Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Psihologie => Subiect creat de: furia ingerului din 22 Aprilie, 2006, 08:35:15 p.m.
-
Bine ati venit la acest grup de discutii, va ureaza furia ingerului si Lorelei (ordinea nu e dupa criteriul valorii ;D)
Ce se vrea acest proiect este o rebeliune la care subsemnam si eu si ea. Ca noi sunt si altii si vrem sa-i auzim. Eu personal cunosc ceva exemple pe acest forum iar in viata reala ale zeci. Despre ce este vorba?
Desi nu este o restrictie participativa, ma indoiesc de prezenta tuturor aici. Aici vor vorbi probabil cei care sunt...altfel. Nu-mi propun prin aceasta expresie sa aduc injurii unora dintre voi. Defel!
Va chemam la vorbitor pe cei neintegrati zilelor noastre. Sau pe cei care s-au intregrat din nevoia de a nu se izola. Pe cei care nu-si gasesc locul in aceste vremuri. Pe devianti...
Vorbiti...! Vorbiti cei care va temeti s-o faceti din teama de a nu fi sanctionati de grupurile voastre de cunoscuti, de anturajul vostru. Vorbiti cei care aveti ceva de spus ce nu pare normal in aste vremuri. Vorbiti voi cei tacuti si care purtati in voi presiunea atator adevaruri neexprimate. Vorbiti voi cei diferiti...
Acest demers nu e pentru omogeni. Nu e pentru adaptati ce se regasesc in cultura McDonald's! E pentru cei ce asculta folk si savureaza Pasarea Colibri sau Vasile Seicaru laolalta cu Blackmore's Night sau Buddha Bar. E pentru ce-i ce-si fac pierceing-uri sau tatuaje tribale ca sa exprime...ceva. Pentru cei ce-si urca muntii alienarii desi stiu ca varful lor e prea departe ca sa fie tangibil vreodata...Vorbiti...
Va vom asculta cu drag, oameni ai altor timpuri...
-
Rebeliunea de care vorbea furia ingerului este rebeliunea fata de tot ceea ce reprezinta secolul asta absurd: fata de mediocritatea care nu se resimte ca atare pentru ca ii lipseste forta propriei constientizari, fata de consumerism si fata de comercialul zecilor de filme de la Hollywood care au facut cariera (fara sa generalizam), fata de scrierea tip mirc (stiati ca oamenii au ajuns sa scrie si de mana tot in stil mirc? eu tocmai am aflat), fata de rozul ursuletilor de plus de Valentine's day, fata de, fata de, fata de... Am umple romane cu toate "amprentele" secolului pe care il traim. Asta nu inseamna ca emitem judecati de valoare, asta nu inseamna ca muzica folk este cu ceva mai presus decat muzica hip=hop de exemplu, inseamna DOAR ca simtim altfel. Inseamna ca mai credem in sansa omului de a INTELEGE (in sensul cel mai autentic al cuvantului) ce se intampla cu el, ce cauta si ce ar trebui sa inceteze sa caute, tristetile lui, nefericirile lui, bucuriile lui, sperantele lui, intr-un cuvant tot ceea ce il face pe om sa se simta VIU. Am ajuns cu totii sa ne taram intr-o amorteala calduta, data de rutina fiecarei zile, in care ne complacem pana se intampla CEVA (bun sau rau, uneori nici nu mai stiu daca are o asa mare importanta, atata timp cat nu vorbim de extreme) care ne face sa iesim din vizuina si sa simtim din nou. SUNTEM VII!
-
Frumoasa initiativa.... ei bine, uita-te ca aveti in fata voastra pe forum, un pelasg, un trac, un dac vechi de 2000 de ani, ce traieste intr-o Romanie banala...
Un dac care iubeste, dar nu este iubit...
Un dac la care nu ii ieste frica de moarte...
Un dac care prefera vara o palarie de paie in locul unei sepci gen "Justin Timberlake"....
Caruia nu ii este rusine sa vorbeasca cu accentul sau regional chiar si in public...
