Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Citate celebre => Subiect creat de: Lorelei din 16 Septembrie, 2007, 10:14:46 p.m.
-
"Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât." (O. Paler)
Asta este, cred, una dintre marile probleme ale relatiilor in general: oamenii nu mai stiu sa se desparta. Si se complac in niste relatii in care dragostea s-a dus de mult, tarand dupa ei acel rest de dragoste, "ca un hoit care miroase urat". Cata forta in metafora asta si cat adevar tragic!
-
Zambeste celui care te-a parasit ca sa nu creada ca-ti pare rau!
Mi se pare ca se potriveste cu ceea ce ai spus Lorelei, cel mai frumos e sa zambesti, si sa pastrezi acel moment, chiar daca e dureros, mai tarziu iti vei aminti cu duiosie...nici asta nu se mai intampla in zilele noastre..
-
Este,intr-adevar,mult adevar in spusele lui Octavian Paler.
Oamenii nu stiu sa se desparta frumos din cauza ca cei mai multi dintre ei nu au tarie de caracter suficienta.Iti trebuie multa putere sa te rupi de cel de langa tine ,chiar si atunci cand simti ca ceva scartaie ,ca s-a schimbat ,ca nu mai exista apropierea dintre sufletele voastre.Este dificil pentru ca in cele mai multe relatii nu intervine doar iubirea ,mai apare ,chiar involuntar ,puterea obisnuintei sau iluzia ca cel de langa iti alina singuratatea.Si astfel ajung sa tarasca dupa ei acel "hoit care miroase urat" ,insasi dragostea ce i-a legat pe cei doi ,initial si care s-a transformat de-a lungul timpului.
Cele mai multe persoane prefera sa se amageasca mangaindu-se cu vorbe de consolare ca "vine vremea cand o sa fie din nou bine". Desi sentimentul incepe sa putrezeasca ei spera in mai bine .Dar e greu sa mai repari ceva.Poti sa pui sute de parfumuri ca tot urat miroase.
Ps:Nu pot sa cred ca se ajunge ca dragostea sa fie "hoit care miroase urat".Iiii,mi-e ciudat sa o vad asa ajunsa.
-
este atât de greu să găseşti un om să te poţi înţelege cu el. atunci când îl găseşti, încerci să ţii de el, să faci compromisuri şi într-un final te saturi. dar ştiind că te înţelegi cu acea persoană, cauţi să profiţi cât mai mult de asta şi iarăşi mareşti aria de compromisuri.
normal că nu ştim când să ne despărţim. pentru că tot sperăm că se va schimba el, că mă voi schimba eu. oricum iubirea într-o relaţie nu dispare uniform. iar cel care încă mai iubeşte va ţine la relaţie, se va milogi, se va chinui, va accepta orice. că aşa facem noi. nu mai este vorba de mândrie. este vorba de singurătate, nesiguranţă, pierderea încrederii în sine.
iubirea este un sentiment care se întreţine. dar nu unilateral. indiferent că unul se implică mai mult şi unul mai puţin, trebuie să existe o balanţă. ca în toate lucrurile firii.
în momentele în care iubeşti, oricât ai judeca, faci tot ceea ce simţi. oricât de egoist ai fi. oricât ai încerca să faci ce spui. nu se poate.
din păcate de multe ori se ajunge ca iubirea să se finalizeze în ceva urât. indiferent că pute, doare, lasă răni sau omoară.
-
Topicul asta chiar naste intrebari in mine (care n-au si raspuns din nefericire)
Cand am vazut citatul, cu ceva timp in urma, m-am gandit ca nu se pot astfel de despartiri intre oameni ce se respecta. Cum poti sa te desparti si sa nu pastrezi o amintire placuta? Cum poti sa-l reintalnesti fara a-i zambi in amintirea frumosului care v-a legat?
