Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Zona liberă => Subiect creat de: Lady Allia din 18 Ianuarie, 2007, 02:04:15 p.m.
-
Pentru că uneori paşii sufletului înapoi nu dor ci aleargă parcă asemeni unei molecule de Univers în trecut plimbându-ne într-o lume a zâmbetului şi magiei..., haideţi să ne amintim de noi...copiii de noi...! Noi cei de altădată cu pantalonaşii rupţi, cu faţa mânjită de ciocolată..., cu ochii plini de chipul bunicilor sau...a părinţilor..., cu zilele de vacanţă în care ne bucuram de clipe întregi de zâmbete largi...
Cum a fost copilăria voastră?...Ce vă amintiţi cel mai cu drag de când eraţi copii...?
-
Lady Allia reusesti sa atingi in mine o coarda foarte sensibila:copilaria.nu cred ca vom reusi vreodata in viata sa fim mai fericiti decat in copilarie......sau poate ca da:doar atunci cand vom fi parinti si vom copilari din nou prin copiii nostri.
le multumesc parintilor mei ca au stiut sa ma lase sa fiu copil.le multumesc ca nu mi-au oferit decat strictul necesar,ca m-au invatat ca toate lucrurile se invata la timpul lor.astfel nu m-au silit sa invat sa citesc inainte de clasa 1(desi alti tovarasi de joaca stiau de la 5 ani sa citeasca),nu m-au certat in clasele primare cand luam note mici si nu mi-au spus ce sa fac cu viata mea.si totusi am invatat sa citesc mai repede decat toti ceilalti colegi ai mei de clasa,am fost premianta pana in clasa a-12-a inclusiv si inca lucrez la viitorul meu.
am fost un copil tare obraznic,energic,am fost intotdeauna liderul in gasca de prichindei:eu hotaram ce jucam,cat jucam si unde jucam...si nimeni nu obiecta caci de obicei faceam cea mai buna alegere.eram prietena tuturor caci stiam sa tin un secret...cat de mic era el.singurii care aveau de furca cu mine erau parintii,caci nu stiau niciodata unde sa ma gaseasca.
cel mai mult imi placea sa ma plimb cu autobuzul;blocul meu fiind situat intre doua statii,faceam naveta de la o statie la alta,de cel putin 20 de ori pe zi....cu gasca evident,rontaind vitamina C.
eram vesnic plina de praf si vesnic prin copaci.nu exista copac in jurul blocului meu care sa nu ma fi purtat macar o data pe crengile lui.
intr-o zi o vecina mi-a spus ca atunci cand s-a mutat la noi in bloc persoana care i-a atrss atentia eram eu:imbracata intr-o rochita albastra,cu trandafiri albi...eleganta,topaiam de mama focului prin fata blocului...iar daca nu topaiam ,alergam;mi-a spus ca nu eram un copil normal,eu nu stiam sa merg....stiam doar sa alerg,sa topai,sa dansez.
o alta pasiune de-a mea era sa ma bat cu baietii...cu pumni,cu picioare...cu bate.....oricum,bataie sa fie.si seara cand aflau ai mei urma a doua repriza...numai ca eu participam pasiv la bataie.
-
;D eu..vesnicul copil...
prin clasa a patra s-a schimbat sistemul de notare,si invatatorul ne dadea diplome ca sa ne simtim si noi bagatiin seama..si mie mi-a dat pentru cea mai copil-copila...
oare de ce? ::) 8) ;D :D
vreau sa pastrez doza mea de copilarie...nu de imaturitate,ci de copilarie.
sa stiu sa ma bucur de lucrurile simple si de multe ori sa ma eliberez de povara zilelor.
ce imi amintesc...hehe..
cand am fost mica am petrecut mult timp la bunicii de pe tata.Poate de asta am si amintiri mai multe de acolo :)
mi-a fost tare drag sa stau acolo..eram pe domeniul meu si bunicii ma iubeau .
cand bunica mea era suparata,canta...despre mama,dor..si vazandu-i lacrimile ma puneam in genunchi in fata patului si cu capul in saltea plangeam..imi era prea draga ca sa o vad asa..
odata a venit o vecina de pe acolo si bunica a servit-o cu tuica(din rezervele proprii).vecina aia vazand ca ma uitam la ea cum bea,incepu sa imi dea pe dindos sa gust si eu din rachiul ala bun(pe dindos pentru ca stia ca bunica nu ar fi lasat-o).Si tot imi dadu,pana ma facui fleasca,nu-mi trebui mult,aveam vreo 2-3 ani.
:D :D :D :D prima mea betie.