-
eu sunt eu pentru ca asa imi place sa mi se spuna cand ma apropii sufleteste de cel de langa mine.
eu sunt el/ea atunci cand simt nebunia empatica de a fi cel de langa mine si de a-i conferi bucuria ca ii sunt impartasite simtirile.
eu sunt noi. ei bine afirmatia asta de valoare nu prea sta in picioare.
eu sunt voi. s-ar putea sa am dreptate.
nu ma incadrez intr-o anumita categorie a celor devianti. sunt un caracter deviant pt ca imi place sa fac lucrurile in my way, fapt care este sanctionat de cele mai multe ori de mediul apropiat, cel familial mai ales.
lucrurile my way. de ce? pentru ca m-am plictisit sa spun cum ma cheama, ce varsta am, unde lucrez si de cate ori am incercat sa spun ca eu sunt noi. pentru ca m-am plictisit sa tot ghicesc cine ma minte si cine imi vrea binele cu forta.
desi spun toate acestea, de cele mai multe ori ma conformez situatiei si simulez fericirea sociala atat de titrata si mentionata in toate talkshowrile si emisiunile de 3ori,10 ori. de ce? pentru ca vreau binele celor din jurul meu, care la randul lor imi vor binele. nu stiu care pe care, dar pana la urma tot la nul se ajunge.
caz concret, ca sa se inteleaga ceva din torentul izbucnit din mine si din degetele mele.
s-ar putea spune ca sunt persoana publica, dintr-un motiv sau altul, sau mai ales din cauza cunoscutilor mei.ei bine, acest vip-ism pe care il urasc ma impiedica sa merg unde vreau, cand vreau,cu o vestimentatie care sa ma reprezinte cu adevarat. ma veti intreba sau imi veti sugera: de ce te intereseaza ce spun cei de langa tine? fii radical si nu-i lua in seama. ei bine, asta am facut, dar de fiecare data mi se reproseaza acest lucru. nu l-as lua in seama daca nu m-ar lua el in seama.pana acum veti crede ca tot ceea ce scriu aici vine de la o persoana careia ii lipseste independenta sau taria de caracter. tot ce e posibil!
ma simt intr-o maniera mediocra, care imi reprima orice pornire.
refulare!
biata de tine!
-
Sunt ciudata dar... "ma tratez".... Cunosc foarte bine statutul de persoana publica.....(din nefericire!, dar oare nu mi l-am ales singura?) si...oricat de mult as spune ca nu-mi pasa de ce spun altii, crede-ma nu este adevarat, imi pasa. Imi pasa pentru ca traiesc in aceasta societate impreuna cu alti oameni, nu singura, imi pasa pentru ca sunt o persoana ingrozitor de corecta si m-ar durea foarte tare ca toate stradaniile mele sa fie spulberate pur si simplu de ideile preconcepute ale celor din jur... imi pasa din foarte multe motive, si la urma urmei imi pasa de ...fraiera.... dar totusi imi pasa....
Locul meu in aceasta lume nebuna??.... este locul pe care mi l-am ales, locul pentru care lupt in fiecare moment, asta nu inseamna ca acesta este locul meu cu adevarat (cand vad atatea lucruri in el..... ma apuca dezgustul...) de multe ori sunt oripilata de comportamentul celor din jur.... dar mai ales al barbatilor.... Mereu sunt catalogata (evident nu in fata) ca fiind o persoana ultra pretentioasa, inabordabila, inaccesibila, cand in realitate nu este asa.... dar nu pot sa ma culc cu un tip de la prima intalnire (sincer... nici de la a zecea nu pot...) nu pot sa acord votul de incredere oricui, nu pot multe lucruri.... Nu pot accepta ideea ca nu traim alandala, ca sexul gratuit, care chipurile te scapa de stres si ajuta la sanatate, exista cu adevarat. Nu pot sa accept ca o persoana care este corecta, cinstita cu sine si cu ceilalti are de fapt o problema. Esti singura de cativa ani?? este o problema... ori esti lesbiana, ori este inadaptata, ori...ai ceva.... n-am nimic, vreau o relatie bazata pe incredere, bun simt, idei comune, gusturi comune, afinitati comune, spuneti-mi voi unde gresesc???? Ce credeti ca vreau atat de mult?? Barbatii cu care am acceptat sa ies de cateva ori nu au reusit sa inteleaga ca sexul nu este o descarcare a tensiunii ci o rezultanta a unor sentimente. Prea adesea aud in jurul meu pai cum v-ati intalnit de zece ori si n-ati facut nimic? Tu chiar ai o problema.... N-am nici o problema, sau poate am? Spuneti-mi voi?? chiar am??