Ii dau dreptate domnitei Semira: „normal că nu ştim când să ne despărţim. pentru că tot sperăm că se va schimba el, că mă voi schimba eu. oricum iubirea într-o relaţie nu dispare uniform. iar cel care încă mai iubeşte va ţine la relaţie, se va milogi, se va chinui, va accepta orice” (sau aproape orice) dar... tot nu inteleg.
Pana acum un timp eram convinsa ca daca doi oameni se cunosc si nu este doar o relatie plecata din dorinta sexuala asa ceva nu se intampla. Tot ce era in imediata mea apropiere, relatiile tuturor prietenilor mei, relatiile mele imi demonstrau ca am dreptate: in urma unei iubiri ramanea duiosie. Nu neg ca in prima faza cel care „a pierdut” nu suferea si poate chiar evita sa frecventeze acelasi grup de prieteni dar si asta se atenua in timp. Ramanea poate nostalgia ca odata mana aceea era in mana ta iar acum...
Acum nu stiu ce sa cred. Viata mi-a demonstrat ca se poate si altfel. Ma intreb in consecinta ce resort poate face un om care te-a iubit sa devina altul? Este orgoliul ranit cel care-l schimba? Este ceva care exista in el si nu l-ai cunoscut? Cum poti trece pe langa o fosta iubire ca pe langa o piatra sau umbra? Vezi un animal pe stada si iti e greu ca n-ai sa-i dai o bucata de paine cand te-a incantat cu prezenta lui (si aici nu vorbesc de mila ci de dorinta de a-l recompensa pentru ca te-a facut sa zambesti) Cum se intampla sa nu rezonezi la oameni?
Vorbea Lorelei de imaturitatea afectiva, egoism si altruism care justifica anumite comportamente. Sa cred ca un om poate fi total altfel o bucata de timp cu un interes? Sau sa presupun ca egoistul din el nu a avut motiv sa iasa la suprafata? Ce mecanism se declanseaza si oare cum priveste el trecutul? Cum poate spune o femeie sau un barbat: azi iubesc pe altcineva si cat de real este ca iubeste cand "omoara" in mintea lui trecutul?
-
Eu cred ca in ceea ce spui tu e o forma (imatura, e drept, dar o forma, poate singura posibila pentru persoana in cauza) de aparare, de a putea sa mearga mai departe. Da, zambim trecutului, dar zambim cand am facut pace cu el. Atunci cand doare foarte foarte tare, invatam in timp sa ne construim aparari, care in exterior pot parea nesimtire, indiferenta, lipsa de omenesc, orice. Adevarul este ca pentru unii este singura forma posibila de a merge inainte. Si atunci nu ne ramane decat sa o respectam. De multe ori se conving singuri ca trecutul nu a insemnat nimic, ca sunt total indiferenti etc. etc. si asta e sanatos pentru ei intr-un fel, caci ii apara de suferinta. Sigur, exista riscul ca la un moment dat sa-i loveasca peste fata, rau, cu duritate! Dar totusi apararile sunt foarte foarte bine construite, probabil vor invata sa se fereasca si de asta. E o forma de a-ti inchide inima. E mai sigur, e la adapost. Fiecare isi gestioneaza pierderile in felul lui. Eu si cu tine, hangita, zambind, altii mimand indiferenta pana acolo incat ajung sa creada in ea. Si pe acestia trebuie sa-i intelegem si sa le zambim in continuare. Sunt, doar, incredibil de umani, in felul lor.
-
Sa fie umani daca spui, domnita. In viziunea mea omul este insa fiinta rationala care profita de cunostintele trecutului. Si cu cat este mai inteligent invata din acesta. A-l ingropa si a-i nega valoarea e o forma de a nega ceea ce esti. Nu cred in apararea asta "a strutului". Pentru ca a ascunde in subconstient nu stiu cum te ajuta sa mergi mai departe. Si nu e lipsa de respect pentru decizia lor. Incerc sa-mi explic mie cum se poate. Spui: "e o forma de a-ti inchide inima. E mai sigur, e la adapost." De ce Doamne iarta-ma sa-ti inchizi inima? De ce sa nu casti ochii mari si sa nu incerci sa vezi unde, de ce, cum s-a putut, cum de ai pierdut sau cum de a trebuit sa-i spui ca pleci? Acum dincolo de zecile de intrebari care-mi vin in minte pun doua esentiale: la modul cel mai sincer crezi ca e posibil sa treci mai departe incercand sa spui ca trecutul nu a insemnat nimic? Si ce ai pune tu in locul acestui trecut?
