu şi Cătălin am hotărât să plecăm împreună pentru că trăiam un coşmar şi am vrut să ne vedem de viaţa noastră...a mers la fostul meu soţ şi i-a spus tot...(nu că el nu ştia, dar care era rolul ei aici?...era VIAŢA MEA)..., dar măcar dacă i-ar fi spus aşa cum a fost... Nu am dăruit ca să primesc înapoi, dar am sperat măcar la o mângâiere, dacă tot e să vorbim despre sentimente şi prietenii!

Bun...şi...pentru că eu nu mă lecuiesc...am continuat să cred în oameni, în sentimentele lor..., în frumuseţea lor...şi nu regret! Ştii doar ce regret? Gustul amar pe care îl ai atunci când zâmbind deschizi uşa sufletului cuiva în care crezi, iar acea persoană îşi bate joc de sentimentele tale, de zâmbetul tău, de mâna întinsă pe care i-o oferi! Nu sunt naivă...nu cred în oameni doar pentru că zâmbesc frumos...ştiu că oameni dor....însă lipsa onestităţii, jignirile....fac cât nu fac 1000 de palme!

Şi ... şi aşa...nu denigrez...continui să cred, să iubesc, dar de aia simt din când în când să spun ce mă doare...ca să mai scap de gustul amar!

Însă vrei să ştii ce cred eu despre o prietenie adevărată?... sunshine..., desdemona..., cv..., pokemon... (şi mai sunt câteva persoane...nu ID..., persoane!!!) - persoane care ştiu să dăruiască chiar dacă sunt departe şi zâmbetul nu se vede! Ăsta este motivul pentru care eu mă încăpăţânez să mai cred în oameni!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 16 Aprilie, 2007, 04:13:40 p.m.: ...şi pentru că uneori fără să vrei revii la trecut..., de parcă nu ajunge că el trăieşte în tine, îţi soarbe din existenţă şi uneori te sufocă... îmi amintesc de clipele în care existam doar eu şi un colţişor din baie...! Câtă intimitate între mine şi acel colţişor... El nu întreba de ce plâng...., el nu mă repezea, nu mă făcea hipersensibilă şi naivă, nu îmi lua mâinile de la ochii ca să îmi vadă lacrimile şi să râdă de ele ironic...mă lăsa să plâng...între pereţii lui..., mă lăsa să îmi ghemuiesc sufletul şi să urlu cu faţa îndesată într-un nenorocit de prosop...până îmi era rău, pănă nici să urlu, nici să lăcrimez nu mai puteam... Apoi...mă lăsa să mă ridic fără să mă împingă sau să întrebe: "singură nu poţi?"...şi ştia să mă aştepte mereu...înghesuit şi rece...în tenebrele mele...în care visele se contopeau în durere...şi aş fi vrut să urle gura mea măcar o dată singură...fără mine!
...mă întreb însă...m-ar fi auzit cineva?...D-zeu şi sufletul meu îndesat în D-zeu ca în ultima salvare...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: amelie din 17 Aprilie, 2007, 12:08:39 a.m.: strigatele tale in acel coltisor de baie...nu cred ca le-ar fi auzit cineva....dar cred ca la un moment dat ai strigat si in afara lui...si astfel cineva te-a auzit...si a fost alaturi de tine cand ti-a fost greu...si-acum,daca ne dai voie, vom fi si noi...cei de pe lovetime...(si imi face deosebita placere sa ma simt si eu a acestui site!) ;) :wub:
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 17 Aprilie, 2007, 02:56:19 a.m.: :)...eşti a acestui site draga mea...! Eşti o invazie de frumuseţe şi gingăşie, iar eu îţi mulţumesc pentru că îmi încânţi sufletul cu prezenţa ta minunată!
De ziua ta...într-un fel sau altul am vrut să fiu şi eu mai aproape de tine..., dar am uitat să scriu la topicul..."La Mulţi Ani amelie..." ... ţi-am transmis îmbrăţişările mele...aici...:

http://www.lovetime.ro/community/index.php?topic=4905.msg46592#msg46592

Te rog să le primeşti cu drag şi prietenie! Îţi doresc să ai parte de cele mai frumoase sentimente în viaţa ta!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: pokemon din 17 Aprilie, 2007, 08:30:03 a.m.: draga mea,
nu avem sentimente de carton.din pacate avem in jurul nostru oameni care nu stiu sa iubeasca,nu stiu sa pretuiasca o persoana.
rolul acestora este acela de a ne face sa ii apreciem pe acei care au inima mare,care stiu sa fie alaturi de tine in orice situatie.
este dureros cand te dezamageste cineva si mai ales cand pe acea persoana o consideri prietena sufletului tau.dar uneori sunt bune si aceaste experiente.din pacate...sunt bune...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 17 Aprilie, 2007, 12:23:09 p.m.: Da..., dar în viziunea mea despre viaţă şi sentimente...cei care nu ştiu dărui din teama de a nu fi răniţi, cei care nu ştiu zâmbi din teama de a nu le fi primit zâmbetul, cei care nu ştiu iubi din teama de a nu fi iubiţi...sunt asemeni unor stele fade, fără strălucire...care se pierd în întunericul de pe boltă, se contopesc cu timpul şi...se pierd fără a lăsa ceva în urmă! Teama ne face de cele mai multe ori să ajungem la capătul vieţii fără să avem vreun bagaj..., ajungem doar goi şi trişti!
Oamenii aceştia...au sentimente de carton...! Împart peste tot manifeste despre culoare, dar ei nici măcar nu ştiu să o distingă! ...
Cât despre cele două prietene...să le dea D-zeu numai bucurii, fericire...să aibă parte de ceea ce iubesc şi să fie iubite! Nu le port pică..., nu le urăsc...! Mi-am dorit, dar în afara câtorva urlete de durere, întrebări fără sens, lacrimi...în rest a rămas doar ... liniştea! Nu pe ele le-am pierdut atunci..., ele nici măcar nu au existat ca şi prietene...o prietenă nu îţi face aşa ceva... - pe mine m-am pierdut atunci - , dar este bine că am găsit tăria să mă şi regăsesc! Viaţa e mult prea scurtă...trece mult prea repede în vârtejul timpului care ne duce cu el asemeni unor frunze ca să am dreptul să stau pe loc doar pentru că sufăr, doar pentru că e mai bine să îmi plâng de milă...! Nu am dreptul de dragul celor pe care îi iubesc, de dragul celor care mă iubesc, de dragul meu...NU AM DREPTUL...să nu îmi trăiesc viaţa aşa cum merită ea trăită! Şi...am mers atunci mai departe, merg şi acum şi voi merge indiferent de cât de greu va fi să ajung la capăt...: în coate, târâş, în lacrimi, imposibil, eroic..., dar voi merge şi vreau să privesc mereu sus...ca să pot ajunge în picioare şi să pot zâmbi!