Cea fost la gura bunicii cand a vazut ca m-a imbatat,ce a mai certat-o. ;D ;D ;D
intr-un an am fost cu colinda,cu 3 vecini ca de aceasi varsta si cu bunica mea si a lor.
bunicele nu intrau cu noi,pentru ca asta insemna sa se intinda pe la fiecare casa si asteptau undeva pe langa gardul omului.
dar dupa ce imi spuneam colinda si imi dadeau un leu si un colac ziceam:"Dar dai si lu'bunica mea"
gazdele se uitau la mine,zambeau si o cautau pe bunica pe afara,ca ..na.. trebuiau sa indeplineasca cerinta mea.
bunica ma certa ca oamenii puteau crede ca ea m-a pus,dar nu conta,eu tot asa spuneam si la urmatoarea casa ;D
-
da da...la bunici cate nazbatii mai faceam.
o data,neavand jucarii acolo,trebuia sa improvizez.am adunat eu vreo 10 oale...una mai ruginita si mai sparta decat alta,le-am aranjat frumusel in fata portii...chipurile sa le vand.(asta credeam ca voi deveni eu in viitor:vanzatoare.).cand am vazut ca nu le cumpara nimeni....m-am gandit ca nu-i atrage oferta....toata lumea are oale acasa.....dar oale cu noroi in ele sigur nu avea nimeni.asa ca mi-am adus o galeata de apa si m-am pus pe treaba.in jumatate de ora vindeam oale cu noroi in ele(eu ziceam ca-i crema de ciocolata).pana cand a venit bunicul,obosit,vai de mama lui....si-si vede nepoata plina de noroi,zambind si intrebandu-l daca nu cumpara crema de ciocolata.pfoaiiii...atat mi-a trebuit:mi-a luat toate oalele si mi le-a aruncat.nu intelegeam ce l-a suparat....dar nici nu l-am intrebat. :-\
-
:laugh: :laugh: :laugh: sora mea inventiva
eu imbracam motanul ;D ;D ;D filip
filip era un motan negru de vreo 7 kg :o :o :o :o
un excelent vanator,dar si hot..a furat tot carnatul si slaninea din podul unei vecine,a mancat sarmalele(acoperite cu un capac) alteia ;D ;D
dar..statea la mine..il infasam,ii faceam chilotei cu o gaurica pe unda sa scoata si codita :D :D
odata am scapat motanul imbracat afara
cred ca asa se explica moartea prea grabita a unei biete femei :laugh: :laugh: :laugh: :laugh:
-
;D :laugh: :laugh: :laugh: ;D...eu vindeam boia şi pituţe de noroi...Strigam cât mă ţinea gura: "Hai la boia şi pituţeee!!!"..., iar bunicul mă sorbea din priviri..., ba încă îmi aducea mai multe cărămizi vechi să mai fabric boia... :-[. Nu se înghesuia lumea să cumpere, dar bunicul mereu era primul cumpărător... ;D, iar bunica se făcea roşieeee şi striga la el: "- Ai înnebunit de tot măi omule? Vrei să o bată cineva într-o zi că le vinde cărămidă raşchetată??? Ai dat în mintea ei să ştii..." şi bunicul se abţinea să stea serios, iar când termina bunica îi întindea boiaua ambalată în cornete mici de ziar şi o întreba: "- Precis nu vrei să găteşti ceva cu asta? E de calitate..." şi râdea, iar bunica îl pocnea cu pumnul în joacă peste umăr şi zicea sărutându-mă pe frunte: "- Hai...că iau şi eu un cornet mic de 3 lei să fac ceva prăjeală..." :laugh: :laugh: :laugh:...
Şi să nu mai zică lumea că am avut bunici superrrr...Ohhh Doamne, ba da...au fost minunaţi...
-
...Îmi amintesc :'(...dimineţile dinaintea sărbătorilor de iarnă...Afară se auzea zăpada viscolind, căţelul din curte lătra din când în când de frig sau pentru că auzea paşi străini pe trotuarul din faţa curţii..., pisica torcea lângă sobă sau căţărată pe plapuma mea mare şi pufoasă..., focul ardea pocnind şi scoţând sunetele cele mai frumoase pe care mi le închipuiam eu atunci... Limbi mari roşii-portocalii se vedeau pe lângă vatra sobei, iar umbrele lor se jucau vesele pe pereţi în timp ce bunicul în odăiţa de alături stătea în fund pe marginea unui pat mare şi verde pufăind liniştit veşnicul său Mărăşeşti..., iar bunica frământa cozonaci îngăimând cântecele şi colinzi vechi şi frumoase...
...De cele mai multe ori mă prefăceam că dormeam, dar o priveam cu colţul ochilor cum mâinile ei micuţe şi asprite de muncă intrau şi ieşeau din aluatul galben şi frumos...Îmi părea că este o magiciană...
...Câteodată din cuptor se împrăştia miresme de cozonaci şi lămâie...şi erau atât de îmbietoare încât de abia mă abţineam să nu îmi bag nasul în cuptor să inspir minunăţia aia de miresme...
...Îmi plăcea când veneau colindătorii...La bunici în sat sunt foarte multe obiceiuri şi...veneau mascaţi şi deghizaţi în fel şi fel de personaje care mă fermecau şi colindau atât, atât de minunat încât mi se părea că sunt îngeri...