-
Sunt ciudata dar... "ma tratez".... Cunosc foarte bine statutul de persoana publica.....(din nefericire!, dar oare nu mi l-am ales singura?)
persoana publica? chiar asa?...este asta o nefericire?
oare nu e o scuza cam....nepotrivita? cum de se face ca esti o persoana publica (scuze dar nu cunosc detalii despre tine si nici nu doresc sa te deconspiri....decat daca nu doresti tu asta )...pentru ca am vazut persoane care se considerau publice doar pentru faptul ca...apareau in public
si inca ceva...nu spune nimeni sa "cedezi din prima seara"...dar dupa cum scrii....sunt tendinte de frigiditate...daca tu percepi sexul doar ca o refulare a celuilalt....pacat
-
alia, nu ai problema. mai degraba cei de langa tine te fac sa pari ca ai o problema cand de fapt ei sunt cei care iti pun in carca propria lor problema.
suntem intr-o tema larga a celor care au ceva de spus si fie nu sunt auziti, fie nu sunt intelesi.
ce ar fi de inteles la o persoana care nu doreste sa se ofere ori de cate ori nivelul de dopamina creste?
un singur lucru:este persoana, este om, rationeaza si nu reactioneaza instinctiv. as putea fi condamnata cand spunca instinctul nu este pur omenesc. este! dar in doze, si nu la bunul plac pentru orice dorinta aparuta out og nowhere cand ti-e lumea mai draga.
inca o data nu ai o problema. scriu toate astea si mi le dedic si mie in acelasi timp. si eu am fost si sunt neinteleasa. pana la urma nici acest cuvant "neinteleasa" nu se potriveste. de fapt nu am ajuns sa il cunosc pe cel care sa nu trebuiasca sa il conving ca sexul sau apropierea fizica au un rol foarte important intr/o relatie:am spus relatie, da? care se dobandeste foarte greu. deci cand vei putea spune celui de langa tine, noi avem ceva impreuna, de abia atunci puteti aduce in discutie tema sau o puteti pune in practica.
cam greu totusi intr-o era a refularilor!
-
Asa ma gandeam si eu..... totul trebuie sa vin de la sine, sa iti doresti acest lucru concomitent cu celalalt nu asa... de la a doua intalnire.... cand probabil ca nici nu poti spune cu adevarat ca-l cunosti pe cel cu care te plimbi sau iesi la un club.... Iar daca asta inseamna ca sunt frigida.... asta este... prefer sa fiu considerata frigida decat usuratica.....
-
Asa ma gandeam si eu..... totul trebuie sa vin de la sine, sa iti doresti acest lucru concomitent cu celalalt nu asa... de la a doua intalnire.... cand probabil ca nici nu poti spune cu adevarat ca-l cunosti pe cel cu care te plimbi sau iesi la un club....
de acord cu ce am citat din tine si asta nu trebuie considerat un lucru anormal...nu spun ca,poate..poate, uneori lucrurile pot scapa de sub control sau...el/ea asteapta ca sa se intample "ceva" chiar de la inceput...cazuri rarissime zic eu....dar nu imposibile...chestie de hormoni ;) sau feromoni...cum vrei sa o iei...si totusi,love at first sight...se poate intampla orice...
-
Sunt prins undeva intre doua lumi.
Prima dintre ele este o lumea in care mi-am trait copilaria, o lume naturala in acel sens in care acum incet-incet totul devine artificial. Este o lume cu picioare desculte udate in roua rece dimineata pe coasta printre pruni. O lume in care bondarii ma stiau parca si desi zumzaiau amenintator pe langa mine niciodata nu ma intepau. O lume a paielor secerate si a snopilor carati cu carca iar seara umeri rosii si plici de zgarieturile lor. Lumea unei biciclete Pegas pe portbagajul careia plimbam o gaina ce-i pusesem numele Gaia, biata de ea o luase razna la cat o caram dupa mine peste tot. O lume a 3 oameni, eu bunica si bunicul, parintii mei stand la oras si avand servici, in vremuri in care nu iti puteai creste ca parinte copiii. O lume cu lapte batut in putinei si smantanit apoi ca sa adun in castron untul gras si dulce. O lume cu atelier de tamplarie al bunicului unde printre rindele si ferastraie ma tupilam si caram rumegus cu lopata ca sa-i dau foc pe miriste. O lume cu o bunica ce facea sapun in cazan din lesie si fierbea o zi intreaga la el si cosea plapumi si umplea perne cu fulgi de gaini si spala matele cand taiam porcul de Craciun si mi le fierbea cu usturoi...oh, ce bunatati erau pe atunci! O lume cu dimineti de duminica trezit la 4 si plecand cu bunicu' cu bicicletele la peste tocmai peste Artana si Jidova...Seri jucand cu acelasi bunic drag Tabinet intinsi pe lavita si mancand mamaliga cu branza sau pasat sau colastra...O lume cu romante de Nicolae Furdui Iancu cantate la un pick-up vechi in pod si genunchi juliti dupa atatea alergaturi prin praful drumului cu ceilalti copii. O lume cu omizi verzi ce le adunam din pruni primavara tarziu si le bagam fetelor in san de fugeau mancand pamantul iar noi chiuiam ca loviti de streche :) O lume in care spuneam langa Usile Imparatesti in biserica Crezul, ieseam cu Sfintele Daruri cu lumanrea in dreapta si cadelnita in stanga si taiam anafura pentru credinciosi, bucatica cu bucatica...iar la final ma urcam in turla bisericii cu o haina ponosita pe mine, asteptam sa intre porumbeii, inchideam geamurile sa nu mai fie lumina si saream cu haina pe ei sii luam acasa in cotet. Dumnici ininte de Paste in care mergeam cu bunica-mea si sapam mormintele adormitilor nostrii si le puneam regina-noptii si mana-maicii-domnului pe margini langa pietrele vopsite cu var alb ce le imprejmuia locul de odihna...