Mulţumesc pentru tot dragă Pika-Pika...! TU eşti o prietenă...ele erau doar închipuiri frumoase într-o zi de vară...!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 24 Aprilie, 2007, 02:56:57 p.m.: ...Aşteptând micuţul-infinitul meu miracol..., privind către burtica unde din când în când se simt mişcările unui omuleţ ce luptă să trăiască, să învingă, să se nască... mă gândesc că legătura dintre mamă şi copil ar trebui să fie una magică, deosebită..., o legătură de viaţă!
...Pe mine copilul meu nenăscut încă m-a învăţat să trăiesc, să zâmbesc, să vreau să biruiesc şi să urc munţii cei mai înalţi ai destinului...pentru el, pentru dragoste, pentru mine...! M-a învăţat că viaţa este un dar absolut magic şi mă învaţă mereu lecţii importante pe care nu am ştiut că voi putea vreodată să le învăţ!
...Trăind această minune...nu pot să nu las pe colţul genelor o lacrimă amară...gândindu-mă la faptul că eu am crezut că MAMA...este ea...!
Ea, cea care m-a născut..., ea sub ochii căruia am scos primul scâncet în dorinţa de a trăi...! Încă dinainte de a mă naşte..., din momentele în care de ea mă lega orice mişcare de a ei, mă lega un cordon fermecat...ar fi trebuit să învăţăm amândouă că noi suntem magice, fermecate, că suntem invincibile...că putem cuceri orice împreună şi putem învinge valurile...! Da, ar fi trebuit să învăţ că zâmbetul te ridică..., că privirea te mângâie, că pieptul te alintă...
Dar acum, o privesc de multe ori şi...nu ştiu când munţii pe care trebuia să îi învingem au devenit ziduri între noi..., nu ştiu când zâmbetul a uitat să mai zâmbească şi doar taie în suflet..., nu ştiu când privindu-mă prin ochii ei am încetat să mă mai văd şi găsesc doar un gol rece şi departe...
Între noi două s-au născut depărtările, iar marea dintre noi care trebuia să ne atingă cu duioşie...e plină de valuri înspumate, de corăbii de sentimente dispărute, de insule de îmbrăţişări scufundate...
Unde sunt munţii mei de iubire de unde ar fi trebuit să strig: sunt invincibilă?
Unde e marea mea unde trebuia să mă pierd fără să mă înnec în valuri ce plesnesc fiinţa până la sânge?
Unde e invincibila, magica, duioasa mea cu ochii de mine pe genunchii căreia să îmi adorm tâmplele sufletului meu obosit de atâta viaţă grea...prea timpuriu să spun asta...prea târziu să mai pot schimba ceva...
Unde e ea...mama mea...în care trebuia să îmi nasc fiecare clipă a copilăriei..., fiecare întrebare a adolescenţei..., fiecare luptă a tinereţii...
Unde e?...
Nu ştiu...ştiu doar că e pierdută undeva între ea şi mine..., între viaţa care pentru ea nu a fost ce trebuia să fie şi viaţa mea care acum ar trebui să reînceapă..., e pierdută undeva mai departe decât o poate îmbrăţişa privirea mea care o plânge de drag şi dor..., e lângă mine şi totuşi nu am să pot să o regăsesc niciodată!
Şi totuşi...o iubesc enorm...îmi va fi mereu dor de marea ce trebuia să o privim împreună, de munţii ce trebuia să îi urcăm împreună..., îmi va fi dor şi drag mereu de ceea ce nu a fost niciodată, dar eu totuşi i-am dăruit în sufletul meu...!
Mi-e dor de mama...
Ar fi trebuit să fie ea...
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 29 Aprilie, 2007, 03:31:28 p.m.: ...uneori ma gandesc ca niciodata nu se va sfarsi..., alteori parca incerc frustrari si ma incapatanez sa alerg dupa timpul pierdut sa il aduc inapoi...sa invat sa nu mai pierd din el nimic - pentru mine, pentru noi-.
...alteori ma gandesc la faptul ca niciodata nu am refuzat sa-mi infrunt temerile, sa lupt cu viata, greutatile, cu esecurile si realizarile...mereu am incercat sa merg mai departe chiar si atunci cand viata mea a trebuit sa o ia de la capat... am facut ceea ce a trebuit si in clipele cand altii din jurul meu care ar fi trebuit sa imi fie alaturi...au existat doar pentru ei..., au facut doar ceea ce le-a placut lor fara sa tina cont de oamenii de langa ei...
...ma gandesc la faptul ca viata mea s-a luptat mereu cu lacrimile, durerea, moartea...cu viata in general...si am incercat sa raman om in toata inumanitatea de care am avut parte... am crescut departe de parinti, am invatat sa pasesc adanc in viata de mica..., am facut cunostinta cu munca, cu esecul si implinirile de la o varsta la care altii invatau sa se joace..., am invatat sa iubesc sinceritatea, bunatatea, iubirea de la niste oameni simpli, batrani si plini de intelepciune pe care durerea nu i-a infrant ci i-a pastrat...OAMENI..., am fost nevoita sa ma adaptez dintr-o data la o alta viata...cand am revenit acasa... scoala, invatatoare, colegi...casa in care ma trezeam si ma culcam..., mi-am invatat printre scancete de copii mici, printre leganaturi, printre scutece si am stiut ca nu am dreptul sa invinovatesc... viata lor imi devenise prea draga... am crescut invatand alfabetul de trei ori...matematica, literatura, istoria..., am invatat copilaria in timp ce invatam sa cresc pentru mine... apoi...am invatat teama!!!...teama ca fratele meu putea sa moara de comotie cerebrala la nici 8 ani... am invatat rugaciunea... si in timp ce mama era la servici in timpul zilei imi reanvatam fratele sa vorbeasca, sa umble..., iar noaptea...cu un prosop invelit pe cap si cu picioarele in apa rece...invatam sa devin cineva in viata...ma pregateam de bacalaureat si facultate.... am reusit!...pentru ca mereu, indiferent de tot am ramas eu insumi... mi-am invatat lectii dupa lectii viata si am stiut ca daca eu nu ma ridic in picioare nu o va face nimeni pentru mine...am invatat dupa fiecare cadere...sa umblu din nou...
...am stat langa doi oameni dragi...in timp ce viata lor se scurgea in ghearele cancerului...i-am vazut scuipand plamani si ficat...pe cei care mi-au fost stalpi in copilarie si adolescenta...si STIAM...ca nu pot face nimic decat sa raman...sa nu plang...sa zambesc...sa ii tin de mana...sa ma rog din nou si din nou cuiva care atunci credeam ca nici nu stie sa auda... le dadeam medicamentele, apa...le spalam cu coltul prosopelului fata, mainile, gatul si le sarutam fiecare clipa urland in gand...
...din dragoste pentru ei..., din respect pentru toate lucrurile si sentimentele frumoase pe care mi le-au impartasit avand incredere in mine ca le voi da mai departe am lucrat in volunatriat...unde boala si moartea erau la ele acasa...si tot ce conta era ajutorul, bunatatea, dragostea....care sa faca trecerea dincolo mai usoara...
...mi-am petrecut 9 ani langa FEMEIA...care m-a invatat tot ceea ce sunt eu azi ca om...BUNICA...si in loc sa mi-i petrec bucurandu-ma de cum imbatraneste...mi i-am petrecut ducand-o la baie, spaland-o in cada asemeni unui copil mic...stergandu-i lacrimile de jena cu un sarut cald si un zambet larg si amintindu-i ca ea m-a ingrijit si spalat deasemenea... mi i-am petrecut apoi vazand-o cum se sterge...cum nu mai poate sa se ridice nici macar sa stea sprijinita pe marginea patului...nici macar sa manace...nici sa mearga ca alte dati la baie sau in cada... bunica mea si-a petrecut ultimii 2 ani din viata in pampers, in dureri, in lacrimi, in jena, in dorinta de a se stinge sa nu mai fie o povara...iar eu mi i-am petrecut zambind ziua langa ea, spaland-o, ingrijindu-i ranile facute de la atata stat pe pat, vorbindu-i despre soare, citindu-i poezii, cantand cu ea cantecele copilariei mele...stand langa ea de Craciun si colindand...de Revelion...in fiecare zi..., iar noaptea...noaptea...mi-am petrecut-o 9 ani plangand, implorand, rugandu-ma...tarandu-ma...intr-o viata putreda de fericire si implinire pentru mine...
...in timpul asta nu aveam pe nimeni alaturi...prietena cea mai buna se culcase cu sotul meu..., sotul meu nu mai exista nici macar ca si prieten de foarte mult timp...copilul meu nenascut murise...parintii aveau prea multe pe cap sa mai ii incarc si eu..., iar viata mea trebuia sa mearga mai departe...cu facultatea pe care o incepusem, cu firma pe care o deschisesem...cu bucurii si necazuri...
...singura am invatat in anii astia ca durerea te invata sa fi om... si indiferent de ceea ce vrei sa faci...fa doar ceea ce te reprezinta...