-
Nu, pentru mine nu e posibil. Eu imi asum trecutul cu toate bunele si relele lui. Si privesc in urma zambind. Desi nu e senin peste tot. Si nu, nu as pune nimic in locul acestui trecut, caci prin el am devenit ceea ce sunt, iar ceea ce sunt ma incanta. E ok.
Dar inteleg totusi mecanismele lor. Pentru ca uneori doare mult, mult prea tare. Nu stiu pentru fiecare in parte ce, asa cum ziceai si tu: orgoliul, nevoia teribila, disperata de celalalt, senzatia de suflet rupt in doua, nu stiu... Pentru fiecare ceva doare foarte tare. Si-atunci da, ascunzi in subconstient. Caci e foarma ta de a merge mai departe.
Omul cred ca are doua resorturi esentiale in viata (sigur, e reductionist, dar cred ca aici e esenta felului in care functionam): maximizarea castigurilor si minimizarea pierderilor si/sau a pedepselor. Astia suntem. Astea doua tendinte perfect umane determina gama incredibila de sentimente, senzatii, comportamente, atitudini, opinii... O infinitate caci suntem o infinitate si toti diferiti.
Asadar reactionam diferit in situatii diferite, dar incercand sa ne diminuam pierderile (ne ferim constant de suferinta) si sa maximizam castigurile (ne implinim asa cum putem nevoile). Inclusiv masochismul, cred ca nu e decat o forma de negociere dintre cele doua. Forma aia de suferinta (imbecila din punctul de vedere al omului normal) are in ea un castig foarte mare. (de exemplu pt o persoana deprimata tot timpul, care se plange constant, posibil ca marea ei nevoie sa fie aceea de atentie din partea celorlalti; daca nu o poate obtine constructiv - probabil din motive de imaturitate afectiva, o va obtine asa cum poate; beneficiul atentiei obtinute, al consolarii etc. etc. e mai mare decat apasarea depresiei constante; iata negocierea! evident, nu constientizam jocul asta imbecil, dar il jucam cu totii, cred) Nu-l putem intelege din exterior, caci judecam din paradigma in care ne aflam, oricat am vrea, e greu sa ne punem in pielea celuilalt...
Evident, e o ipoteza numai, dar ca orice ipoteza, sansa ei este proportionala cu capacitatea explicativa. Si mie imi explica multe...
-
Am vrut sa inchid calculatorul dar simteam cumva ca vei reveni spre a raspunde :)
O sa incerc sa nu ma mai intreb. Desi e clar ca acum inca sunt prea uimita sa pot in totalitate. Stiu cat doare ceva pierdut si stiu ca uneori zambetul nu iese oricat te straduiesti. Si faptul ca zambesti aduce un nod in gat uneori... Suntem diferiti si reactionam diferit si cred ca intr-un fel si eu sunt capoasa in a intelege. Nu sunt ala care musai admit ca gresesc sau ca e corect ce mi se intampla (desi e poate corect si poate gresesc), de mai da viata o palma ma incrunt si ma zbarlesc uneori inainte de vreme dar macar incerc sa aflu pentru ce. Mintea mea nu concepe ca poate exista viitor daca nu zambesti, nu te induiosezi de trecut
-
Oamenii,sunt diferiti,de aceea reactioneaza diferit atunci cand se despart.Cunosc cupluri care ,desi despartiti,raman prieteni.Sunt oameni si oameni,unii raman prieteni si se despart in conditii de prietenie,altii raman vesnic dusmani.