Cat despre a doua lume...voi scrie in curand.
-
ps de inceput...evident ca nu puteam lipsi de la acet topic. ;D
sunt copilul blocurilor, nascuta si crescuta in bucuresti. intr-adevar, am crescut la bunica mea, la curte, o curte mare, dar curte de bucuresti, fara animale, doar ceva oratanii si un caine. toata copilaria, in vacante, imi doream sa am si eu o tara la care sa ma duc, acea tara magica unde se duceau toti colegii si prietenii mei. o tara la care visam, mi-o imaginam si o inventam...in fel si chip.
ciudat. neavand-o, acum, matura, nu-i mai duc lipsa.a m avut o copilarie frumoasa. dar nu asta e ideea.
de trait...adevarat, nu-mi apartin acestei lumi. de ce? pentru ca trebuia sa ma nasc secolul trecut, intr-un castel. asta e clar. si sa port trandafir rosu in par.
-
Un secol nebun in care normalitatea se confunda cu un blender ... alimentat cu toata evolutia umana de 500 de mii de ani care livreaza o pasta incompetenta, incolora, inodora, in alte cuvinte stereotipul unanim acceptat... acela de om normal...
Un secol in care prapastia dintre progresul tehnologic si progresul intelectual al omului se adanceste pe zi ce trece, in care omul a devenit o marfa... Iar adevaratele persoane tind sa devina brand-uri, un secol fatidic, care prevesteste sfarsitul omenirii si a planetei odata cu ea.
Iata-ma si pe mine, acest ingredient pe cale de a fi blendat... dar nu inainte sa anihilez cateva seturi de cutite...
Iata-ma si pe mine, asta micu si neputinciosu, asta mare la stat dar cu inima cat un purice cand fulgera, asta iubaretu si creativu... dar complet incompetent in privinta optiunitor sanatoase mie...
Iata-ma si pe mine, un bot de huma insufletita care incearca sa-si gaseasca un rol pe aceasta scena mediocra, satanica si haotica... In care omul tinde sa devina doar un decor care cu timpul se scorojeste si cade... in colb.
Ce pot sa zic... oi fi si eu d-ala ciudatu integrabil in grupul creat cu atata eleganta si generozitate de Mihai si Lorelei.
Decizia o vor lua cei care ma cunosc poate mai bine decat ma voi cunoaste eu vreodata...
Sa fim iubiti.
-
Si eu .. ca multi altii .. am crescut la bloc...asteptam cu atata drag sa vina vacanta ...mergeam la bunici :)...acolo era Raiul meu...cu multa verdeata ..si flori ..si miresme...parca era o alta lume.
Din pacate .. bunici ..au murit..eu am ramas ..la bloc...mi-e dor de lumea aceea...mi-e tare dor.
Uneori ma intreb ...ce caut eu in lumea aceasta ?...stiu ca imi veti raspunde ..ca fiecare are o menire pe pamant...nimeni nu lipseste ...nimeni nu prisoseste...stiu si eu asta ...dar ma doare ca multa lume a uitat de SUFLET...in goana lor de a strange cat mai multe bunuri , averi , conturi ...au inchis sufletul int-un coltisor al inimii...si au uitat de el ...au uitat ca el e singurul care il luam cu noi atunci cand vom pleca din aceasta lume...sufletul , trairile si amintirile noastre sunt singura avere pe care o vom lua cu noi...cat de fericita as fi daca mai multa lume ar intelege asta ...
-
Bllue, cu siguranta nu vom fi blendati, rolul nostru pe scena vietii este bine definit..... desi uneori nu ne dam seama...
-
Am crescut alergand desculta, nu de saracie, ci pentru ca imi placea sa alerg cu talpile goale. Dimineata beam lapte de vaca proaspat muls si faceam musti albe pe care bunica mea, Dumnezeu sa o odihneasca, mi le stergea cu coltul sortului care nu ii lipsea niciodata. Faceam sperietori din bostani si mancam cirese numai cocotata in copac; spuneam ca se strica daca le culeg si le spal.Veneam iarna de la scoala pe paraul inghetat si nu pe drum, ajungeam cu obrajii rosii si plina de promoroaca dupa vreo 3-4 ore, iar in mai ii aduceam mamei in fiecare zi buchete de margarete ce i le culegeam din camp cand ma intoarceam acasa.
Luam bataie cu o nuia de rachita din gradiana noastra de 2-3 ori pe zi pentru cate pozne putam face si plangeam pana imi spunea mama ca m-a iertat. Radeam toata ziua, orice intamplare era prilej de bucurie, radeam si cantam pe dealurile din imprejurimi. L-am numit pe curcan imparat si ne bateam in lupta dreapta (vorba vine) pentru livada, acolo unde citeam povesti si visam.
Eram o trupa de copii galagiosi care toamna, jucam fotbal prin gradini in timp ce aproape de noi, coceam cartofi in jarul buruienilor ce ardeau si ii mancam direct din coaja arsa, asa incat, cand intram in casa numai ochii imi sclipeau prin negreala taciunelui de pe fata...
A trecut timpul... vorbesc in cifre si in termeni englezesti. Merg cu masina peste tot si numar"E" - uri si uneori, calorii. Am invatat sa merg inainte "ajutata" de o palma sau de un sut. Am cazut si m-am ridicat. Merg ... inainte, spun unii. Oare asa e?
-
sunt un om...ca toti oamenii,din pacate sau din fericire.Nu am nimic special:nu stiu sa cant,sa pictez,sa compun....nici macar sa traiesc!Uneori ma intreb care e rolul meu in aceasta lume....cand sunt atatia oameni "normali",fara nimic special in ei....eu ce mai caut?de ce trebuie sa fiu una dintre ei?nu sunt oare de ajuns de multi?pana si singurul lucru acre face un om special,iubire,pe mine m-a facut si mai comuna:am plans pe cineva care nu dadea doi bani pe lacrimile mele...si am sperat ca tot omul ca ma va iubi!
asadar....nu sunt speciala,sunt comuna,mult prea comuna....dar am simtit nevoia sa postez si eu aici....
-
Ceea ce ma facea pe mine un om special era profesia mea-sunt profesor de literatura...Spun era ,pt ca de doi ani nu mai sunt in tara ,insa visez la ziua in care am sa ma intorc...
Am sa va spun de ce e atat de important sa faci ceea ce iubesti,sa iti urmezi chemarea,inima...sa iti gasesti vocatia.Am terminat facultatea ,in urma concursului de titularizare am ajuns la un liceu despre care nu stiam nimic...nu am sa uit:nerabdarea mea de a pleca la serviciu,privirile elevilor incarcate de inteligenta si curiozitate,nelinistea lor''intelectuala'',intrebarile lor retorice,grupurile nostre de discutii,cercul nostru literar-numit debate-felul in care ma cautau in pauze''ca sa ma mai intrebe ceva'',cum au interpretat ei''sa stai de veghe in lanul de secara''sau ''ma simt prins intre ferestre ,consecutive''...mi-e dor in fiecare zi de dragii de ei,de munca mea,de scoala mea,de cartile mele,de gandurile mele,de visele mele,de mine...Insa ,am dobandit ceva,venind aici,stiu care e''rostul'' meu,care e vocatia mea,pasiunea mea,stiu de ce m-am nascut...
asta e doar inceputul,daca o sa aveti rabdare,data viitoare am sa va spun mai mult...
-
M-am pierdut undeva printre depresivi din lipsa banilor pt. plata la intretinere si femei usoare la Podul Viilor, m-am pierdut printre seminte scuipate aristocratic pe caldaram si noxele unei Dacia Non-Euro, m-am pierdut undeva printre inundatii si plimbari cu elicopterul pe deasupra zonelor calamitate pentru "a fi la fata locului" si un Magheru intesat cu magazine ce par mai degraba expozitii cu obiecte rare, de nevandut, m-am pierdut undeva prin gaura cheii cand imi voi surprinde nevasta calarita in ritmuri de rodeo de vreun fost-"bun"-amic sau de vreun ilustru necunoscut bucuros ca are in ce sa se..."odihneasca" intr-o dupa-amiaza cu toropeala, m-am pierdut printre ghene neridicate vara de 6 zile de paralizezi trecand pe langa si scafandrii ce cauta trupul neinsufletit al vreunui nenorocit ce a sarit sa-si salveze vreun prieten suficient de prost incat sa ajunga in situatia de a nu se mai descurca singur si suficient de las incat sa invete brusc sa inoate si sa iasa la mal cand salvatorul sau este prins de vreun vartej, m-am pierdut printre escavatoare smulgand guri pline de pamant pentru a face loc altor si altor fundatii ale cladirilor din otel si sticla ce contrasteaza cu casutele modeste pe cale de disparitie pentru ca mintea azi se masoara in cravate si butoniere la costum ci nu in porturi populare, in ii viu colorate...m-am pierdut printre voi, dragii mei, amintiri tacute si diforme ale oamenilor care ati fost cand erati mai tineri si bantuind care mai pe unde ca niste spectre confuze cu optici...obtuze.
-
Arta dramatica. Cat de buni suntem in a disimula? Uneori suntem atat de buni si o asemenea dexteritate nu tine de varsta. Mare om, mare caracter, aceasta sintagma se poate aplica si celor care sunt capabili de arta teatrala?
-
Nu stiu daca expresia in cauza se poate aplica unor grupuri de oameni. Asa cum am vazut noi initial acest "mare om, mare caracter", el nu are limite de categorie socio-profesionala. Este inadaptatul vremurilor pe care le traieste. Este cel care uraste mastile (si daca le poarta prin profesie? ;D), este cel care nu tine cont de gura lumii, este, intr-o oarecare masura, ceea ce definea cineva candva aici http://www.lovetime.ro/community/index.php?topic=1422.15 derbedeul. Deci nu stiu daca putem pune astfel de granite... Dar... asteptam si alte pareri.
-
Incep prin a marturisi regretul ca acest topic a avut o existenta atat de scurta pentru ca mi se pare intr-adevar un subiect care merita atentie, si nu doar pentru ca aici mi se ofera oportunitatea de a spune ca si eu apartin acestei categorii, si asta pentru ca refuz - un refuz ce devine tot mai indarjit - de a face parte din lumea de azi. Uneori simt cum imi rupe fiinta in doua parti ce nu le pot impaca, pentru ca una si-ar dori sa se bucure de prezent alaturi de lumea asta atat de grabita, dar pe de alta parte, sunt atatea intrebari carora nu le mai gasesc raspuns si de care nu ma pot elibera. Ca sa le fiu asemeni imi pare ca trebuie sa renunt la a mai fi eu. Am tendita de a ma izola, dar am incetat sa mai vad acest fapt ca pe un handicap, asa cum era la inceput cand ma intreb totdeauna de ce nu pot fi ca restul. Ati observat tendinta tuturor de a se incadra in tot felul de tipare? Imi pare rau dar poate datorita faptului ca ma simt prea matura, nu ma pot alatura celor de o seama cu mine si nu doar. Sunt atatea lucruri ce nu merg in directia buna si nu inteleg, ori nu vreau sa inteleg de ce nimeni nu vrea sa schimbe ceva. De recunoscut, recunosc toti ca totul merge rau si sunt de acord ca trebuie schimbat ceva insa toti asteapta ca altii sa faca acest lucru. As mai avea atata de spus dar ma opresc, asta e o farama din gandurile ce de multe ori ma macina, pana cedez... Imi ramane doar sa privesc spectacolul de pe margine. Imi pare rau ca am descoperit atat de tarziu acest topic minunat.
-
nu te opri....sunt incantat de ce ai scris...continua.....plssss :)
-
La rugamintea ta de a continua iata un raspuns, cam intarziat ce-i drept, dar astept cu nerabdare si o opinie, fie buna sau rea. Consider ca are legatura cu subiectul desi nu e continuare.
Toti se feresc de adevar in iluzia ca trebuie sa traiasca clipa prezenta, ca oricum sunt prea multe suferinte in lume, si trebuie sa stim sa si ne bucuram, sa radem. Nimic mai adevarat. Dar... care este pretul falsei fericiri? Ce dam in schimb? Viata ii izbeste intotdeauna pe cei care nu merita, pe cei slabi si blanzi.
E chiar un fapt contradictoriu. Lumea a cautat mereu sa se apropie de perfectiune- o lume mai buna in care toti sa aiba ce-si doresc, dar atunci cand se punea cu adevarat problema aducandu-se o solutie, refuza inventand motive precum, vremelnicia, situatia limitata a omului.
Ori chiar faptul ca fiecare individ in parte afirma : Si eu ce pot sa fac? Nu tine de datoria mea, cei pe care i-am pus acolo, i-am desemnat, pentru ce sunt? Ca sa ne manance nervii... ca sa ne dezmageasca...etc – ar putea fi un raspuns.... Dar noi suntem majoritatea si asta se uita totdeauna cand este convenabil. Cand trebuie luata atitudine, omul realizeaza ca de fapt, nu e chiar atat de rau si ca ar putea fi chiar mai rau. Si faptul asta e dovedit - puterea pe care o are fiecare din noi - tocmai prin decizia luata/ aproape le unison/ ca acel cineva sa ne reprezinte. Dar nu se tine cont ca nu poti cere sa fie perfect, mai ales ca sunt atatea responsabilitati iar poporul nu face nimic ca sa devina mai usoare. / cu o floare nu se face primavara/. Asta o zic constransa de faptul ca tindem sa judecam fiecare greseala, dar fara a lua atitudine. Cu riscul de a jigni, desi nu aceasta este intentia - cum este conducatorul, la fel si poporul. As mai avea ceva de zis aici dar mi-e teama sa nu exagerez, daca nu am facut-o deja, si din cate am inteles existe cateva subiecte tabu care trebuiesc respectate. Cine cunoaste putina istorie, observa ca trecutul nostru a fost marcat intotdeauna de aceleasi probleme. Imi lasa gust amar, ma simt neputincioasa,... Si ma doare, pentru ca marturisindu-mi aceste ganduri as fi sa zicem... stigmatizata sau doar neinteleasa. Si daca omul cu care discuti isi creeaza o opinie ce contravine convingerilor sale, a doua oara cand te intalnesti cu el te trezesti privit cu susceptibilitate, cum nu impartasesti aceleasi idei cu ale lui si ale majoritatii... Cumva, pana si aspectul asta a devenit lipsit de importanta pentru mine. Pana la urma fiecare isi urmeaza drumul lui, si sa stau azi sa regret ca nu am intrat in gratiile nu stiu cui, mi se pare absurd, pentru ca am constatat cu ceva timp in urma ca pot sa-mi ocup timpul cu alte lucruri mai importante sau doar ceva mai interesante. Si apoi, daca maine nu voi mai fi aici, viata va decide ca... mi-am indeplinit misiunea, ori voi decide ca locul meu e altundeva si ajung sa traiesc undeva unde nimeni nu vede pe nimeni, atunci ce rost a avut sa tin cont de modul in care apar in fata altora. Pot doar sa o privesc ca pe o experienta gen: "Uite, asa sa nu faci!" Eu nu fac altceva decat sa constat realitatea dintr-un punct de vedere obiectiv si poate ca ar fi fost mai bine pentru mine sa nu fi fost asa, pentru ca nu as mai fi fost nevoita sa duc povara propriilor ganduri. Dar nu-i nimic... ce nu te ucide te face mai puternic. Marele infaspuiri ale lumii nu le-a facut niciodat un singur om, nu... El doar a actionat prin puterea pe care altii i-au pus-o la dispozitie.
Cred ca am, scris putin mai haotic dar promit data viitoare sa-mi adun gandurile si sa am grija sa le ordonez. Imi cer scuze daca nu se ridica la nivelul asteptarilor :)
.
-
nu esti singura care gandeste asa. Scrie in continuare pentru ca nu trebuie sa te ridici la asteptarilor nimanui. E foarte bine cum scrii. Mi-a placut si iti dau dreptate.
-
"Sunt şapte rele în lume:
1. cunoştinţă fără caracter;
2. bogăţie fără muncă;
3. plăcere fără conştiinţă;
4. negoţ fără moralitate;
5. ştiinţă fără omenie;
6. politică fără principii
7. închinare fără predare. - Mahatma Gandhi"
Înainte de a deveni un om de caracter, fiecare trebuie să ştie să fie doar...om! Dacă ştim să fim oameni şi învăţăm: respectul, responsabilitatea faţă de noi şi cei din jur, bunătatea, iertarea, bunul simţ..., dacă învăţăm nenorocirile..., atunci sigur nu vom fi doar umbra ce rămâne ci vom fi lumina care a strălucit...adică: un om de caracter!
"Ai grija ce gandesti, gandurile tale devin cuvinte. Ai grija ce spui, cuvintele devin actiuni. Ai grija ce faci, atiunile devin obiceiuri. Ai grija ce obisnuiesti sa faci, obisnuintele devin caracter. Analizeaza-ti caracterul, iti devine destin. - Frank Outlaw "
-
.
-
Imi pare rau sa va spun dar in orice secol a-ti fi trait,cred ca la fel a-ti fi gandit.
