Totul despre Iubire
Romanian discussion room => Creaţie literară => Versuri => Subiect creat de: minerva din 07 Septembrie, 2004, 01:52:24 p.m.
-
Ordinea mea s-a inchis dupa gratii
mai adun si acum pietre in sertare
palmele mele indoliate aspira
spre contururi de muguri
buzele mele vegheaza la porti inchise
gandul meu si-a pierdut dreptul la geamat
acum ma inchin trupului meu istovit
ce adie printre frunze.
Uitasem de mult notiunea de somn
universul se impartea intre mine si mine
si ma opream in mijlocul gandului,
sa-mi mangai suspinul din geneza,
cuvantul meu venise deja inapoi..
(autorul imi este necunoscut)
-
In general sunt anonima fara chip, putin demodata
Cateodata mama, cateodata femeie, cateodata fata,
In general sunt atat de matura si atat de moderata…
Dar cateodata…
Ehei, cateodata,
Imi rodesc in par fragi si perle de scoica sidefata
Din ochi mi se preling cuvinte de apa albastra, sarata
Si imi creste pe piele un fel de muschi verde de vata
Facandu-ma atat de padure si atat de curate…
......................................................................................
Cateodata, doar cateodata, multumesc ingenuncheata
Ca sunt – chiar daca doar putin si numai
Cateodata
(Teea Mirescu- Caietul cu insomnii, 2004)
-
Nepenthe roz iubirea ta
Eram ,sunt, acel cal alb neimblanzit
ce sărută noptea luna în bălţi,
simplu luceafăr fără de cer.
Obosit de-atâta trăit
îmi mutam sufletul din loc în loc căutându-te.
Fiul crinului şi-al ploii de toamnă,
ram gol şi stingher,
răstignit la o cruce de drumuri printre roşii măceşi.
Aduceam lumii căderile frunzelor galbene pe targa dorului meu,
îmi aşteptam moartea şi-apoi învierea sau pe Iuda
să mă vândă altui stăpân...
Şi-ai venit tu , împrimăvărare timpurie peste campuri pustii
Am fost două picături ce s-opresc pe-o floare de piersic,
ne-am privit miraţi în suflete şi ne-am îmbătat roz.
Sunt orb fără tine-nainte-mi , cu ochi umezi te-aş privi,
cu fiecare lacrimă puţin mai curat,
Inima mea-şi adună iubirea într-o baltă albastră,
ocean fără liman sub cerul tău galben,
pentru tine mă vărs.
oraş proaspăt plouat pe-nserat.
Pe buze mi se usucă un sfielnic sărut
ce-ar vrea să-ţi pună lanţuri pe după gât.
Oare... întregi ne-am iubi mai puţin?
(03.2004- Ionut)
-
Poveste de impacat soricel
Batranii povestesc ca, de mult, tare de mult, traia pe aceste meleaguri un tanar... Avea o casuta mica pe o coama de deal, la marginea pajistilor. Ziua se ingrijea de casa si de animalele oamenilor din sat... iar noaptea isi scufunda privirea in necuprinsul cerului senin culcat, asa cum suntem si noi, sub infinitul presarat cu stele.
Gandurile si visul ii rataceau in fiecare noapte prinzandu-se in hora cu stelele si cu luna, de parca ar fi calatorit in afara propriei sale fiinte. Se invartea in caruselul inelelor lui Saturn si impletea cozile de aur ale cometelor care chicoteau incantate. Se juca de-a v-ati ascunselea cu stelele tinere si de-a razboiul cu Marte. Depunea in fiecare seara cununi de norisori timizi pe fruntea plina de ganduri a Craiesei Luna, care, atunci cand era in toane bune, ii multumea lasandu-l sa se dea in leagan agatat de coarnele sale subtiri de Crai Nou sau isi dezmortea, cand era plina, obrajii bucalati intr-un zambet. In alte seri ii dezvaluia comoara cantecului de fluier al ciobanului cu o suta de oi care se adapostea intre craterele pe care lumea, naiva lume tehnica si rece, le credea fara viata si suflet.
