Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Psihologie => Subiect creat de: Just din 31 Iulie, 2007, 06:01:18 p.m.
-
Te-ai gandit vreodata cum ar fi daca nu ar exista moarte?
Ma gandeam ca si un artist este intr-o oarecare masura nemuritor pentru ca numele sau va fi amintit mereu.Chiar si mumiile au intrat cumva in nemurire prin faptul ca trupurile au fost conservate sute,mii de ani si vor mai fii inca mult inainte.Dar cum ar fi de am trai vesnic ,trup si suflet ?Plictisitor?Avantajos?
Am mai aprecia viata cu adevarat?Am mai stii sa traim fiecare moment intens?
Tu ti-ai dori sa traiesti vesnic?
-
Nu mi-as dori sa traiesc vesnic, si-ar pierde viata tot farmecul la un moment dat, dupa maxim 200 de ani cu siguranta as vrea sa mor. Daca ma tem de moarte, nu stiu... As zice ca nu, dar probabil daca as ajunge intr-o situatie limita care sa-mi puna viata in primejdie m-as teme si-as urla "Mai lasa-ma Doamne o zi se traiesc!" Ca ar mai fi de zis cuiva un "Te iubesc", sa mai cer iertare, etc. Lucruri care nu am stiut sa le apreciez. Cine stie ce e dupa moarte? Cu siguranta nu mi-as dori sa traiesc vesnic! :P
-
dacă nu ar exista moarte, nu ar trebui să existe nici naştere. ipotetic vorbind, dacă s-ar fi creat primii oameni, nu contează mijlocul procreerii lor, stabilindu-se un număr din start, unde s-ar opri maturizarea lor? să spunem la cea mai frumoasă şi complexă vârstă: cea în jur de 30 de ani. ok. acestea ar fi datele. şi ce s-ar întâmpla? cine i-ar creşte, cine i-ar educa? ar fi toţi de aceeaşi vârstă din start sau s-ar ajunge unii pe alţii? ar trebui stabilite nişte reguli. câţi ar fi?
ar fi foarte dificil un astfel de sistem. după cum spuneam la început, nu poate exista bătrâneţe şi procreere pentru că într-un final numărul bătrânilor nemuritori ar fi nelimitat, iar suprapopularea planetei ar duce la necesitatea inventării morţii.
este ideal să trăieşti fără boli, fără bătrâneţe. dar oare ar exista sărăcie? ar exista niveluri de inteligenţă? ce i-ar deosebi? putem face astfel o poveste fără de sfârşit, răspunzând la o multitudine de astfel de idei.
revenind la întrebare. acum, la un prim gând, mi-ar plăcea să trăiesc o veşnicie. dar în condiţiile puse de mine. fără să fiu pusă să aleg cine trăieşte şi cine moare. nu mi-ar ajunge gândurile şi nici hârtia să scriu ce aş face într-o eternitate. normal că acum mă gândesc la toate lucrurile lumeşti, la experienţe plăcute trăite pe care le-aş repeta sau la lucruri pe care doar le-am visat. totul se leagă de oameni pe care îi cunosc şi nu de oameni pe care nu i-am văzut niciodată. sunt foarte subiectivă. fiecare adolescent care a văzut filmul "highlander" s-a visat nemuritor şi a sperat că şi el este unul dintre cei aleşi. sau ar căuta în fiecare lucru fântâna tinereţii cu speranţa că el va fi cel care a găsit-o.
în ceea ce priveşte nemurirea simbolurilor sau operelor de artă, ele trăiesc datorită nouă, muritorilor, pentru că le conservăm şi avem grijă să le păstrăm pentru cei care vor veni după noi.
-
Nu, nu mi-ar place sa fiu nemuritoare.
As ajunge sa am un dar si totdata un blestem.
Tot ce as cunoaste astazi intr-un fel, maine si-ar schimba forma, intelesul, abordarea, interesul...
As ajunge sa cunosc azi un copil...care maine devine un Vincent Van Gogh, un Camille Pissarro, un Francesco Guardi, un Leonardo da Vinci, un Einstein, un Stanescu, un Eminescu..., iar mai apoi...eu as ramane goala in timp ce ei ar creste si apoi ar muri.
Azi...un tablou, o lucrare, o poezie de-a lor poate e inestimabila...(pentru mine ar fi), iar maine, poate va ajunge undeva intr-un colt batran si invechit de muzeu.
M-as gandi ca locul meu e acolo - nu al lor!
La ce mi-ar mai folosi atatea informatii, culori, ani...daca nu as mai avea cu cine sa le impart?
O informatie vitala acum...poate maine devine nesemnificativa!
Lumea s-ar invarti asemeni unui carusel mult prea repede la inceput, iar apoi mult prea incet, iar eu...as ramane mereu, mereu aceeiasi.
Fixa asemeni unei pietre peste care trece un rau!
Daca la inceput era interesant, frumos...in timp iti doresti sa te erodezi, sa te sfarmi si sa devii una cu raul!
Oamenii dragi mi-ar muri mereu, iar eu as fi piatra funerara care ramane sa ii pazeasca!
E greu si o data, intr-o viata sa te desparti de cineva drag, dar intr-o eternitate???
M-as simti cum bine a spus Tolkien in cartea sa: "o bucata de unt intinsa pe o felie prea mare de paine".
Nu...nu mi-ar place!
-
Nu mi-as dori sa fie nemuritoare.Gandul ca nu ar exista un final parca ma sufoca.
Eternitate inseamna o serie de experiente repetate la nesfarsit de care probabil ca la un moment dat te-ai plictisi.E ca si cum ai fi blocat intr-un tunel ale carui capete nu le mai vezi -inceputul,prea departe ar fi ,aproape uitat ,iar sfarsitul nu exista.Viata atunci ,cred eu ,ar deveni monotona si majoritatea dintre noi nu ar mai stii sa aprecieze fiecare clipa,sa pretuiasca momentele ce le-a trait ,ce le traieste pentru ca oricum vin altele si vin la nesfarsit.
Mi-as dori totusi mai mult decat acesti putini ani.
Ps mic:Un aspect bun in nemurire este faptul ca nu ar fi existat pedeapsa cu moartea,nu ar mai exista criminalii,sinucigasii,inmormantarile,accidente fatale,avortul.