Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Psihologie => Subiect creat de: Iosif din 04 Februarie, 2008, 11:29:20 p.m.
-
ANALIZA EXISTENŢIALĂ & LOGOTERAPIE defineşte o orientare psihoterapeutică ale cărei baze au fost puse între anii 1926 – 1933 de către neurologul şi psihiatrul vienez Viktor E. Frankl ( Logoterapie) şi care a fost definitivată în ultimele două decenii, ca o metodă de psihoterapie de sine stătătoare, de către Societatea de Logoterapie şi Analiză existenţială din Viena, graţie contribuţiilor aduse în primul rând de către Alfried Längle.
Analiza existenţială poate fi definită la ora actuală ca o psihoterapie fenomenologică orientată spre persoană având drept scop sprijinirea acesteia de a ajunge la o trăire liberă (spirituală şi emoţională), la adoptarea unor atitudini autentice, precum şi la un comportament şi o raportare responsabilă faţă de sine însuşi şi faţă de lumea sa. Cu alte cuvinte, psihoterapia analitic-existenţială, îşi propune a-l ajuta pe om să poată trăii într-un acord interior cu propriile-i acţiuni şi propria-i existenţă.
Analiza existenţială a apărut ca un corectiv al „psihologismului” dominant în epocă, ca urmare a criticii aduse acestuia de către E. Husserl şi împărtăşită de către K. Jaspers, L. Binswanger, M. Boss şi R. May. Delimitându-se de psihologia abisală, Frankl a adăugat „psiho”-analizei (orientată spre dinamica interioară a forţelor psiho-pulsionale) o „existenţ”-analiză (o analiză asupra existenţei) orientată spre lume şi valori. El i-a precizat scopul terapeutic în conceptul de „Logo”-terapie („logos”= sens). Distanţându-se de psihanaliza lui Freud şi psihologia individuală a lui Adler, Frankl îşi dezvoltă metoda ca pe o „completare” a psihoterapiilor tradiţionale pe care intenţiona să le dezvolte pentru a cuprinde în sfera lor de interes şi dimensiunea „spirituală” („noetică”) a omului, dimensiune trecută cu vederea de psihoterapiile tradiţionale din acea vreme. Această dimensiune noetică a omului s-ar evidenţia în primul rând în căutarea de sens. În opinia lui Frankl, neglijarea dimensiunii sensului poate conduce nu numai la mari suferinţe, disperare şi suicid, ci şi la favorizarea dezvoltării unor tulburări psihice specifice şi/sau nespecifice (în primul rând a toxicomaniei dar şi a unor nevroze sau tulburări psiho-somatice).
Această propunere a lui Frankl, a unei asistări spirituale medicale, a unei „duhovnicii medicale” [„Ärztliche Seelsorge” (1946-1987)], s-a bucurat, datorită componentei sale umaniste, de un ecou apreciabil şi o largă răspândire depăşind în timp cu mult graniţele psihoterapiei. Frankl dorea să ofere în felul acesta, independent de vreo religie sau confesiune, „omului în suferinţă” [„Der leidende Mensch” (1975)] o formă particulară de ajutor în înfruntarea sentimentului lipsei de sens generat de o criză spirituală, de boală sau de un destin implacabil. Această ipoteză s-a dovedit validă iar cercetările empirice ulterioare au arătat că descoperirea sensului este accesibilă oricărui om independent de vârstă, sex, inteligenţă, domeniu problematic sau orientarea, respectiv angajarea sa religioasă. Datorită acestui fapt logoterapia poate fi utilizată în orice activitate de consiliere sau psihoterapie atunci când problematica clientului este una legată de sens sau de sentimentul pierderii sensului, iar aceasta independent de orientarea teoretică a metodei de consiliere sau de psihoterapie aplicate.
Baza teoretică a logoterapiei o constituie analiza existenţială, care la rândul ei se întemeiază în antropologia filozofică a lui Max Scheler. Dacă Freud vedea forţa motivaţională primară a omului în „voinţa întru plăcere” iar Adler în „voinţa întru putere”, Frankl apreciază că aceasta s-ar afla în înnăscuta sa „voinţă întru sens”; primele două ne fiind decât forme de manifestare (într-un fel degradate) ale celei din urmă. Fără a vedea sau măcar intui un sens omul nu poate fi motivat. În cazul în care această situaţie se perpetuează, se instalează „vidul existenţial” manifestat prin sentimentul persistent al lipsei de sens şi care se însoţeşte de o pierdere progresivă a interesului şi de apatie. Vidul existenţial este însă doar facultativ patogen dar cu toate acestea el poate duce la instalarea de nevroze „noogene”, respectiv acele nevroze în a căror etiologie un rol determinant este jucat pe lângă sentimentul lipsei de sens şi de conflictele de conştiinţă, pierderea valorilor sau intrarea în conflict a valorilor.
Activitatea logoterapeutică este centrată pe „sensul existenţial” (sensul concret al situaţiei). Aceasta presupune sesizerea de către subiect a caracterului de îndatorire pe care-l conţine situaţia, pentru ca în felul acesta el să devină capabil de a acţiona, respectiv de a trăii în acord cu cerinţele şi ofertele concrete ale situaţiei. În acest caz este vorba în primul rând despre „valorile de trăire” şi „valorile de creaţie” ca şi categorii de bază ale găsirii sensului. Atunci când un destin implacabil îl împiedică pe om de la aceasta, se pune problema dobândirii şi adoptării unei atitudini absolut personale şi responsabile faţă de suferinţă, aceasta fiind nu de puţine ori resimţită ca total lipsită de sens. Prin împlinirea acestor „valori de atitudine” se circumscrie atitudinea fundamentală a subiectului faţă de viaţă şi tot o dată intuirea respectiv credinţa într-un „sens ontologic”, a tot şi toate, - sensul fiinţei – ca ultimă expresie a libertăţii umane şi ultim punct de referinţă (adesea inconştient).
Logoterapia nu este şi nu poate fi un înlocuitor pentru prelucrarea dezvoltărilor traumatice sau conflictuale dar presupune în schimb mobilizarea unor importante resurse spirituale, fapt datorită căruia, în situaţia unor crude lovituri ale sorţii ea poate reprezenta şi reprezintă un mijloc de intervenţie de elecţie. Pe lângă abordarea „problemei sensului” în activitatea de psihoterapie, logoterapia îşi găseşte aplicabilitatea şi în alte domenii precum: pedagogie, formarea continuă (a adulţilor), duhovnicie, pedagogie socială, management şi în general în profilaxia tulburărilor psihice. Metodele ei specifice de intervenţie sunt reprezentate de: „dereflectare”(Frankl), „modelarea atitudinii”(Lukas) şi „metoda de înţelegere a sensului”(Längle).
După „reorientarea personală”(1988-1990), analiza existenţială presupune pe lângă reflexia asupra descoperirii sensului, în primul rând abordarea proceselor psihice personale (percepţia, prelucrarea cognitivă, atitudinea, delimitarea de corporalitate), a relaţiei (raportarea la sine, sfera emoţională, întâlnire, dialog, persoană), a biografiei, a psihologiei dezvoltării şi nu în ultimul rând a psihopatologiei dintr-o perspectivă proprie, existenţialist-fenomenologică.
Fundalul teoretic al analizei existenţiale este reprezentat de filozofia existenţialistă şi de fenomenologie. Dacă Frankl a fost influenţat în primul rând de antropologia filozofică şi de teoria valorilor elaborată de către Max Scheler, astăzi activitatea practică a analizei existenţiale se orientează spre trăirea subiectivă, în vederea mobilizării libertăţii interioare a subiectului (sub forma atitudinilor personale, a deciziilor, a stărilor dispoziţionale, a descoperirii propriei voinţe). Propria devenire se va realiza în cadrul întâlnirii, prin intermediul acceptării şi a luării în serios a subiectivităţii (persoana), precum şi prin asumarea propriei conştiinţe morale, de care a devenit conştient (responsabilitate şi angajament). Pentru aceasta este nevoie de acea împlinire de sine în devenire, prin fapte şi acţiuni al căror sens va dăinui în ciuda unui posibil eşec sau al morţii.
Indicaţiile analizei existenţiale sunt reprezentate de toate formele de tulburări de comportament sau de tulburări psihopatologice de etiologie psihogenă, psiho-socială sau psiho-somatică.
Metodologie: analiza existenţială acţionează în primul rând prin mijloace verbale, prin intermediul discuţiilor libere (de obicei o dată pe săptămână ≈ 50’- 60’) rămânând însă deschisă d.p.v. metodologic şi pentru alte mijloace de intervenţie adjuvante (analiza viselor, tehnici imaginative, tehnici corporale sau creative, etc.) Terapia se aplică prin intermediul dialogului cu pacientul, dialog al cărui stil se modifică în conformitate cu etapele de parcurs ale „analizei existenţiale personale” de la cognitiv şi empatic la confruntativ – constructiv până la protectiv – încurajator. Scopul şi elementul principal prin care acţionează metoda este reprezentat de dobândirea de către subiect a unei deschideri spre dialog, atât spre exterior cât şi spre interior, prin intermediul căruia persoana să-şi valorifice propriile-i posibilităţi fundamentale (potrivit „analizei existenţiale personale”) şi să devină capabilă de a prelucra condiţiile fundamentale ale existenţei personale („motivaţiile fundamentale”). Cea mai cunoscută tehnică a analizei existenţiale este reprezentată de „intenţia paradoxală” elaborată încă de către Frankl (şi preluată ulterior de orientările psihoterapeutice cognitiv – comportamentale). În vreme ce Frankl utiliza ca principal mijloc de intervenţie „dialogul de tip socratic”, astăzi se folosesc în primul rând: „analiza existenţială personală”, „prelucrarea motivaţiilor fundamentale personal-existenţiale”, „metoda biografică”, „metoda găsirii poziţiei personale”, „metoda de intervenţie în criză”, „metoda de întărire a voinţei”, precum şi numeroase alte forme de intervenţie specifice, în funcţie de diagnostic şi/sau problematica pacientului / clientului.
În vederea evaluării eficienţei metodei s-a elaborat un instrument specific (test psihologic): „scala existenţială”, care permite aprecierea şi cuantificarea rezultatelor terapiei atât pe parcursul desfăşurării acesteia, ca un indicator de etapă, cât şi la finalizarea ei.
Informatii suplimentare se pot obtine pe analizaexistentiala.ro (http://www.analizaexistentiala.ro).