Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Creaţie literară => Versuri => Subiect creat de: goeteri din 09 Octombrie, 2017, 05:33:32 p.m.
-
Am neîncetat o lăuntrică tristețe, pe care o scot din când în când la iveală,
că în jur de-optzeci, nouă’și... de ani, înainte
de acum,
tot ce trăiește, se mișcând pe-a mea planetă, va muri,
nu va mai exista decât ce nu-și dă multă osteneală,
stând înrădăcinat cuminte,
îndepărtat adesea de pe drum...
ce tot ne-a suportat pe toți ăilalți, pentru a-i hrăni.
Nici nu-mi storc minte, nici de ce-a fost, ce o fi,
dacă o amintire va mai exista și cum,
de dragoste va mai fi iar, fierbinte,
de va fi încă stat în poală,
alții or avea pentru ei zi,
mie postum,
căci vom fi cu toți reci, doar ceva oseminte
și ce păcat că nici n-aș vrea, nu simt vreo osteneală...
Aprind acum o lumânare scoicii, cea fără de țărm, Quahog,
că nu pot fi doi Li Ching-Yuen, să-i dau mesajul că mă rog,
cum nici balenă nu-s, nici pește, nici arici roșu, ori țestoasă
și știu că-n juma de mileniu, va fi pământul, tot, o coasă!
Ah, ce handicap, de viziune... Ce păcat!
16.03.2013