...În Ajun...bunica mă îmbrăca cu cele mai groase şi frumoase hăinuţe, îmi punea o desăguţă în spate, îmi făcea crucea de "Doamne ajută!" şi mă trimitea cu copii din sat la colindat: "Du-te şi tu puiul bunicii...să vezi cât este de frumos să colinzi cu copii şi să vă jucaţi în zăpadă..., dar vreau să îmi promiţi că ai să vii sănătoasă acasă. Mor dacă păţeşti ceva suflet mic!"...şi mă pupa şi mă drăgălăşea de parcă mergeam pe un an undeva departe...Bunicul râdea...şi îi zicea mereu:"Da lasă elful meu femeie...că aşa o pupi şi o înfofoleşti de parcă merge la polul Nord şi numai peste un veac mai vine...". Bunica trăgea de nas...îi arunca o privire cum numai ea putea şi...zicea oftând:"Eiii, ce ştii tu măi bărbate cum e să fii femeie..." şi mai şi trăgea câte un smiorcăit... :)...Bunicul când vedea că plânge găsea mereu câte ceva să o facă să râdă...:"E şi tu acuma femeie...Bine că nu ştiu cum e să fiu femeie...că nu mă descurcam la naştere...Le dădeam cu cioaca în cap la doctori...şi numa copil nu ieşea..."..., iar bunica...râdea...
Cioaca este cârjă... :).
...După ce vedeam că bunica râde din nou mergeam la bunicu să îl pup şi să îîmi tragă căciula pe faţă ca de obicei şi apoi mergeam la colindat...Colindam, iar apoi ne opream în mijlocul satului, ne bulgăream de nu mai ştiam unde începe zăpada şi unde ne terminăm noi... ;D ;D ;D, atât eram de înzăpeziţi..., iar apoi făceam un om de zăpadă uriaş..
...Serile adormeam în braţele bunicului sau a bunicii...ascultând poveştile cele mai frumoase, colinzile de pe uliţă, privind pe gemuleţ cum sub lumina puternică a lunii cădeau fulgi mari şi...sorbind din priviri bradul...
Asta este o parte din amintirile mele cele mai frumoase, dar...o să mai revin...
-
În copilărie mie îmi plăcea foarte mult să modelez plastelină..., să merg cu băieţii la pescuit, la football..., dar îmi amintesc cu mare plăcere şi de scaldele care le făceam după o zi de secerat, de bătut cânepa sau de prăşit porumbul... ;D.
Nu ştiu alţii dacă au avut parte de munca la ţară alături de bunici sau părinţi, dar eu am avut şi...sunt bucuroasă..., chiar foarte bucuroasă, deşi poate atunci tare mi-aş mai fi dorit să fiu prin alte părţi pe la joacă... :D.
La bunica...în capătul uliţei, dar şi a satului totodată era un imaş mare pe care mergeam cu gâştele, iar în stânga acestuia întotdeauna se semăna grâu... Cea mai mare plăcere a noastră a copiilor era ca după secerat şi balotat paiele de grâu...să ne strângem cu toţii acolo şi să ne facem căsuţe din baloţii de paie... ;D...
Ahhh, ce palate superbe mai aveam...mai ales după ce le dichiseam cu pături şi tot felul de prostioare...
Stăteam în ele până noaptea când ne strigau părinţii sau bunicii...
Mâncam toată ziua porumb fiert şi seminţe..., dar a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea... :).
-
Mie in copilarie ,cand inca locuiam la bloc cu parintii imi placea foarte mult sa fac pe doctorita.aveam multe seringi si medicamente achizitionate de prin sertarele ce le ajungeam pe atunci cu greu.Mi-am amintit ca in terasa blocului mama iti tinea toate florile mari si mici ,inflorite sau doar verzi,ficusi ,cactusi ,ce sa spun!? o minunatie. Intr-una din zile neastamparata de mine mi-am adunat toata trusa medicala si m-am dus in balcon sa-mi gasesc linistita pacienti de tratat. Cine mi-a sarit in cale? O floare cu frunze mari si inalte despre care am auzit ca spunea mama ca plange.Ei bine! am dedus ca plange din cauza durerii si am inceput sa o doctoricesc cu medicamentele dizolvate in apa si puse in seringa ,apoi injectate direct in radacina.Si pentru ca imi parea ca si celelalte s-au molipsit ,le-am tratat pe toate.Drept urmare balconul tot s-a ofilit ca peste noapte.Iisuuuse! Ce-am mai tras in urma nazdravaniei mele.Ehe! M-a pedepsit mama si am stat la colt ,dupa usa ceva vreme :'(. :angel:
-
:laugh: :-* :laugh:...hehe...ce mi-ar plăcea să am şi eu aşa un copil ca şi tine..., dar parcă totuşi ar fi mai plăcut să ucidă florile din alt balcon decât al meu...nu??? ::) :-[ ::)
-
Da,cred ca mult mai placut :laugh: .Toata lumea care ma cunoaste ma intreaba acum de ce nu imi cumpar flori ,de ce nu am flori in casa !? fara sa stie bineinteles de cele ce a facut copila de mine. Nu stiu,nu pot sa spun ca nu imi plac florile.Ador sa le vad,sa le simt mirosul ,insa am avut de atunci o retinere cand era vorba sa le ingrijesc. Inca mai cred ca nu sunt in stare si mai tot timpul imi revine imaginea aia in mine cu balconul plin de viata si apoi -totul mort si ofilit.Au,au ,au...saracile flori si saraca mama care chiar le iubea si era asa incantata de ele.