"Ma intreb in consecinta ce resort poate face un om care te-a iubit sa devina altul? Este orgoliul ranit cel care-l schimba? "Da ,oamenii se schimba cu timpul,depinde de fiecare cum,in bine sau rau.Daca lasam loc orgoliului sa ne acapareze fiinta,atunci ne putem lua adio de la tot.Orgoliul ,macina totul in calea lui.
Asa ziceam si eu ca nu ma mai intereseaza persoana pe care in tinerete am iubito.Insa nu-i asa,din propria-mi experienta va spun ca doar cel ce iubeste cu adevarat,nu poate trece pe langa fosta iubire cu indiferenta.Doar cel ce iubeste adanc,din toata fiinta,doar acela poate sa ierte totul.
-
Grea tema "despartirile"!
Da, nu stim sa ne despartim, nu putem fi intelepti, rationali in astfel de situatii, si tare nu inteleg de ce. Iubirea este un element important intr-o relatie, dar la fel de important este respectul. Cand respectul a disparut sau a fost "mimat" o perioada de timp, este greu sa mergi mai departe. Iubirea te-ar indemna sa ramai langa celalat, dar umilinta la care esti supus, jignirile iti spun: "Pleaca!". Daca si celalalt te-ar respecta, nu ti-ar adresa cuvinte care te sfasaie.
Poate ca este vorba de ORGOLIU. Este dreptul tau de a avea orgoliu de fiinta umana, de a nu te lasa calcat in picioare, in numele unei asa-zise iubiri. Iubirea este ceva atat de delicat, de sensibil, de frumos! Nu se mai poate discuta despre iubire, in situatia unor cuvinte ce nu pot fi reproduse....
Nu mi-a placut sa ma despart de omul de care m-am indragostit. Dar, la un moment dat, am constatat ca despartirea e cel mai bun lucru pe care il putem face. Eu am decis ca trebuie sa ne despartim. Nu m-ai aveam incredere in el; mai corect spus il credeam in stare de orice. M-am gandit ca nu sunt femeia potrivita pentru el. M-am gandit ca plecand, ii dau sansa de a intalni femeia potrivita.
Au trecut mai bine de 7 ani de la despartirea noastra... il iubesc inca... il voi iubi mereu...dar nu ii pot fi alaturi. Tot nu ii inteleg comportamentul. Uneori ne salutam, daca ne intalnim, alteori trecem unul pe langa celalat ca doi straini. Cum a ajuns iubirea dintre noi intr-o stare atat de jalnica? E drept ca niciunul dintre noi nu a gasit inca jumatatea potrivita, dar asta nu e un motiv de suparare pentru care sa dam vina unul pe celalat. Daca ne-ar fi fost scris sa ramanem impreuna, am fi ramas.
-
Fiecare iubire isi are locul in inima si suflet. Daca a fost o iubire sincera si impartasita, o vom purta cu noi toata viata. Despartirile dor numai cand iubesti cu adevarat. Durerea trece cu timpul dar iubirea ramane .Nu s-ar mai numi iubire daca am uita-o. E adevarat ca multe iubiri se transforma in ura atunci cand te trezesti singur si nu intelegi de ce. Daca nu ar exista despartirile lumea ar fi plina cu oameni tristi, neimpliniti.
Totusi nu mi se pare corect( iarta-ma soledad, e doar parerea mea )sa te desparti de cineva motivand ca nu esti persoana potrivita pentru a-i primi iubirea, ca ar exista cineva care il merita si il va face fericit. De unde stii? Nu poti sa te desparti de cineva daca nu-ti spune ca nu te iubeste decat daca nu iubesti acea persoana. Cand iubesti faci totul pentru fericirea celuilalt, nu il/o parasesti ca sa-i arati cat de mult il/o iubesti.