Dar nici un locuitor al necuprinsului nu ii era la fel de drag tanarului nostru ca o steluta mica si timida, pe care o vizita, visand cu ochii deschisi, undeva la marginea Universului, in fiecare noapte. Ea parea foarte trista si, de timida ce era, niciodata nu ii spusese vreo vorba sau nu schitase vreun gest. Dar, uneori, cand il vedea aparand, devenea mai stralucitoare, aratandu-i in felul ei ca sclipeste numai pentru el.
Intr-o noapte... cerul fu acoperit cu nori negri si malefici, iar baiatul simti cum o gheara neagra ii inclesteaza inima. Zmeul crud al taurilor inghetate ale muntilor, indragostit de timida steluta care isi reflecta chipul in apele negre ale inaltimilor in fiecare noapte, se hotarase sa treaca la fapte. Intai incerca sa umbreasca cerul, dar stapanirea sa tiranica nu se putea desfasura asupra pamantului si asupra vietuitoarelor de pe batrana planeta. Blestemand si spumegand, zmeul se retrase incet de pe cer la prima geana de lumina atotputernica a lunii... dar nu isi spusese inca ultimul cuvant. Hohotind nebun, isi intinse convulsiv umbra inghetata asupra rivalului sau din neamul oamenilor, pe care il descoperi culcat pe aceeasi pajiste draga, scaldandu-se in lumina binefacatoare a stelutei.
Tanarul se trezi, dintr-o data, ridicat in aer si invartit cu o viteza ametitoare. Contururile familiare, culorile palide ninse cu argintiu, cantecul greierilor se invalmaseau in inima lui intr-o cascada de ecouri dulci-amarui si o toropeala bolnava ii cuprinse inima.
Dupa o clipa sau un secol... vartejul otravit se opri, iar tanarul deschise ochii. Sub privirea inca tulbure, acelasi cer pictat cu stele, cu aceeasi luna bucalata rasfrangandu-si mangaierea de platina asupra tamplelor sale infierbantate... si aceeasi steluta timida, acum clipind speriat, isi dezvaluiau splendoarea onirica asupra sa.
Dadu sa faca un pas, dar corpul refuza sa il asculte de parca gheare nestiute il pironau locului... Apoi dadu sa intinda mana catre steaua lui draga... dar o impietrire dureroasa il impiedica sa faca orice miscare. Era strabatut de senzatii pe care nu le incercase niciodata. Prin intreaga sa fiinta alerga acum un sange nou, care il facea sa simta fiecare soapta a vantului, fiecare mangaiere a melodiilor astrale, o vibratie surda si un geamat mocnit al pamantului, susurul apei care ii patrundea fiecare fibra a fiintei, hranindu-l, un fior atat de nou dar in acelasi timp atat de vechi alergandu-i frenetic prin fiecare celula. Visul era tintuit locului, nu se mai putea inalta ca si pana atunci printre stele si isi dadu seama ca trupul ii acoperit cu o piele groasa, elastica, maronie, prin care simtea pamantul pulsand, ca bratele ii erau acoperite de mladite tinere, purtand sarutul marunt al unor frunze de jad... Si ca, alungite, talpile picioarelor se ingropau adanc in maruntaiele pamantului sub forma unor radacini prin care simtea pe deplin milioanele de ani ale batranei planete vibrand si chemandu-l. Numai privirea inimii, care inca pulsa sub scoarta frageda a tanarului stejar, ramasese agatata de cer, la picioarele stelutei care plangea acum, cu lacrimi de argint, peste frunzele crude.
Vremea trecea... El invata, clipa de clipa, iubirea si miscarea in nemiscare. Invata cum sa isi indrepte ramurile aripi catre draga lui stea, care devea din an in an mai stralucitoare. In fiecare noapte se imbratisau astfel, cu gandul si cu sufletul, el un stejar cu radacinile adanc infipte in pamant, ea o stea brodata crud pe cerul necuprins. Si noapte de noapte tanjeau mai mult unul dupa celalalt. Uneori el ii doinea din frunza cantece vechi de cand lumea, cantece de iubire, iar ea ii saruta incetul cu incetul fiecare frunza, hranindu-l cu iubirea ei.
Astfel se dusera secole de-a randul. Trupul brazdat al stejarului secular era deja macinat de varsta, ca orice trecator prin lume, iar steaua lui, draga lui, purta riduri adanci in sclipirile-i din ce in ce mai palide. Stejarul dobandise intelepciunea pamantului care ii daduse forta de a iubi si de a trai pentru ea, iar ea simtea, la randul ei, ca sfarsitul era aproape.