-
Lady Allia din nou ai reusit sa ma faci sa tresar si sa ma cuprina o melancolie prin felul tau minunat de a pune in cuvinte aceste povesti...
nu inteleg cum reusesti sa pui atatea sentimente si caldura in niste randuri virtuale...dar iti multumesc :-*
despre copilaria mea nu am ce sa va spun prea multe pentru ca nu am facut nazbatii mai deloc...am fost un copilas foarte cuminte :angel:
ce imi amintesc daca ma intorc cu gandul la acele clipe...ceea ce imi domina orice amintire este dragostea care am simntit-o permanent din partea parintilor mei...imi amintesc cum pe la 5 ani mama se chinuia sa ma invete sa merg pe bicicleta si tata sa inot...cum au fost foarte dezamagiti amandoi pentru ca pe bicicleta nu stiu nici acum sa merg iar de inotat cu adevarat(adica fara alte ajutoare) am inotat cu un prieten de familie :-[
imi amintesc cum incercam sa fac pe matura si...stand foarte mult intre "oameni mari" de multe ori reuseam sa scot niste replici ciudate pentru varsta mea si ii vedeam pe toti cum raman blocati ::)
imi amintesc de o excursie la munte cam pe la 8 ani...cred ca au foat unele dintre cele mai frumoase zile...si cred ca a fost singura data cand m-am apropiat cu adevarat de natura...fara vre-o teama sau retinere...atunci am baut apa direct de la izvor si lapte deabea muls...atunci am stat intr-o casuta rustica fara sa mi se para ciudat...atunci am respirat acel aer tare si imi placea enorm...stiu ca suna ciudat dar...am fost crescuta la oras si am avut putine iesiri in natura cu adevarat...
imi amintesc prima zi de scoala si serbarile din scoala primara...mereu ma faceau sa ma simnt cea mai importanta...cea mai frumoasa si cea mai privita...mereu ma credeam o mica printesa... 8)
imi amintesc multe...dar...imi pare foarte rau ca si mai multe le-am uitat :'(...de multe ori regret ca nu am amintiri ca restul cu prostioare si nazbati ... regret ca mereu am fost rezervata si...poate chiar fricoasa...si mai ales ca si acum sunt...dar...este copilaria mea si am sufletul plin de sentimente frumoase, pace si caldura...pentru care imi pare rau ca multumesc atata de rar...
Lady Allia iti multumesc ca mi-ai amintit ... ca m-ai facut sa simnt din nou.... iti multumesc :-*
-
pai sa vedem...daca imi permiteti doar cateva cuvinte pentru ca daca incep sa povestec nu mai stiu ca trebuie sa ma si opresc ori am sa incep sa vorbesc despre altceva asa ca...eu sunt cea care se chinuia sa ajunga la ciocolata de pe pom aflata undeva pe o creanga din spate asa ca desigur ca tranteam pomul la pamant,apoi ma ascundeam sub masa,imi amintesc ca de cate ori mergeam cu parintii la bunica si vedeam gaini,incepeam sa urlu prin ograda ca vor sa ma muste deoarece aveau "ginti"-in traducere,dinti;apoi inca ceva ce imi face placere sa-mi amintesc e o intamplare de cand aveam vreo cinci ani si eram toata familia la masa,era iarna;nu stiu de unde imi venise ideea dar eram foarte nelamurita asa ca l-am intrebat pe tata daca oamenii care galeti cu apa calda prin calorifere ca sa dea caldura ;D;s-a intamplat odata,pe la ceeasi varsta,tot pe cand eram doar familia:parintii si cei doi frati,ca cineva sa sune la usa;toti trei am fugit sa le spunem parintilor iar tata ne-a raspuns,desigur ca in gluma,sa spunem ca ei nu sunt acasa;asa ca...eu m-am dus la usa,unde inca se mai auzea soneria si am spus foarte limpede si tare:"mama si tata au spus ca nu sunt acasa"...aaaaa sicea mai scumpa,unica si speciala amintire din copilarie e ciprian,baiatul cu ochii albastrii din clasa intai,care atunci cand am spus ca ma mut,mi-a aratat pentru prima data catde usor un zambet se transforma in tristete;nu l-am mai vazut niciodata...desi cred ca deja v-am plictisit trebuie sa mai spun inca una dintre muuuuultele amintiri;se intampla intr-o vara,parinti erau plecati cu bunica la camp si scumpii mei fratiori nu au vrut sa ma asculte sa nu se mai joace cu mingea izbind in peretele de la geam,asa ca l-au spart;pledoaria in fata parintilor?era un nene undeva in porumb care a vazut o pasare asezandu-se la geam si cand a aruncat cu piatra in loc sa loveasca pasarea,a spart geamul;doamne!si cand te gandesti ca noi eram siguri ca o sa ne creada...desigur ca tata nu a mai zis nimic...ce ar fi putut zice?
-
Acum nu mai sunt copil sunt mama copil.Am fost ca o maimuta,ma cataram prin toti copiacii,jucam fel si fel de jocuri de care acum nici nu mai aud.
Insa ma uit la desene animate ,nu cele de pe cartoon,ptr. ca nu-mi plac.Desenez cu fetele uneori,le citesc povesti si ma joc in nisip.
Cateodata sunt mai copil decat copilele mele.
-
mi-e dor de copilărie, de lumea aceea cu ochii mari unde alergam desculţă prin curte, iar puful de păpădie mi se părea o lume magică unde pluteau stele. puteam să jur că dacă le ating se transformă în zâne buclucaşe. mi-e dor să-l trag pe Rio de urechi şi de blană până striga bunica: "Da mai lasă câinele ăla în plata Domnului că s-o săturat şi el de tine cât îl scălţăneşti toată ziua!"!