...am facut...am iesit dintr-o casnicie la o varsta la care altii au copii...sunt impliniti... am iesit si am renuntat la tot... la bunuri, la firma pe care eu am "nascut-o, crescut-o...", la orasul natal..., la prietenii care nu mi-au fost niciodata prieteni... am plecat sa imi alin sufletul, sa mai dau o data piept cu viata de la zero...
...servici gasesti cu greu...facultatea o reiei cu greu in alte locuri...prietenii...si ajungi la concluzia ca esti singura persoana in care trebuie sa crezi...tu si cel de langa tine... tragi aer in pieptul vietii...iti iei elan...si faci din nou pasi...
...in lupta noastra pentru a ne cladi un camin...ne-am ciocnit iarasi si iarasi de oameni care ne invata ce e viata cand ei ar trebui sa o traiasca mai mult pe a lor...ca sa poata sa dea sfaturi pertinente, ne-am ciocnit de oameni care ne invata cum trebuie sa traim cand ei stiu doar sa moara incet incet intr-o lume doar a lor, de rautate, de piedici... asteptam un copil si il asteptam doar noi si mama lui... parintii mei ...., dar ma rog sprijinul se da acolo unde se simte sa se dea... nu il mai astept...defapt nu astept nici un sprijin...oricum nu l-am avut niciodata...si totusi m-am descurcat... uneori insa dintre miile de ganduri si sentimente...ma mai doare mama..., dar trece...
...am ajuns din nou aici...pentru ca uneori ma inabusa totul...si simt ca vreau sa respir expirand ce ma doare...amintiri si dureri...
...uneori...ma privesc si vad un om tare batran...pentru care viata a trecut de prea multe ori prea repede...uitand sa ii dea sanse..., dar ma bucur ca imi gasesc echilibrul in a urca in continuare... stiu ca omul iubit si copilul nostru merita sa lupt pentru mine, pentru noi, pentru o noua viata mai buna, mai frumoasa...
Ei sunt viata mea si puterea...ei ma fac sa pasesc asa cum pasesc uitand de frigul, vifornitele din afara mea, de tornadele de rautate si ipocrizie, de egoism si sfruntare...ei imi coloreaza visele, imi nasc curcubeele...ei sunt ziua mea de maine catre care alerg zambind si crezand..., pentru ca daca ei nu ar fi...as fi un om fara rost, gol si poticnit in toate tampeniile de zi cu zi ale unei vieti banale!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: sunshine din 30 Aprilie, 2007, 07:57:19 a.m.: sper ca, cititnd aceste randuri scrise mai sus, sa inteleaga si cei noi veniti pe acest forum ca , uneori, vrem sa ne rupem de realitate si avem nevoie de "dulcegariile" care sa ne aline sufletele si viata, sa ne accepte citindu-ne sau ignorandu-ne tot asa cum au si libertatea sa-si posteze gandurile , parerile fara sa fie criticati . viata nu este formata doar din iubire si cuvinte frumoase , dar macar aici putem sa fim asa cum am fi dorit, sa ne exprimam si sa traim o lume de vis , sa uitam cateva clipe de toate greutatile prin care trecem si sunt convinsa ca nimeni nu a poposit aici fiind un om multumit in totalitate de viata lui. o sa spuneti ca nu exista asemenea oameni, ba exista, cei care nu au cautat niciodata un refuguiu in scris,cei care nu au avut niciodata nevoie de un prieten, cei care rad cand citesc ce se scrie pe acest forum.
sincer, mi-a fost rusine cand am citit , nu o data, ca ce scrie Lady pe acest forum este considerat pueril si nu numai.
iti multumesc, draga mea ca stii sa ramai fara sa judeci, iti multumesc pentru ca ai stiut sa mergi mai departe si , astfel, ai dat putere si celor care au renuntat la speranta si i-ai facut sa inteleaga ca intotdeauna D-zeu are ceva special pregatit pentru fiecare din noi.
aceasta e "viata in roz " care a trait-o Lady si care nu vrea s-o uite pentru ca ( atat de grea cum a fost, a invatat din ea si a primit multa satisfactie - eu asa cred , poate si implinire sufleteasca) putini oameni pot spune ca ar fi procedat la fel ca ea .
traieste, sis , tot ce ai acum mai frumos , bucura-te de fiecare clipa caci ce simti tu acum e ceva unic, un miracol si singurul lucru pe care nu ti-l poate lua nici un om.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 12 Iunie, 2007, 11:01:50 a.m.: ştii sis...aş vrea ca toţi cei care intră pe acest forum să fie...altfel!
parcă aş vrea ca oamenii să nu mai sufere, să nu mai plângă atât, aş vrea să nu mai existe alte şi alte colţişoare de baie reci, dar ironic...primitoare în care să ne ţinem sufletele ghemuite în tăcere...
draga mea...faptul că unii nu mă înţeleg şi mă etichetează...nu e neaparat ceva rău...mai bine aşa! mai bine...pentru că înseamnă că viaţa nu a fost aşa de aspră cu ei şi lecţiile nu au trebuit învăţate.
viaţa mea...nu a fost roz...departe, departe tare de această culoare, dar în comparaţie cu alte vieţi a fost poate o viaţă frumoasă aşa cum a fost ea până când a apărut Cătălin în mijlocul ei. nu am avut parte de aproape nimic, dar din ce am avut...am învăţat să păstrez şi am învăţat să trăiesc frumos.
pentru mine este cum este deoarece nu mă pot detaşa...e viaţa mea şi fiecare vrem să avem
o viaţă liniştită cum pare a altora, dar...se pare că întotdeauna calmul apare după lungi furtuni...cu alţii şi cu tine însăţi.
aici e colţul meu de jurnal...şi aici voi intra ori de câte ori amintirile şi durerea mă vor vrea din nou să îngenunchez..., aici intru mereu pentru a învăţa să merg dreaptă..., aici intru să îmi reîncarc bateriile...aici vin să ţip, să ţip, să ţip....să plâng şi să urlu...cu mine şi în mine...!
am învăţat să nu mai am colţişorul din baie..., dar am învăţat că de multe ori oamenii sunt colţişoare mult mai rele decât acelea... când mi-e dor de tăcerea mea neagră cu gust de "ridică-te că poţi"...revin...aici...în colţul meu de suflet!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 28 Iunie, 2007, 11:01:05 a.m.: ...alergam prin lanuri galbene de grâu şi admiram macii şi albăstrelele. o mare de vise şi bucurii mi-am pus peste pleoapele zilei de mâine şi am croit-o din suflet şi muncă...multă muncă. ziua nu s-a mai visat. m-am trezit obosită...împiedicându-mă de fiecare bob de grâu...din suflet îmi curge albastru şi din mâini roşu de sânge. m-am săturat de tot şi nu mi-e permis să mă satur de nimic...trebuie să visez din nou şi să clădesc drumul pe drum şi munca pe muncă..., iar mâine să ştie că nu poate să doarmă cum vrea el...
...dale groase de timp şi întrebări fără sfârşit...ecouri şi rânjete de mulţumire...oameni neoameni şi răutate meschină...jumătăţi de măsură..., iar armonia mă strigă:
- scuzaţi scena...trebuie să revin la mine pentru noi. am să şterg genunchii de nisip şi ochii de furtuni şi...de la capăt...:
mama ei de viaţă!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea... - Cine sunt eu...
Scris de: Lady Allia din 10 Iulie, 2007, 05:25:18 p.m.: M-am gandit mult unde sa plasez aceasta povestioara si mi-am dat seama intr-un final ca...AICI!
De ce?
Pentru ca aici este trecutul meu incarcat si preyentul meu fericit! Pentru ca TOT ce este scris aici in "Spectator in viata mea..." ma reprezinta si m-a ajutat sa ma formez ca si persoana care sunt.
Ca am avut o viata grea sau usoara, fericita sau nefericita nu mai are importanta. Important este ca nu m-am impietrit, ca nu am ajuns sa urasc oamenii, ca nu am devenit o persoana suspicioasa si aroganta, ca nu ma intristeaza fericirea altora ci ma bucura, ca nu am devenit un om morocanos si rautacios...ca am ramas acelasi copil vesel care INCA mai crede in oameni, in zambet, in a imparti si a darui, in a primi si a multumi...!
Ca am ramas aceeiasi tanara care viseaza la iubire, la zane si printi, la cai fermecati, la Mos Craciun, la spiridusi si elfi si STIE ca nimic nu o va face vreodata sa isi piarda aceast vis frumos si aceasta credinta!
Ma bucur ca INCA nu am uitat sa ma plimb prin parcuri ca sa imi culeg puterea de a zambi mai des, de a crede mai mult, de a straluci mai frumos atunci cand vad copii, batrani, indragostiti, pasarele si...soarele!
Multumesc cu aceasta ocazie...VIETII...care a stiut ca sa imi ia pentru a-mi oferi!