Calcatul in picioare nu tine de iubire, ai perfecta dreptate.As avea multe de spus pe tema asta.Pe scurt, cum poti sa spui ca vei iubi toata viata o persoana care nu te-a respectat , dandu-ti de inteles astfel ca nu te iubeste? Pai unde este sansa si dreptul tau de a iubi si de a fi iubita de acea jumatate pe care urmeaza s-o intalnesti?
In concluzie, fiecare despartire isi are rostul ei. Intotdeauna intervine atunci cand stim cu siguranta ca nu suntem langa persoana potrivita pentru a petrece o viata cu ea.Cand nu exista respect, nu exista nici iubire si singuratatea in doi e cea mai dureroasa.Despartirile din viata mea imi vor aduce mereu un zambet pe buze , un zambet de impacare sufleteasca pentru ca am stiut sa accept ca am pierdut si nu mi-am pus niciodata intrebarea " ce ar fi fost daca am fi ramas impreuna?" Repet, fiecare iubire isi are locul in fiinta mea si nu voi cauta niciodata un vinovat al despartirilor .
-
Cum am ajuns la concluzia ca nu sunt persoana potrivita pentru a-i primi iubirea?
Din comportamentul lui. O persoana fericita, multumita de ceea ce are, nu se comporta asa: cu violenta, gelozie, limbaj vulgar fata de persoana iubita. Am concluzionat ca eu nu il inteleg, ca nu stiu sa ii dau linistea si fericirea. De ce sa fiu egoista si sa insist sa-l tin langa mine cu orice chip, daca nu-i sunt de niciun folos?
Ce imi spunea el? Imi spunea ca ma iubeste. Faptele lui insa spuneau altceva.
Mi-am zis: Poate ca exista o femeie care il intelege asa, il accepta cu acest comportament si considera totul ca foarte firesc. E de datoria mea sa-l las sa o gaseasca.
Cum sa-l fi facut sa nu mai vorbeasca urat? I-am spus cat de mult imi ranesc sufletul cuvintele lui. Si el mi-a raspuns ca sunt doar cuvinte, asa vorbeste el.
Ma intrebi sunshine "cum poti sa spui ca vei iubi toata viata o persoana care nu te-a respectat, dandu-ti de inteles astfel ca nu te iubeste?". Nu stiu! Stiu ca nu-l urasc, ca nu imi este indiferent. Il iubesc si vreau sa-l stiu fericit si multumit pentru totdeauna. Stiu si ca nu eu pot sa-l fac fericit, multumit.
"Pai unde este sansa si dreptul tau de a iubi si de a fi iubita de acea jumatate pe care urmeaza s-o intalnesti?"
Cine spune ca exista o jumatate pe care trebuie sa o intalnesc? Nu sunt atatea femei care nu si-au intalnit jumatatea? "Drepturile", "sansele" sunt diferite pentru fiecare dintre noi. Nu suntem egali. Unii pot avea drepturi limitate si nici prea multe sanse.
Da, fiecare despartire isi are rostul ei. Cred ca despartirea noastra a intervenit in momentul in care mi-am dat seama ca nu vom ramane impreuna pentru o viata. La inceput eu mi-am exprimat dorinta de a avea un copil impreuna. El a fost de acord. Mai apoi mi-a zis ca nu poate face copii. I-am spus ca am putea infia unul. Mi-a raspuns ca nu creste el copilul altuia.
Eu am acceptat ca m-am inselat alegandu-l pe el ca fiind barbatul potrivit pentru o viata.
El nu a acceptat ca l-am parasit, nu a inteles de ce l-am parasit. Nu a inteles ce a gresit, ce m-a ranit.
Stie doar ca eu sunt vinovata pentru ca nu mai suntem impreuna, ca eu l-am ranit, ca l-am parasit.
Nu caut un vinovat al despartirii noastre.
Nu este vina nimanui ca suntem atat de diferiti, ca vedem multe aspecte ale vietii diferit, ca nu ne intelegem dorintele, ca nu ne acceptam limitele.
-
Crede-ma, te inteleg . Am trait si eu asa ceva. Insa am vazut ce era mai frumos in el, am iertat si am facut totul ca sa ii arat ca este omul langa care vreau sa imbatranesc. Indiferenta lui insa m-a durut foarte tare si acum am pierdut amandoi, dupa atatia ani. Eu am avut un atuu: copiii, care mi-au alungat singuratatea si mi-au dat multe lectii de viata. Acum a sosit timpul sa-mi traiesc si eu viata asa cum merit , asa cum ar fi trebuit s-o traiesc inca de la inceput: sa am incredere in mine si in viitor.
Jumatatea exista, trebuie numai sa tinem ochii deschisi si sa-i punem piedica atunci cand apare dupa colt ;) ::)
-
Imi spunea de curand un prieten ca a sti sa te desparti este inainte de toate o arta. Indiferent ca te desparti de un om, de trecut, de o etapa din viata sau de orice altceva. Cred ca despartirea este intr-adevar o arta, dar in acelasi timp o binecuvantare pentru cel care stie sa o faca la timp.
Din povestea ta, soledad, cred ca ai procedat intelept, daca reusesti sa si privesti in urma fara regrete e absolut fantastic. Ai stiut totusi sa te desparti la timp. Ne dorim foarte tare iubirea, nebunia aia frumoasa care inalta si care muta muntii, dar asta ar trebui sa fie ceva frumos, fin, armonios. Asa incat atunci cand ne dam seama ca suntem departe de asa ceva, solutia de a alege sa nu ne chinum ani de zile, ci sa ne despartim frumos imi pare singura ok.
-
Da, intr-adevar este o arta a sti sa te desparti.
Dupa cum se organizeaza Targuri de nunti, de divorturi etc, as propune se se organizeze si un TARG AL DESPARTIRILOR, pentru ca oamenii sa invete "procedurile" de urmat in cazul despartirii. Asa nu am mai gresi. :)
-
Eu cred ca asa cum sunt multi factori care intervin atunci cand doi oameni se cunosc si "se unesc" sufleteste, la fel de multi factori - daca nu si mai multi - sunt si cand acestia se despart.
Daca la inceputul relatiei erau doar doua persoane care aveau in comun o atractie sufleteasca si fizica, pe parcurs aduna sentimente, clipe, amintiri - multe "lucruri" comune - care inca ii leaga, care inca ii face sa spere, care inca mai da nastere vesnicei expresii: "poate va fi din nou bine...".
Ceea ce am invatat eu dintr-un astfel de caz este ca daca de la inceput nu este bine...sunt foarte rare cazurile in care va fi bine vreodata sau partenerul se va schimba in favoarea relatiei.
Eu cred ca nimanui nu ii este usor sa renunte la timpul din viata sa fara sa mai incerce "o ultima lupta" chiar si daca poate mai tarziu o va regreta.
Eu una am luptat pentru fosta mea casnicie mai mult decat trebuia...pentru ca au fost 16 ani de prietenie si 4 ani de casnicie, pentru ca la baza acelei relatii daca nu a stat iubirea sigur a stat o prietenie deosebita, pentru ca eu sunt pesoana care paraseste "nava" ultima ca sa nu apara mai tarziu regretul ca: "nu am incercat si aia..." - decat sa apara regretul ca nu am incercat mai bine sa apara regretul ca nu am plecat mai devreme!
Uneori intre doua persoane care se despart sunt ani de zile, sunt copii...nu e usor sa renunti pur si simplu - e ca si cum te-ai abandona undeva mult in urma.
Cand pleci simti ca niciodata nu o sa mai fi intreg...ceva din tine a ramas mereu acolo. La mine au ramas anii - cei mai frumosi ani - si regretul ca nereusind sa plec la timp am distrus o prietenie si doua tinereti.