Rio era un câine frumos şi mare! îl iubeam din tot sufletul meu de copil. mi-a fost bun prieten. mi se părea că e cât un urs, dar eram eu mică şi slabă - vorba bunichii: "Încă un pic şi ţi se împăştie oasele. Doamne fereşte să suferi de vreo boală de piele...că-ţi dau genunchii pe dinafară!". era jumătate ciobănesc românesc, jumătate ciobănesc caucazian şi nici măcar nu
lătra. schelăia doar când îl chinuiam eu şi i se făcea blana arici când ţipa cineva la mine. ţin minte când a ţipat tata odată la mine că a smuls cuşca (nu se putea dezlega) şi aşa l-a fugărit în casă. deh...să se atingă cineva de micuţa lui stăpână? era umbra mea. când a murit...mult timp nu au mai existat umbre la fel de frumoase pe pământ. şi acum îl desenez în
vise din nori albi şi îl pun pe cerul copilăriei mele...să mă mai vegheze de oamenii mari.
copilăria mea a fost plină de iarbă verde şi maci roşii, de lanuri de grâu galben şi baloţi de paie din care ne făceam case înalte, de valea de la capătul grădinii unde ne scăldam şi pescuiam broaşte. săracele! le legau băieţii cu aţă şi făceau concurs. care broscuţă ţopăie mai repede :), iar dacă nu ţopăia...vai de ea săraca.
serile erau frumoase. ne adunam cu toţii în casă şi ne jucam cărţi, nu te supăra frate, piticot..., iar bunica ne pregătea masa. bunicul mereu ne veghea asemeni unei tăceri plină de strălucire şi căldură. când mă uitam la el...lumina, iar eu scoteam un zâmbet ştirb şi îi făceam mereu cu mâna. se scutura de drag de mine!
da...mi-e dor de copilărie...de pomii din curte pe care îi cunoşteam pe de rost. toţi mi-au lăsat urme şi julituri, dar mai conta? important era să nu îi taie nimeni şi să ne urcăm prin ei să ajungem mai aproape de cer. ni se părea că de acolo suntem mai mari şi putem culege norii :). uneori puteam, dar nu erau nori ci puf,...puf mare şi alb.
acum copilăria mea nu mai are nici locul amintirii. casa e refăcută. cheia nu mai stă la locul unde o ascundea bunica. scaunul verde şi scorojit al bunicului demult a fost lemn de foc. mai este curtea. da! cât mai este curtea înseamnă că mai am voie să alerg desculţă prin iarbă şi să visez la zilele când îmi permiteam aproape orice, iar oamenii mari nu îmi tulburau lumea mea liniştită!
-
Copilaria mea e o dumbarva cu mesteceni batrani, vegheata de ochii bunicului, albastri si adanci ca cerul de toamna... mestecenii aceia nu mai exista decat in sufletul meu si-n poeziile lui Esenin...
Poate de aceea si acum mi se spune uneori: "parca-ai fi crescuta in padure"... E adevarat, gustul salbaticiei nu se uita niciodata, oricarei forme de dresaj ai fi fost supus dupa aceea!
Oooooo..... si mai era gradina, regatul bunicii mele, pazit cu strasnicie de atacurile noastre. Eram ca hoardle de tatari, nimic nu scapa din calea noastra ! Capsunele...of Doamne, ce gust aveau... da hotarat, copilaria mea are gust dulce acrisor de capsuni copti doar pe jumatate, culesi pe-ascuns si mancati in graba chiar la fata locului! Ce spalat? Ii scuturam putin, ii mai stergeam un pic cu maneca, atata cat sa cada jumatate din nisip, ca celalalt ne scrasnea intre dinti ore in sir, dupa aceea! Nimic in lumea asta nu poate egala gustul acela!
Si bineinteles, copilaria mea nu ar fi fost completa fara rochita de printesa. Era galbena cu elefantei roz, ciupercute albastre si norisori albi. In loc de maneci avea volanase, iar in cele doua buzunarele stranse cu fundita, gaseai nebanuite comori: cioburi de portelan colorat, buburuze, cate o caramea, margele de sticla si superbele inele din plastic verde cu bulinuta rosie, cumparate miercurea din targ de la tigani...
Of, cate culori avea lumea pe vremea aceea......
-
"Of, cate culori avea lumea pe vremea aceea......"
Nu-i aşa? Nu-i aşa cum uităm să mai păstrăm culorile cu noi după ce creştem?
Ne îmbrăcăm în praf şi mergem mai departe. Din când în când ne scuturăm puţin şi mai scoatem câte o culoare...să nu uităm de zâmbetul ştirb şi de acadele. :)
-
Mi-am amintit astazi cu veselie ca pe cand eram mai mica unchiul meu si-a cumparat un caine de vanatoare.Numele lui era Nero si avea un mare narav.Ii placea sa bea orice ii ofereai :de la tuica la bere,de la vin la votca.Oamenii au aflat de naravul lui (mai mare rusinea) si se amuzau de asta dandu-i sa bea tot mai mult. Era atat de pampalau.Stiu ca de mic imi fura papucii din fata usii si-i rodea pana nu-i mai puteai folosi .Nu stiu cine l-a invatat sau cum s-a ajuns la asta ,dar de fiecare data cand ii aratai pumnul maraia de numa si era gata sa te muste ,parca stia ca este o amenintare .Imi aduc cu drag aminte de el ,mi-a inveselit copilaria ,dar m-a si intristat rau. M-am atasat mult de el si cand a murit am suferit .Cu toate ca eram mica i-am facut o cruce din scandurele albe si o perioada de timp mergeam "pe la Nero". Cred ca toti am avut un animalut al copilariei noastre.