"E timpul" auzi ea gandul lui intr-o noapte. E timpul... despletindu-si pletele ninse, steaua indragostita isi desfacu larg razele ca pentru a-l imbratisa. Apoi se arunca in vidul universal, scaldata in privirile lui, catre pamant, catre bratele-ramuri deschise cat cerul pentru a o primi intr-o ultima imbratisare, unica imbratisare reala si fizica pe care de veacuri intregi o asteptau.
Pentru oamenii acelor tinuturi si astazi ramane o taina... cum batranul stejar de pe creasta dealului fusese secerat, intr-o noapte atat de senina de iulie, de un fulger venit din neant.
In doua capete de sat, aproape in aceeasi clipa, se nascura, in acea noapte, doi prunci frumosi, un baiat si o fata... el purtand deasupra sanului stang o pata cu contururi de frunza de stejar, iar ea, tot acolo, deasupra inimii, un semn in forma de stea.
(Mihai- 09.2004)
-
gradinarul- Rabindranath Tagore
Cand, la caderea noptii, merg singura la intalnire, pasarile nu mai canta, vantul nu mai sufla; pe amandoua marginile drumului casele-s tacute.
Doar inelele de la gleznele mele dau svon cu fiecare pas si ma rusinez.
Cand raman pe terasa si astept sa-i aud pasii, frunzele nu fosnesc, iar apa-i linistita, ca sabia pe genunchii strajerului adormit.
Doar inima-mi bate salbatic si nu stiu cum s-o domolesc.
Cand vine iubitul si se-asaza aproape de mine, si trupul imi freamata si pleoapele mi-s grele, noaptea se-ntuneca, vantul stinge lumina, iar norii intind valuri pe stele.
Singura, nestemata de pe pieptul meu straluceste si da lumina si nu stiu cum s-o ascund.
-
Te-am asezat in templul singuratatii mele
si, cu habotnicie, te-am zidit sub lespezi grele
Vin sa te venerez in fiecare amurg
la templul unde, in cascade curg
printre frunzisuri rococo
negre si albe, pietrele de go
(Teea Mirescu- Caietul cu insomnii, 2004)
-
Pe toţi ne apleacă
peste zi somnul.
De vina-i luna de toamnă (M.Teitoku)
O floare pe care n-o cunosc,
pasărea şi fluturele:
cerul de toamnă (M.Basho)
Se duce şi toamna.
Găoacea castanei
şi-a deschis braţele (M.Basho)
Noaptea, iarna, grădina
Subţiri sunt şi luna pe cer,
şi cântecul greierilor. (M.Basho)
Nu e un om obişnuit
cel ce se uită
la un pom fără flori. (U.Onitsura)
Sub gheaţa subţire
plantele acvatice
pot oare înflori? (E. Kikaku)
Nu pe piscuri de munţi, nici în ceruri,
ci în lumea noastră, aci
înfloresc cireşii. (E. Kikaku)
Roi de gâze uşoare,
pod aerian
al visului meu. (E. Kikaku)
Sub povara reproşului,
fata-şi pleacă fruntea…
Mac în amurg. (E. Kikaku)
Mi-a căzut în călimară
un picur de apă din streaşină.
Se-aude cucul cântând. (E. Kikaku)
Mai rece ca zăpada,
Luna de iarnă
bătându-mi părul cărunt. (N.Joso)
Mare larmă
pe creasta dealului:
popas de păsări migrând. (N.Joso)
Bate grozav vântul toamnei!
E-n stare să măture din calea lui
Până şi luna abia răsărită. (Kakei)
Ce noapte rece!
Cascada
se-azvârle în mare. (S. Kyokusui)
Fără penel,
salcia pictează
pe vânt. (Rikuto)
Pe ce hotare
o fi rătăcind acum
micul meu vânător de libelule? (F.Chiyo-Ni)
Libelula zboară
după propriul ei chip
dus de pârâu la vale (F.Chiyo-Ni)
Ce lună splendidă!