Cred ca de mii de ani politica este politica,razboiul e razboi,foametea e foamete,nepasarea e nepasare,toate acestea dainuie de foarte multi ani pe acest Pamant.
PREZENTUL-TRECUT,TRECUTUL-VIITOR,eu una asa vad totul.Ar trebui vazut totul ca un tot.
Nimic nu se intampla aiurea ,totul e predefinit.
Only U de ce sa te consideri comuna?Poate ca Dumnezeu iti va deschide usa atunci cand nici nu te gandesti.Toti suntem altfel,fiecare se exprima cum poate,prin ce poate.
"Eu nu sunt nimic,o stiu ,dar imi compun nimicul meu cu cate ceva din tot."
Intotdeauna m-am ridicat din noroi prin puterea credintei.Cand credeam ca viata nu mai are ce sa-mi ofere,Dumnezeu imi lua mana si ma ducea mai departe.Am avut multe caderi,insa intotdeauna am reusit sa ma ridic si sa merg mai departe.
-
Am fost un copil fericit.Perioada asta de viata pastreaza un miros dulceag ca piersicile coapte din gradina de la tara ,un miros catifelat ca sapunul pe care bunica-l punea printre hainele mele.Am locuit la casa avand o gradina mare cu multe capsuni si iarba verde ,dealurile in imprejurimi cat ai vedea cu ochii si un izvor cu apa rece si proaspata de unde beam apa insetati cand ne intorceam de la joaca.Imi amintesc acum ca atat cat era ziua de lunga cutreieram in cautare de lemne ca sa ne facem colibe,pomi inalti ca sa ne facem leagane si porumb proaspat ca sa coacem , sa mancam impreuna. Verile ce le petreceam la tara ma bucurau din plin .Ne trezeam si la 5 dimineata ca sa mergem la sapa.Acolo am mancat cele mai sanatoase bucate:branza proaspata pregatita de vecina seara trecuta,sunculita si cate o ceapa mica atunci luata de pe camp.Eh si ce somn mai trageam cand ne-ntorceam acasa la racoare.
Apoi adolescenta...Atunci am inceput sa-nvat .Cartile!Citeam cu drag in fiecare zi la indemnul unei matusi care-mi imprumuta carti . La medeleni ,Romanul adolescentului miop -din ele s-a nascut dragostea pentru lectura.
A urmat experienta din care la fel trebuia sa invat ,insa nu numai cu zamebtul pe buze ,ci si cu lacrimi in ochi,noduri in gat sau nopti petrecute in tristete.
Astazi eu inca invat sa fiu om ,om adevarat.
-
in fata oglinzii si seara inainte de a adormi,singurul timp disponibil pentru noi,avem senzatia unei unicitati incontestabile.desigur anumite dubii apar,dar cine ne lauda mai bine decat noi?ca stim prea bine a o face.
uneori nu suntem atat de diferiti pe cat dorim,si ne amestecam in mediocritatea vulgului.
dar se intampla sa fim altfel,cand avem puterea de a constientiza,de a pune in practica gandirea gandirii,de a ridica un semn de intrebare,de a ne revolta.
unii considera atitudinea aceasta puerila,dar nu trebuie sa fim visatori pentru a face ceva pentru noi.
ma simt un inadaptat cand pun prea mult acolo unde exista numai superficialitate.
-
Intotdeauna m-am ridicat din noroi prin puterea credintei.Cand credeam ca viata nu mai are ce sa-mi ofere,Dumnezeu imi lua mana si ma ducea mai departe.Am avut multe caderi,insa intotdeauna am reusit sa ma ridic si sa merg mai departe.
corect! asta este puterea fiecaruia dintre noi: faptul ca ne putem ridica dupa izbirile destul de dure de pamant. Si eu am cazut de multe ori. Uneori asa de tare ca n-am crezut ca am sa gasesc puterea de a merge mai departe.Dar am reusit...binenteles ca dupa fiecare cadere " puterea mea" se imputineaza. Din aceasta cauza incerc sa ma "adaptez" lumii in care traiesc si sa pun mai putin la suflet tot ceea ce se petrece in jurul meu. Nu reusesc prea bine insa. Dar incerc sa ma descarc virtual de toate"relele" ce mi se intampla ca sa pot "real"sa raman doar cu "bunele". Si desi aripile mele-s mai "ciufulite" cu fiecare izbire de sol, gasesc mereu puterea sa zbor catre alt vis...si sa mai am inca sperante ca intr-o zi...candva...lumea va fi doar frumoasa si pentru mine!