Ce mult mi-a placut perioada asta din viata.Eram rasfatata bunicilor.Parca si astazi il vad pe bunu venind din oras vaitandu-se ca-l doare stomacul de numa.Eu fugeau ingrijorata si -i puneam mana la burta.De fiecare data ascundea acolo cate un fruct sau ceva dulce si ma mintea ca-l doare. Cel mai mult mi-as dori ca si copiii nostri sa se poata bucura de perioada asta din viata asa cum am facut-o noi. :)
-
Offf... :'( :'( :'(!
Eu şi acuma merg pe la mormântul lui Rio al meu!
Doamneee drag mai îmi era! Şi eu lui! ;D Protectorul meu!
Ţin minte într-o iarnă - asta ca să vedeţi câtă minte în cap de copii (mai mici, mai mari...) - unul din verii mei care avea pe atunci 19 ani, o verişoară de 17, un văr de 18..., noi restul de bombălăi aveam cel mult 6-7 ani- , ne bagă în cap ideea să mergem cu săniile la barajul din sat să ne prăjim slănină şi să ne dăm pe gheaţă :laugh: :-X :laugh:. Barajul era undeva la 4-5 km de sat, în apropierea unei păduri şi ca să ajungi la el trebuia să o iei pe câmpuri că nu era alt drum. :angel:
Buunn! Zis şi făcut!
Am mers! Eu simplu...că pe mine Rio mă trăgea cu sania ;)! Aşa se obişnuise de când eram mică. Nimeni nu l-a învăţat! A prins el obiceiul ăsta şi...obicei i-a rămas.
Am ajuns acolo după destul de mult timp şi frig răbdat şi...nu stăm câteva minute că Rio al meu şi începe să mârâie, să latre...mă trăgea de pantaloni. M-am speriat şi l-am întrebat pe văru-meu care se pricepea la câini (el avea vreo 3 de vânătoare...) dacă poate să turbeze brusc că eu aşa nu-l mai văzusem! :'(
Nu am terminat bine de întrebat că deja câinii lui de vânătoare au şi zbughit-o la sănătoasa către sat scheunând. Atunci Rio s-a pus la sanie şi a început să tragă (să vadă proasta defapt ce vrea... :) ) ÎN SFÂRŞIT am înţeles că vroia să mă plimbe. :laugh: aşa credeam eu!
Când m-a văzut pe sanie însă...a luat-o la fugă cu mine către sat şi...defapt atunci am realizat de ce: LUPII!
Da! Se auzeau urlând şi se vedeau în depărtare! De aia fugiseră ceilalţi câini şi de aia al meu se comporta ca un nebun! Îi simţise! Normal! Era câine! ;D
M-a tras cât de repede a putut. Ştiu că plângeam pentru că îl auzeam cum gâfâie şi îi vedeam îngrijorarea din priviri. Se oprea din când în când îmi lingea faţa şi mâinile, privea în urmă şi mârâia aşa cum niciodată nu o făcuse. Când ne-am apropiat de sat a lăsat sania, m-a lins de câteva ori, a lătrat şi s-a întors către lupi. Am fugit după el, dar m-a prins văru-meu şi m-a dus cu forţa acasă. Plângeam de rupeam pământul!
Nu am dormit deloc! Stătem şi plângeam în casă cocoţată pe scăunel (să pot să mă uit pe gemuleţul de la casă afară în curte)... dacă, dacă o veni!
Bunicul lângă mine! Mereu îmi zicea că nu se mai întoarce...fiind în năravul câinilor să se lase seduşi de lupoaice...că el era unul şi îia o haită. Eu ziceam Nu şi NU!
Şi...către zori am văzut o pată neagră în curte care tot înainta. Am ieşit! Era tot sfâşiat şi plin de sânge. L-am pus într-un cărucior cu care căram paiele şi am fugit cu el la veterinar. Bunicul cu mine. Bietul doctor când ne-a văzut la ora aia...., dar deşi nu i-a dat şanse, Rio al meu a supravieţuit şi a mai trăit ani mulţi de atunci.
Mereu povestea veterinarul în sat de el. Şi el a plâns când a murit Rio. :'( Măcar dacă ar fi murit aşa viteaz cum era, dar...nu şi-a meritat soarta aia grea.
I-au pus otravă în mâncare...pentru ca să poată ei fura mai mult. A aşteptat câinele 2 zile să moară. Era terminat de otravă. Doctorul mereu îi spunea bunicii: "nu ştiu ce îl mai ţine în viaţă!", dar Rio ştia. Dorul de mine! Când am venit s-a târât până lângă mine, mi-a lins mânuţele ultima oară în timp ce eu plângeam şi îl strângeam în braţe şi mă băgam toată în blana lui neagră, şi-a fixat ochii pe faţa mea şi...a murit!