Uneori ma gandesc ca DACA as fi fost mai atenta la ceea ce imi urla sufletul...as fi stiut sa plec la timp, dar nu am fost atenta si nu am stiut sa plec la timp si astfel am ratat sansa de a intra de prima data cu dreptul intr-o casnicie - atat eu cat si el - ne-am ucis niste ani care nu mai pot fi adusi inapoi si din pacate amintirile frumoase sunt atat de putine incat...nici nu mi le amintesc. Pacat... - spun eu - pentru ca daca mi le-as aminti poate ar ramane un zambet si expresia "asa a fost sa fie", iar ce a fost rau s-ar uita...
Din pacate (exemplul meu) nu intotdeauna decizia de a pleca iti apartine doar tie.
In doi a inceput relatia, in doi este (chiar si cand traiesti o relatie de doi in unul singur...) si eu consider ca tot doi trebuie sa fie si cand se termina.
Uneori sunt atat de multi factori incat...te bulverseaza, te simti ca o pata de spuma de mare aruncata de valuri in dreapta si stanga - nu gasesti nimic de care sa te agati ca sa poti iesi la mal!
Ceea ce eu am invatat insa este ca fiecare ar trebui sa invatam ceva bun dintr-o despartire si chiar daca am ramas cu gustul amar...sa nu-l repetam niciodata si macar (desi nu o doresc nimanui) daca mai e sa fie o despartire...sa stim cand trebuie sa spunem zambind "la revedere si o viata frumoasa".
-
of...este asa de greu...inteleg perfect ce ai spus mai sus...eu trec printr-o perioada in care sunt foarte confuza... si nu prea am pe nimeni aproape care sa ma indrume...cred ca pana la urma tot mie imi revine sarcina de a lua o decizie...dar asta este foarte dureros pentru mine si mi-e teama de ce va urma. Ca sa intelegeti despre ce vorbesc: ma aflu intr-o relatie de 5 ani (din clasa a 10-a)...ne cunoasm de o viata...este un baiat extraordinar insa pe mine nu m-a multumit niciodata relatia cu el. Relatia noastra a inceput intr-un moment in care eu ramaneam singura, cand familia mea a plecat departe iar eu m-am afundat in bratele lui pentru ca eram inca un copil care avea nevoie de protectie si caldura sufleteasca. Noi suntem de-o seama...amandoi la prima relatie..El ma iubeste enorm, este un baiat foarte profund si mi-a oferit toata caldura, dragostea si respectul pe care orice femeie si le doreste...insa din pacate simt ca asta nu e totul ...sunt cateva aspecte care ma nemultumesc si cand le pun in balanta... :-\ ce sa aleg nu stiu...eu sunt o persoana rationala si imi place sa judec situatia cu mintea..si atunci incerc sa ma conving sa ma multumesc cu ceea ce am...ca poate aici e cheia:
esti fericit atunci cand iti doresti ceea ce ai, nu ... atunci cand ai ceea ce iti doresti
Si atunci totul tine de mine nu? Despartirea este foarte grea atunci cand in spate este o relatie frumoasa, cand stii ca celalalt te iubeste f mult..si speranta exista acolo..pentru ca el cunoaste ceea ce eu simt si mi-a promis ca se va schimba ceva intre noi...dar nu stim cand...e f greu... :'(
-
Spune-ne mai multe, ce nu merge, ce ti-ai dori si nu ai... si poate te ajutam macar cu un sfat sau cu o vorba calda, sau cu un umar pe care sa te sprijini cand ti-e greu.
-
eu sunt o persoana foarte sociabila...el..nu prea...el comunica foarte bine cu mine..dar cu ceilalti e cam greu. Din acest motiv nu avem prieteni comuni si nu prea ne distram...asta este ceea ce lipseste din relatia noastra si pune totul in pericol.Timpul nostru se rezuma la facultate-casa...invatat...gatit..poate un film la PC...iar nici mie nu-mi place sa initiez prietenii intre el si alte cunostinte d-ale mele ptr ca nu stiu la ce sa ma astept din partea lui.
Si atunci...cand stii care este momentul potrivit ptr o ruptura? oare este corect sa pun in balanta o bila neagra contra 10 albe..?