Povestea Bobului de Cafea

O tanara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de infruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte, sa se zbata si sa se chinuie. Parea ca ori de cate ori reusea sa rezolve o problema, aaparea alta si alta... Lupta ei nu se mai termina niciodata! Obosise!

Mama ei o privi cu dragoste si ingrijorare, dar cunoscandu-si copilul o duse in bucatarie.
A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc. In scurt timp apa din ele a inceput sa fiarba.

In primul vas a pus morcovi, in al doilea oua, iar in ultimul vas cafea macinata.

Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nici o vorba. Dupa 20 minute a oprit focurile.

A scos morcovii din apa si i-a pus intr-un bol.
A scos ouale si le-a pus intr-un bol.
A scos cafeaua si a pus-o in al treilea bol.

Intorcandu-se spre fata ei a intrebat-o:

- Spune-mi ce vezi?

- Morcovi, oua si cafea, a raspuns ea.

Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii in mana si sa-i spuna ce simte.
Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi.
Apoi mama ei a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja.
Facand aceasta, fata a observat ca oul este tare acum.
In final, mama a rugat-o sa soarba din cafea.
Fata a savurat o inghititura din cafeaua cu o aroma imbietoare si inchizand ochii a zambit. apoi, curioasa a intrebat-o pe mama ei:

- Ce inseamna toate acestea, mama?

Mama ei sarutand-o parinteste pe frunte a inceput sa ii explice.

- Draga mea! Toate acestea trei: morcovii, ouale si cafeaua macinata au avut parte de aceeiasi adversitate: APA FIARTA! Dar, fiecare dintre ele a reactionat diferit la aceasta stare!