Atunci au înţeles şi medicul şi bunicii de ce nu murise Rio!
O parte din mine...a rămas cu el! Va rămâne mereu cu el!
E o poveste tristă, dar e şi minunată pentru că un asemenea prieten eu nu voi mai avea niciodată şi sunt fericită că l-am avut! Mi-a dăruit multe clipe frumoase, pline de zâmbet, de voie bună, de râs, de joacă...mi-a înseninat copilăria şi m-a învăţat să respect sufletul animalelor care uneori e mult mai frumos decât al unor oameni!
-
frumoasa poveste,my Lady...si trista intr-adevar...eu imi amintesc din copilarie ca am adus acasa(stateam la bloc) o pisicuta...nu stiu ce mi-a venit atunci pt ca acum nu-mi plac pisicile...dar atunci am adus-o acasa...stiam ca tatal meu nu era de acord cu animale in casa....nici acum nu este...a mormait ceva dar a acceptat sa tinem( eu si sora mea) pisica in casa...macar cateva zile...
dar pisica avea un narav.....nu-si facea nevoile decat pe carpetele persane din sufragerie...si normal ca tatal meu s-a suparat si a doua zi a dus pisica la tomberon...dar seara pisica a venit inapoi...ii placea in casa... si noi iar am primit-o...doar in noaptea aceea pt ca a doua zi tatal meu a dus-o departe...sa nu se mai intoarca....
binenteles ca nu s-a mai intors si eu am plans dupa ea....amintiri...amintiri frumoase...amintiri ale copilariei noastre.... ;)
-
hmm... era vara. o vara torida, o caldura insuportabila. zicea lumea, eu nu simteam ca lesin, asa cum simt acum. dar mi-am dat seama ca daca toata lumea se plînge de cald, atunci asa trebuie sa fie! aveam un frigider FRAM pentru cei care il mai tin minte. usa de jos se deschidea separat. la noi nu era niciodata folosita, sincera sa fiu nici nu stiu la ce folosea usa de jos. dar eu m-am gandit sa fac o fapta buna: lumea se plange de cald, pisica are blana, deci trebuie sa-i fie foaaaaaaaaarte cald. asa ca nu mi-a trebuit mult ca sa-mi vina ideea sa bag pisica in frigider (in apararea mea: facusem 2 ani cu vreo luna inainte de intamplare!). am prins pisica, am bagat-o in firgider, si ma asteptam sa-i fie bine la un moment dat. doar ca pisica tipa si urla pana au devenit ai mei atenti. evident ca eu nu ziceam unde e pisica, doar ma chinuisem s-o bag acolo, ba chiar m-am ales cu mici zgarieturi! asa ca au pornit ai mei sa caute pisica, si se ghidau dupa sunet. cand intr-un final s-au apropiat de frigider, am aparut si eu pe-acolo, ofticata rau si spunandu-le "lash-o, ca io am push-o". mi-a explicat mama ca nu e bine, ca nu primeste aer acolo, plus ca pisicilor le place caldura si in frigider va raci. buuun. le-am dat voie s-o scoata din frigider, dar pisica inca nu era intru totul salvata. ca daca exista riscul sa raceasca... trebuia sa actionez! nu? asa ca am luat Rinofug (erau niste picaturi de nas) si am inceput sa tratez pisica, sa nu raceasca ;D
-
ca orice copil normal, am si eu doi parinti. spre norocul meu inca ii am, si sper ca-i moi avea multa vreme de-acum inainte.
dar nu asta era ideea. ideea era ca unul din parinti e normal, unul mai dus cu pluta. cel putin asa credeam eu pe-atunci, acum s-au dovedit amandoi a fi dusi cu pluta, dar saraca mama s-a straduit mult sa para serioasa, ca sa ne dea educatie. ca daca erau amandoi ca tata.... o sa intelegi imediat de ce ;D
ei bine, am crescut la sat. ma jucam numai cu masinute, serpi, broaste, soparle, gandaci, cu baietii de pe strada, cu biciclete etc. eu m-as fi jucat si cu fetitele, dar cand apaream cu galetusa plina de broaste, sau cu borcane cu serpi, fetitele tipau si fugeau de mine... niciodata nu am inteles de ce! asa. intr-un an, era spre toamna, nu mai aveam "jucarii" ca s-au cam retras toate pentru somnul de iarna, asa ca am inceput sa inventez. pana mi-a facut tata prastie! oh doamne ce fericita am mai fost cu prastia aia! in doua zile toti baietii de pe strada aveau prastie, si a inceput bataia pentru cele mai bune pietre. normal ca daca tata facuse scoala de ofiteri de aviatia si era tragator de elita, trebuia sa fie si fata lui la fel. asa ca ne antrenam seara pe strada, tinta fiind becurile de la stalpi (oricum nu ardea nici unul pe vremea lui ceausescu). dupa ce am reusit sa nimeresc primul bec, am fost considerata apta de tata, iar mama mi-a confiscat prastia. iar incepuse o perioada in care imi cautam "de lucru".... asa ca tata a venit cu idei noi: sa facem pocnitori din noroi! vai ce frumos sunau bilele alea de noroi cand le izbeam de peretele casei! dupa ce am invatat si chestia asta, mi-am adunat toti copiii de pe strada si faceam concurs de pocnit pe peretele casei noastre. care era galbena, apropo :)
ei.... dupa cum va puteti da seama, a doua zi tata a zugravit toata fatada casei :laugh:
-
:rofl: tatăl tău parcă era bunicul meu. şi eu care credeam că om mai dus cu pluta nu există ;D! şi el m-a învăţat să trag cu praştia, dar el :laugh: m-a învăţat pe găinile bunicii.
zicea: "măcar aşa avem şi noi şansa să mai mânăm supă că altfel... :laugh:".
m-a învăţat să leg cutii de coada pisicii şi să o sperii apoi...
zicea: "să vezi ce mai fuge şi miorlăie :laugh:".