Nici păsările
nu-şi astupă intrarea în cuib. (F.Chiyo-Ni)
Lumina lunii,
un păr înflorit
şi-o femeie citind o scrisoare. (Y.Buson)
Ah! Ploile de primăvară –
ori aud susurul şoaptelor tale,
scumpă doamnă? (Y.Buson)
Cât de departe
e-acel foşnet de frunze căzute,
sub paşii celui dorit! (Y.Buson)
O fi stând în coliba lui
călugărul,
pe-o lună ca asta? (Y.Buson)
A căzut rouă
Şi tufa de porumbel are câte un strop
în fiecare ghimpe. (Y.Buson)
Cum străluceşte luna!
De mă voi întoarce pe lume,
aş vrea să fiu pinul din vârful muntelui. (O.Ryota)
Să joace fluturi
prin fulgii de zăpadă –
ce splendidă privelişte ar fi! (O.Oemaru)
Nu călca pe iarbă:
roia aseară
de licurici! (K.Issa)
Munţii din zare
reflectaţi în ochii
libelulei. (K.Issa)
Cu câtă invidie
se uită la fluturi
pasărea din colivie! (K.Issa)
Luna, în munţi
îl iartă pe hoţul de flori
şi-l învăluie cu lumină. (K.Issa)
Câtă grabă pe rouă:
nu vrea să zăbovească
în această lume păcătoasă. (K.Issa)
O, vântul toamnei!
Măcar de mi+ar aduce atâtea frunze
cât să-mi încălzesc vatra puţin. (K.Issa)
N-om fi noi fraţi
Într-o viaţă anterioară
Cucule? (K.Issa)
Răsare luna
şi tufa cea mai umilă
e invitată la recepţie. (K.Issa)
Nu plânge, greieraş:
de jalea despărţirii
nu scapă nici steaua! (K.Issa)
Zăpada s-a dus.
De bucurie,
până şi stelele sunt mai luminoase. (K.Issa)
Nici un străin!
Toţi suntem fraţi
sub vişinii-n floare. (K.Issa)
Norii de ţărână-ntunecă seninul?
Ba nu!s-a risipit
un stol de grauri.(K.Issa)
Noapte cu lună plină.
Oricine va putea să vadă
rănile-ascunse în zăpadă. (K.Bosha)
-
Domo arigato, Minerva! Superbe haiku-uri!!
Asa cum altii invata limba romana numai ca sa-l citeasca pe Eminescu, asa as invata eu japoneza sa pot sa citesc aceste "haiku"!!
Sayonara!
-
Poem pentru o zi
cu un pic de voinţă
mâna mea ar putea desena pe geamul îngheţat două puncte
în două cercuri
cu două linii arcuite deasupra
fără nici un efort aş putea mângâia geamul atât de uşor
încât nici să nu clipeşti, doar ochii tăi să zâmbească sub pleoape bănuindu-mi
atingerea
aş putea deschide apoi ochii privindu-te cum mă aduni clipă de clipă
din timpul acesta ce-l port fără a-mi fi fost hărăzit
aş putea …
aş putea să nu mai privesc niciodată înapoi
nici înainte
şi atunci
poate
nu am mai muri niciodată
-surioara- poem pe geamul unui tren
-
Te port in suflet, ca pe-un vas de pret,
Ca pe-o comoara-nchisa cu peceti,
Te port in trup, in sanii albi si grei,
Cum poarta rodia samanta ei.
Te port in minte, ca pe-un imn sfintit,
Un cantec vechi, cu crai din Rasarit.
Si port la gat, nepretuit sirag,
Stransoarea cald-a bratului tau drag.
Te port in mine tainic, ca pe-un vis,
In cer inalt de noapte te-am inchis.
Te port, lumina rumena de zori,
Cum poarta florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poama aurita de smochin,
Te port in brate, horbote subtiri,
Manunchi legat cu grija, fir cu fir.
Cum poarta floarea rodul de cais,
Adanc te port in trupul meu si-n vis.
--------------------------------------------------------------------------------
Zorica Latcu
-
vedenie...
azi dimineatä
am väzut pe cer
un nor
semäna cu o corabie
cu panzele in vant
imi zic
uite
Dumnezeu
face o cälätorie
in jurul
pämantului
alerg
si-mi
primenesc casa
pun o lacrimä
de tämäie
pe un järatic
niste busuioc
intr-o ulcicä
un stergar curat
pe masä
pun de-o
mämäligä
si
astept...
(Mircea Lacatus)
-
azi e marţi. iarăşi.
de la un timp, celelalte zile
le petrec într-un soi de stază
doar marţea sângele
începe să irige ochii şi mâinile şi creierul
iar lumea prinde gust şi culoare.
ziua de azi are gust astringent şi uşor prăfuit,
ca o bomboana veche de lămâie
suptă din plictiseală
şi din lenea de a întinde mâna
spre ciocolata din sertar.
azi mă alint, mă doresc, mă răsfăţ,
mă chem din poveşti de demult,
silabisite,
re-învăţate în liniştea discretă a respiraţiei.
astăzi unesc puncte din trecut
dintr-o singură linie continuu ondulând
între mirare şi disperare,
fac sul desenul, îl ascund sub o rădăcina
apoi mă aşez zâmbind în gura timpului -
marţea viitoare mă voi întâlni iar.
(de marţi - Codruta Nistor)
-
nici nu ai venit
nici nu ai plecat
ai locuit acolo
în tăcerile mele
cuminte şi tristă
ca un vânt
abia îngânându-se
peste arbori
ai desenat
şi ai tot desenat
prin mine
conturul trupului tău
numai bănuit
numai şoptit
nu am aflat cine eşti
nu te-am putut atinge
dar sigur undeva
într-o margine de lume
ai aşteptat să ne-ntâmplăm
ai aşteptat să mă vezi
să-mi întinzi o mână
cuminte şi tristă
înainte de a pleca
pe ultimul drum către
închipuire
(tu - de ioan peia)
-
mai dă-mi din când în când de veste
să cred că totu-i ca-n trecut
când mori de vânt ţeseau poveste
cum alta nu era-n ţinut
era minunea despre raiul
tocmit sub poalele de deal
şi peste care curgea naiul
de turme strânse sub caval
mânate lin către izvoare
de apă limpede şi rece
unde se-adapă şi mioare
şi ciurda când spre casă trece
iar de vreun noaten o ia razna
îl strâng dulăii sub jujeu
şi peste tot se-ntinde hazna
ce-o rânduise Dumnezeu
când seara scapătă-n tărie
se strâng ciobanii lângă foc
cu gândul dus la vreo fetie
eu, numai eu nu am noroc
că-s rătăcit de suferinţa
de-a fi departe de la voi
mă mai alină doar dorinţa
s-aud în staul zvon de oi
iar de-oi sfârşi cum nu mi-e vrerea
măcar m-aduceţi înapoi
şi noaptea risipiţi tăcerea
cu ceteri, flaut sau oboi
......
şi-n zori când iar se scutură
ori ceţuri ori boboci de rouă
vă strângeţi lângă ciutură
şi rostuiţi poveste nouă
(doar doină - pârâu)
-
o pasăre lungă îmi ciuguleşte călcâiul în somn
dimineaţa mă trezesc chircită în colţul camerei
cum am ajuns cu genunchii la gură?
ai crezut că trupul tău e o scară pe care te caţeri până la dumnezeu să îl întrebi de ce pleoapele ţi se zbat în noroaie când din palme ţi se deşiră lumile
şi mi-a răspuns?
ţi-a răspuns
am auzit?
n-ai ascultat. ai dus palmele înainte şi ţi-a lins urmele cuielor.
în fiecare răstignire e un răspuns.
eu nu ştiu de ce am atâtea întrebări când iubesc
nici eu nu ştiu cum aripa mea stângă a crescut atât de înaltă
de ce îmi cad pene când ies în lumină
de ce te umbresc când taci
dar nu-mi răspunzi
tu pui întodeauna întrebări, dar nu mai crezi în răspunsuri. când mă întind peste tine, spui că sunt un somn negru, te scufunzi în mine, dar nu mai crezi.
de ce nu-mi răspunzi?!
ţi-am răspuns. iubirea locuieşte în călcâie, te gâdilă în tălpi când mergi pe alt drum, îţi pune un picior în faţa altuia când osteneşti.
eu nu ştiu ce culoare au ochii mei când ostenesc
niciuna. e un timp în care vântul nu mai ştie să întoarcă ceasul lumii.
de ce îmi vorbeşti despre lumi? vorbeşte-mi despre mine. tu ştii când mă doare.
de fiecare dată nu ţi-am vorbit decât despre tine.
de ce locuieşti cu mine?
pentru că nimeni nu vrea să ştie cum îţi sângerează buricul degetelor când înveţi să citeşti chipul somnului tău.
doar atunci?
doar atunci îţi sângerază buricul degetelor. în rest eşti o rană. eu te ling. nimănui nu-i plac rănile.
tu nu te temi de mine? nu pleci?
dimineţile îţi sângerează călcâiul. schiopătezi toată ziua, doar ca să mă hrăneşti. înghit animăluţe mici ce colcăie în tine. se dau pe leagănele din stomacul meu. mă chircesc.
spaimele au teamă de mine. mai demult am prins una şi i-am dat gluga jos. s-a ruşinat.
atunci sigur era a mea. spaimele mele sunt nişte copii deghizaţi. mi se ascund după inimă. au dinţi ascuţiţi.
dar iubirea nu poate respira în inimă. nu mai contează ce rod.
apoi pasărea înaltă m-a luat de o mâna şi mi-a arătat.
cu genunchii la gură - elis ioan
-
era ca şi cum o dată la 7 ani
mă trezeam, mă umpleam de dragoste
apoi glasuri îmi săpau pereţii
de tăcere şi ieşeam din zid
dar lumea străină din jur
îmi trezea acut o poftă să nasc...
tu veneai iar şi mă puneai la loc
(Ana -de Mihaela Maxim)
-
Autoportret de Omar Khayyām:
Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.
Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele.
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate,
Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate.
Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!
Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese.
Cînd mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusă de pahar
Şi fumu-n care vîntul năluci ciudate ţese.
Cu-o mînă ţin Coranul şi cupa cu cealaltă.
Sunt cînd de partea legii, cînd muşc din fruct oprit.
Aşa mă ştie zilnic cupola cea înaltă:
Nici infidel cu totul, nici musulman smerit.
Virtuţile să-mi numeri doar una câte una.
Păcatele îmi iartă cu sutele, cu mia.
Nici vântul nu-ţi aţâţe, nici aerul mânia.
Tu ştii: curat şi sincer am fost întotdeauna.
-
ar putea fi un tablou de chagall - de mircea lacatus [emir ]
îţi aminteşti eram tineri
tu albă şi uşoară
acoperită cu voaluri pluteai
deasupra sălciilor prea triste
şi eu alergam după tine
cu o plasă de prins fluturi
când venea ploaia
ne ascundeam amândoi
într-un cap de păpuşă
acolo era soare
până la asfinţit
încercai să mă-nveţi
câţiva paşi de tango
-
de ce nu am mai băut o bere cu îngerul meu păzitor
mi-am sunat îngerul păzitor
să-l chem în oraş, la o bere,
părea destul de reţinut
de problemele cotidiene ale Raiului,
cică ar fi înregistrat altcineva
Raiul la OSIM
şi cere despăgubiri sfinţilor
pentru uz ilegal de credinţă.
cu Iadul nu au fost probleme
nu l-a revendicat nimeni,
dimpotrivă,
şi Dumnezeu şi-ar fi cedat
drepturile de autor pe un euro,
ostentativ, fireşte.
şi mai zicea îngerul meu păzitor
că mi-am cam luat-o în cap
cu libertatea asta a mea,
că nu mai trimit şi eu un mail,
aşa, de control,
să mai ştie şi el
cu cine mai chat-uiesc,
cu cine mai construiesc iubiri virtuale,
senzaţii prin fibră optică,
universuri paralele,
chiar mi-a recomandat un site nou,
www.viatzadepeurma.com,
cu imagini de mare fidelitate,
cu viteză mare la descărcări de date,
cu logare automată,
fără condiţii exagerate.
una peste alta, un lucru e clar:
am rămas singur,
cu berea mea şi a îngerului meu păzitor,
tot mai palid şi lispit de vlagă,
tot mai ocupat cu lucrurile aste lumeşti,
mărturisite la o spovedanie fără duhovnic.
(de Laur Blaga)