* Morcovii au fost la inceput tari, puternici si neinduplecati. Dar apa fiarta i-a inmuiat si au devenit slabi.

* Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert continutul sau s-a intarit.

* Boabele de cafea macinate au fost insa…unice! Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.

Fata a privit-o nedumerita si emotionata. Acum intelese talcul de dincolo de cuvinte al mamei. Era o lectie frumoasa de viata care avea sa o ajute sa inainteze in calea ei.

Mama a privit-o si zambind a intrebat-o:

- Care dintre ele esti tu? Cand greutatile din viata vor bate la usa ta, cum ai sa le raspunzi? Vei fi un morcov, un ou sau un bob de cafea?

Atunci m-am gandit si eu: Care din ele am sa aleg eu sa fiu? Cine sunt eu?

* Sunt morcovul care pare puternic, dar pe care defapt durerea si adversitatea il fac sa isi piarda duritatea, puterea si devine fragil?

* Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, dar pe care schimbarile bruste sau in timp de „caldura” il schimba?
Voi avea eu un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati seva aspri?
Voi alege ca exteriorul meu sa fie mereu acelasi, dar in interior sa am o inima impietrita?

* Sau voi alege sa fiu boabele de cafea?
Cand „apele” din viata mea vor deveni fierbinti sa reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?

Poate ca nu am avut cel mai fericit trecut, dar de ce sa nu incerc sa traiesc un prezent si un viitor fericit?
Daca inainte am plans, am suferit, am avut esecuri...de ce sa le duc cu mine si sa le las sa imi rapeasca din puterea de a ma bucura si de a bucura si pe altii?
Daca in trecut am fost nefericita, trista, neiubita...de ce sa nu iau acest lucru ca pe o incercare care sa ma faca mai umana si care sa imi dea suficienta putere si optimism ca sa pot zambi larg si fericita?

Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare in cale fara sa se poticneasca de ceea ce i-a impiedicat candva.

Deci...eu am ales sa fiu BOBUL DE CAFEA!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: dyanastoiceasca din 28 Iulie, 2007, 09:41:26 p.m.: vreau sati spun k te admir pt tot ce ai facut.... chiar dak ai suferit ai fost puternik si nimic nu tea invins... bravo!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! nu multi ar face asta.... multi ar ceda
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 29 Iulie, 2007, 06:01:26 p.m.: Diana...

nu trebuie sa ma admiri.
Viata unui om are in ea si rele si bune. Nici o viata nu seamana cu alta viata.
Trebuie sa citesti doar si sa inveti ca viata ta sa o traiesti altfel, dupa regulile tale si dupa sufletul tau.
Nimic din ce e scris aici nu e scris pentru a fi admirat sau dezaprobat!
Este un fapt! A fost si...acum este altceva.
Am invatat din greseli, am invatat sa traiesc cu ce am gresit si acum invat sa nu mai gresesc!
Cam...asta e viata!

Tu copila draga, acum invata sa inveti, invata sa te bucuri de varsta pe care o ai, invata sa nu crezi in tot ce ti se spune, invata ca dragostea uneori e doar o minciuna si trebuie sa treaca o vreme pana vei cunoaste iubirea adevarata - iar asta se va intampla la tine peste multisori ani - , invata sa te bucuri de prieteni, de prietene, de o iesire in parc sau in aer liber, de parinti, de frati/surori daca ai...

Iubirea acum la varsta ta este asemeni unui fluture!
E frumoasa! E plina de culori! E ceva nou! E ceva ce defapt nici nu se prea intelege!
Dar...zboara repede pentru ca nu e momentul sa devina mai mult!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 18 Februarie, 2008, 02:26:53 p.m.: zilele se scurg în alte zile. acum cred că nu e ceva rău în a privi viaţa de pe un scaun. uneori e bine să mai cadă şi cortina peste noi - să fim noi cu noi şi cu gândurile noastre. nu e bine însă să nu te mai reculegi şi să stai acolo înţepenit într-un scaun lăsându-i pe alţii să te manevreze ca pe o păpuşă de cârpă - marioneta propriilor temeri.
azi...e cenuşiu. nu e nimic. şterg fereastra. azi e alb! e bine să priveşti şi din altă perspectivă viaţa uneori. nu doar cerul trebuie să ne ghideze. sub paşii mei viaţa e albă. eu o scriu cu ceea ce las în urmă.
mă uit în casă. totul e cald şi liniştit. şi dacă nu ar fi - este! este EA! copila mea dragă. şi doarme acum. o leagăn încet în pătic şi îi cânt. ea e firul invizibil care mă leagă de orice ambiţie de mâine. pentru ea vreau să scriu câţi mai mulţi paşi şi cât mai multe realizări frumoase. vreau să-i fiu şi când nu voi mai fi. nu vreau să fiu femeia aceea fără culoare şi sclipire, palidă de care de abia îşi mai aminteşte câte ceva - vreau să fiu aureola ei boreală. rar, dar frumos.
despre ce vreau să fiu pentru ea, despre ce simt pentru ea...nu aş avea niciodată "uneltele" necesare în ale scrisului. opera ar fi mereu neterminată. precum universul. oricâte stele sunt - mereu e loc pentru una mai frumoasă. aşa simt eu pentru copila mea. mereu e loc pentru ceva mai bun, mai fericit şi mai frumos pentru ea! o iubesc. nu cred să pot spune cât şi nici de ce. nu doar pentru că e Gărgăriţa mea. o iubesc pur si simplu.
mai privesc odată şi îl regăsesc pe El. acum e la servici. îl văd doar în fotografia de pe noptieră. pe el l-am iubit nepermis, nefiresc, interzis. pe el îl iubesc frumos, liniştit, dumnezeiesc. mereu am spus că vreau să aparţin doar unui om pentru totdeauna. nu a fost aşa. viaţa are meandre ciudate. prima dată m-a dat cu împrumut. ăsta e un regret. dar acum îi sunt alături şi am să îi fiu mereu până în ultima clipă. el e omul meu drag. şi pe el îl iubesc pur şi simplu. fără motiv. îl iubesc doar pentru că există. pentru mine niciodată nu va mai exista altcineva oricât de ciudată ar fi viaţa uneori. el este iubirea mea pentru totdeauna.

prin viaţa mea au trecut oameni. au lăsat urme. unele calme şi liniştite. frumoase.unele adânci şi nefinisate. uneori îi mai aştept. nu ştiu de ce, dar îi mai aştept. poate doar să văd cum lucesc ochii lor astăzi. să văd cum sunt urmele acum. uneori poate îmi doresc să văd dacă paşii li se mai potrivesc perfect pe sufletul meu. alteori aş vrea doar să ştiu că sunt bine.
fără oamenii pe care i-am cunoscut (inclusiv pe unii dintre voi) nu aş fi fost o persoană completă. aş fi ca o carte formată doar din coperţi. ar lipsi glasurile din el, ochii, zâmbetele, săruturile, mâinile, literele - sufletul ei.
sufletul meu e ca şi o casă. fiecare are camera lui. unele secrete pentru totdeauna. câteodată intru şi strig încet. unele au ecou, altele nu.
unii oameni au păşit lângă mine de când m-am născut până s-au stins. pe ei i-am iubit şi îi iubesc nefiresc, divin, tăcută şi plină de doruri. alţii îmi păşesc şi acum alături. pe ei îi iubesc plină de drag, dăruire, viaţă. sincer şi deschis.
am ales dintre aceşti oameni câţiva - la bine şi la rău - cum mi-a spus un cineva drag mie. nu doar iubirile şi căsniciile ar trebui duse "cu altarul" din noi până la capăt ci şi prieteniile.
da...am ales prieteni. şi m-am lăsat aleasă. mă simt un om împlinit, binecuvântat şi fericit alături de oamenii din sufletul meu.
unii au ales să plece. de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. au ales timp greu pentru mine. mi-a lipsit umărul, privirea, vorba...chiar şi tăcerea prietenilor mei mi-a lipsit - atunci în clipele grele ale vieţii mele - acum doar îi vizitez în suflet. poate nu merită, dar au fost şi nu îi vreau afară din mine.

amintindu-mi de ei...mi-am amintit de ceea ce mi-a spus nepoţelul meu Teo când l-am întrebat:
"- Teo ţi-e dor de tati tău?
- Da.
- Unde ţi-e dor de el Teo?
- Oţişori, guliţă, blaţe şi minimioală..."

are doar doi ani, dar a spus totul. da, pe acolo ne dor oamenii când ne sunt departe.
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: Lady Allia din 21 Februarie, 2008, 02:32:27 p.m.: Anul "30" se pregăteşte încet să îşi întoarcă fila pentru mine. A fost un an plin de evenimente frumoase, fericite şi marcante pentru mine.
În acest an mi-am cunoscut Gărgăriţa mea dragă... - i-am auzit primul scâncet - vorba fie, deoarece a fost un ţipăt strident şi puternic ca şi cum ar fi vrut să spună: "Voi nu înţelegeţi că eu chiar vreau să trăiesc? Nu renunţ" !!! Mă bucur că şi-a iubit viaţa de la primul "orăcăit" de broscuţă mică, cu ochişorii de mură şi guriţă precum un zâmbet de frag roşu. Nu cred că am să pot să o uit vreodată! O iubesc nefiresc de mult!
În acest an a fost Botezul copilei mele G, iar eu şi Lili ne-am văzut întâia oară. Două suflete de femei scuturate în felul lor de viaţă care s-au cunoscut AICI pe LoveTime, care au vorbit doar prin mesaje şi telefon şi au hotărât că ele vor să fie alături şi altfel, pentru că aşa se şi simt - altfel. Martor mi-e Dumnezeu că nici desenată sau conturată în orice fel de vis de copil...sora mea nu ar fi putut să mi se potrivească atât de frumos pe suflet. A dorit să fie năşica Augustei şi să ne fie alături într-un moment unic mie şi lui Cătălin - momentul în care am spus DA - un al treilea eveniment fericit în acest an.
Mi-am revăzut familia de Sărbătorile de Iarnă - fericirea din ochii tatei: "prima nepoată...te face bunu pescar" ;D...visul lui. Mama...care plângea când o vedea, fraţii care o alintau, iar eu undeva într-un colţişor ca de obicei bucurându-mă de ei - e bine să tragi aer curat pentru grijile de mai târziu.
Viaţa mea nu înseamnă doar poezii - ele sunt o refulare, o stare. Viaţa mea nu înseamnă doar roz - de cele mai multe ori e cenuşie şi searbădă. Dacă nu aş avea însă iubirea lângă mine aş simţi că mă prăbuşesc.
Viaţa mea e o luptă cu mine însămi. Cu depăşirea propriilor ambiţii, cu "nu se poate să nu se poată"! E o luptă contra cronometru cu timpul...anii trec, iar eu am luat viaţa în piept la 28 de ani şi am luat-o goală...de la capăt.
Nu ştiu dacă de acum voi mai lupta pentru mine. Nu cred! Mă vor bucura rezultatele însă mai mult ca şi sigur. Vor fi rodul meu - imposibil poate fără minunile mele Augusta şi Cătălin !
Nu ştiu exact ce-mi doresc, dar sigur vreau să ajung din nou la linia de START! Nu sunt o femeie obişnuită cu privitul din interior. Vreau să fiu acolo în mijlocul "focului", să lupt, să alerg. Sunt o persoană obişnuită cu competiţia, iar lipsa ei duce la plafonare...vreau pur şi simplu mai mult - mă vreau pe mine...
Sper doar ca anul 31 pentru mine să mă aducă acolo...la START, pentru că eu sunt deja pregătită şi îmi doresc din suflet ca unii dintre voi care îmi sunteţi prieteni să îmi rămâneţi alături - începând un nou drum alături de un prieten e ca şi cum Dumnezeu ţi-ar zâmbi din cer.
Mulţumesc 30! Binecuvântat să rămâi pe veci şi...Bine te apropii 31 - fie să apari într-un ceas bun şi fericit!
Mulţumesc draga mea Augusta pentru faptul că în fiecare zi mă ajuţi să mă regăsesc, să mă recunosc, să mă vreau mai puternică, mai bună, mai frumoasă! Binecuvântată să fi draga mea! Binecuvântată, fericită şi iubită!
Mulţumesc dragul meu soţ pentru tot ce îmi dăruieşti cum ştii tu mai frumos, pentru dragoste şi pentru toate clipele noastre minunate! Mă iartă dacă uneori nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, dar de iubirea ce ţi-o port să nu te îndoieşti niciodată, nici o clipă...va rămâne mereu DOAR A TA şi mereu va fi ciurul prin care am să las să te ajungă doar fericirea, bucuria, liniştea şi frumuseţea - ce e rău...voi ţine mie dragostea mea! Te iubesc viaţa mea!
Mulţumesc dragă Lili pentru fiecare clipă ce mi-ai fost aproape şi pentru cele ce vor mai fi!
Mulţumesc prietenele mele şi prieteni pentru că existaţi atât de frumos şi îmi daţi în fiecare zi un motiv pentru uitare şi zâmbet!
Îmi mulţumesc şi mie pentru că sunt cum sunt şi nu am uitat să mă bucur de lucrurile mici...pe lângă cele mari din viaţa mea!
Ce frumoasă intrare are primăvara asta!!!
Titlu: Re: Spectator in viata mea...
Scris de: gyulya_28 din 27 Februarie, 2008, 06:01:52 p.m.: Mi-am aruncat si eu ochii peste povestea ta si chiar dak mi-au dat lacrimile a meritat pentru ca mi-a venit in minte si mie chipul bunicii..era o fiiinta minunata, singurica deoarece pe bunu nu l-am cunoscut, a decedat cand tati era foarte tanar.De fapt nici pe bunicu din partea lui mami nu l-am cunoscut...a murit de cancer inainte cu o luna sa ma nasc eu..am avut parte doar d bunicutze.Bunica era o luptatoare, cu un caracter puternic,care-mi spunea cele mai interesante povesti, nu ma saturam niciodata de ele, erau ca un drog..vroiam tot mai multe..si buni era mereu langa mine sa mi-i le impartaseasca.. orele treceau pe langa noi fara sa ne dam seama..si era atat de bine, ne aveam una pe alta..stiu ca tot timpul statea proptita in prag si isi arunca ochii pe drum doar doar ne-a vedea si pe noi vennind s-o vizitam..si cand veneam era cea mai fericita ..avea acea sclipire in ochi..era vesela ..tot timpul ma imbratisa, ma pupa pe frunte, si-mi mangaia obrajorii.In curtea ei era mereu zarva si bucurie si zambete de copii, adunam toti din sat, de la mic la mare si ne jucam de v-ati ascunselea, telefonul fara fir si multe altele.Tin minte ultima data cand am plecat de la ea ..am promis ca o sa vin sa o ajut, sa-i mai duk un pahar de apa ca d la batranete tare greu se mai misca..si n-am mai apucat acea zi....s-a imbolnavit de gripa..a internat-o in spital..eu am fost in vizita odata..si-am vrut sa raman cu ea ..dar nu m-au lasat a mei..eram mica si trebuia sa merg si la scoala..cateva zile dupa a sunat telefonu..parca mai infiorator ca de obicei..a anuntat tragedia.. a plecat cand ne asteptam mai putin...am muscat in pumni d durere,mi-i s-a rupt inima d suparare, am plans , n-am mai avut chef de nimic in ziua aceea, nici de scoala.. fara putere,am cazut in bratele unei colege..doar gandul ca a plecat si ca nu o s-o mai vad niciodata, k nu o sa -i mai pot spune cat d mult o iubesc si acea promisiune care n-am mai apucat s-o fac ma innebunea..si-n ultima clipa am stat alaturi langa ea pana la sfarsit..