Doamne fereşte! Acuma mi-e milă de multe ce le-am făcut, dar atunci... ;D.
Plesnitori de noroi, bote cu nas (crenguţe cioplite care aveau o rămurică ca un nas....), olărit din nori, broaşte, insecte, ... woow ce frumos era atunci!
-
Hahaha, Lady Allia, pacat ca nu ne-am cunoscut in copilarie. Chiar as fi fost curioasa cine iesea invingatoare la stupidul concurs "cine sare de pe zid pana in iarba?" :laugh:
eu eram mai rotofel, si de obicei aterizam direct pe betonul din fata casei, dar insistam chiar si cu genunchii zdreliti :laugh:
-
Pai atunci pacat ca nu ne-am cunoscut toate in copilarie ca si eu stiu jocul ala de care vorbesti Cruella si vai doamne de cate ori am mai sarit de pe'ale ziduri asa ca am experienta :laugh:.Chiar acum daca deschid geamul vad in fata zidul de pe care ne intreceam in sarituri. La noi jocul functiona altfel .Nu era castigator cel care sarea mai mult ci acela care sarea de la inaltimea mai mare. Vaai! parca si acum imi amintesc ce ma usturau talpile ca prin baschetii mei cu talpa subtire simteam tot ,parca saream desculta.inventam tot felul de jocuri ,care mai de care mai traznite,dar a fost frumos.
-
Excelent! :))
Dar cand ma gandesc acum la saraca mama cate a indurat cu mine....... nici nu ma mir ca e blonava de inima, cu asa copil si eu as fi! Sa stai cu sufletul la gura in fiecare secunda, ca poate exista sansa sa o duci seara la urgente in loc s-o bagi in baie si in pat... dar intr-adevar, era frumos! si parintii parca nu erau asa agitati si "overprotective" ca acum. Sau doar mi se pare?
Intr-o zi mi se parea ca au cazut tigle de pe casa, si ma simteam responsabila sa repar chestia, asa ca am urcat in pod si m-am apucat de treaba. E drept ca eram deja maricica, prin clasa a 4-a. Dar dupa ce am descoperit 2 randuri de tigla de pe casa (din care mai multe au picat si s-au spart...) l-am trimis pe tata la "Ceramica" sa mai cumpere tigla sa reparam casa. Am crezut ca pica mama cu tot cu butoiul de varza pe care il pregatea pentru iarna cand m-a auzit. Dar eu nu-mi aduc aminte sa ma fi certat pentru altceva decat note proaste. Ca doar era tot ce imi cereau: sa invat. Acum copiii au mai multe restrictii, sau?
-
Cred si eu ca au mai multe restrictii.Vremurile s-au schimbat.De exemplu alor mei nu le era frica sa ma lase la joaca prin ale paduri ,dar in zilele astea nu mai vad copiii jucanduse in locurile de demult ,ca noi .Parintii se gandes ca ii plin de hoti ,violatori ,mai bine-n apropierea lor.Cel putin asa este aici.
Au ! ca si eu ma gandesc la biata mama cate a tras cu mine.Eram prin clasa a doua si umblam numai cu baietii "ai mari " de pe strada si cu inca o colega de joaca. Intr-o zi ni s-a casunat sa mergem intr-o pestera.De dimineata ii spun mamei sa-mi puna ceva mancare in gentuta ca eu merg la manastire cu copiii. Am cutreierat noi ale dealuri si in final am ajuns nicidecum la manastire ,ci la faimoasa pestera in care ne-am coborat cate unul cu franghiile ca era inalta .
Am ajuns acasa cu bine si am marturisit vinovata mamei ca nu am fost la manastire ci intr-o pestera adanca in care am coborat cu niste franghii.Mama a ramas fara cuvinte ,mi-a spus ca sunt tare tantaloaca si inconstienta de pericol si ca alta data nu o sa ma mai lase nicaieri. M-a mintit! Peste cateva zile iar eram in compania "alor mari" cutreierand imprejurimile.
:laugh: Multe-am nazbatii am mai facut si noi.Hehehe!!!
-
:) ;D :)...noi săream din pod pe fân!!!
învăţam să înnotăm în şanţul de apă din faţa casei :laugh:! vă închipuiţi! numai mocirlă acolo...ca să nu mai zic că tot acolo se mai scăldau şi animalele când veneau de le cireadă! :laugh:
săraca bunica! câte a mai tras cu mine! bunicul nu! el era activ! mai că s-ar fi bălăcit şi el! :laugh: