Mesaje

1

Proza / Va deveni vreo data mintea suflet? despre F E R I C I R E

« : 04 Martie, 2005, 11:44:55 p.m. »

      Va deveni vreo data mintea suflet?
                                        - metamorfoza e totul –
                                                              de Alexandra Iulia Tomescu

“Un zvon fugar
  Ca umbra nestatornic, scurt ca visul,
  Precum un fulger care-n bezna neagră…”
…orbeşte clipa de eternitate. Pentru un moment fulgerul trăieşte, iar in acel moment lumina argintie e fericită! fericită! fericită căci atunci şi acolo timpul s-a oprit; totul se transformă în nimic.
Aşa e şi iubirea…atâta timp cât sunt îndrăgostită nimic nu mai contează: timpul curge aşa cum vreau eu, soarele străluceşte doar pentru noi, lumea se dizolvă în propria-i luptă pentru putere şi fericire, în acea luptă murdară ce pare că nu se mai termină niciodată. Cineva mi-a spus odată că dacă vrei să fii fericit trebuie să calci fericirea altora în picioare. Atunci am zâmbit şi nu am realizat ce adevăr se ascunde în spatele unor simple cuvinte câteodată aruncate in vânt. Pare că aceasta frază e motto-ul lumii. E destul de greu să vezi că unii au ceea ce tu nu ai (din punct de vedere material), dar e imens, groaznic de greu să vezi că unii iubesc si sunt iubiţi în timp ce tu…
Orice aţi face sau orice aţi zice, când vine vorba de fericirea proprie cu toţii deveniţi de un egoism feroce. ‘De ce el e iubit? De ce ea s-a îndrăgostit?’ sunt poate doar  două întrebări care răsar aproape zilnic in minţile voastre. De ce apar? Vă spun eu: pentru că toţi alergaţi după iubire cu mintea şi nu cu sufletul aşa cum ar trebui. Vreţi să gândiţi iubirea, să o pipăiţi, să o vedeţi…vreţi ca ea să devină ceva material. Nu încercaţi să simţiţi iubirea, voi doar vreţi să o arătaţi. Unii ar chiar vrea ca atunci când ies în oraş cu iubita sau iubitul să spună:
‘- Uite ea e iubirea mea! Nu-i aşa ce frumoasă şi rotundă e? Ce plină de perfecţiune? Spune-mi că nu ai mai văzut niciodată aşa ceva…!’
Cred că atunci când iubesc conştiinţa socială rămâne undeva în urma mea: atunci sunt doar eu şi el, suntem doar noi doi, uitaţi de lume…aşa am putea să trăim până la sfârşitul timpurilor si încă o clipa în plus, căci nimeni nu s-ar mai amesteca între noi…Dar ce păcat că lumea nu uită de îndrăgostiţi! Şi cu o forţă gigantică născută din egoismul ce o stăpâneşte vă face totul ca noi să redevenim din nou două suflete distincte…Vai! Am spus suflete…cred că mai indicat ar fi minţi…căci ce e sufletul decât o piedica în calea afirmării, în calea convieţuirii în societate? 
 Dragostea adevărata e din ce in ce mai rară şi mai des privită ca un act de sălbăticie! Mă întreb: oare cât timp va mai trece până când adevăraţii îndrăgostiţi nu vor mai fi despărţiţi cu forţa? Sper că foarte puţin, căci cu toţii ştim că clipele de demenţă ale lumii sunt din ce mai rare şi mai lungi! Şi cu toate acestea, noi, cei ce iubim cu adevărat putem sufla uşuraţi! Lumea nu e încă atât de rea încât să poată schimba istoria ireversibil. Noi putem, ba mai mult, trebuie să stăm în faţa monstruoasei istorii scrisă de ei şi cu dovezile noastre de dragoste să o distrugem, să o anihilăm arătându-i sufletul îndrăgostit. Şi atunci clipa universală de fericire mai are o şansă să existe. Atunci istoria va deveni una plină de farmec sufletesc, ce se va ocupa nu de războaie si tratate, ci de minţi devenite inimi!
Dar până atunci mai este şi de aceea îţi spun: ’IUBEŞTE’, căci clipa ta de fericire ar putea deveni istoria. Iar istoria de azi e eternul de ieri…!
   

2

Proza / Re: O LACRIMA in visul meu...

« : 04 Martie, 2005, 11:38:34 p.m. »

Multumesc Diana!
Mi-ar face mare placere sa imi postez integral textul:

Lacrima unui violoncel

-Vino!
…şi zâmbetul din ochii lui mă hipnotiza, mă atrăgea din ce în ce mai tare spre el. Nici nu am simţit când m-a luat de mână şi m-a tras în cameră, ca apoi să mă aşeze pe canapeaua portocalie.
-Aşteaptă-mă! şi rostind acestea Sergiu dispăru în camera alăturată.
Se întoarse  rapid, aducând cu el un superb violoncel. Se aşeză pe scaunul din faţa mea şi îmi zise:
-Asta  e pentru tine, iubita mea! Vreau să nu uiţi niciodată cât de mult te iubesc!
…şi Sergiu începu să cânte o bucată înălţătoare: fină, dar fulgerătoare, candidă, dar carnală; muzica lui te făcea să simţi că dacă nu-l iubeşti pe el, dragostea ta e irosită!
(Sergiu era un cunoscut violoncelist pe plan mondial pe care îl întâlnisem cu aproape trei ani în urmă la Praga. Călătoriserăm împreună în acelaşi compartiment de tren şi încă de atunci am simţit că destinul meu începe să se schimbe. În frumosul oraş ceh s-a petrecut răsăritul iubirii noastre, de  care eram atât de siguri încât am hotărât să devenim unul, să ne căsătorim la doar câteva zile de când ne cunoscuserăm.)
Partitura interpretată cu atâta forţă de Sergiu mă făcu să plâng. Atunci el se opri şi veni lângă mine. Mă luă în braţe şi începu să-mi vorbească:
-Iza, mai ţii minte când ne-am tăvălit prin florila Haga? Sau când am înotat în arteziana de la Roma? Sau când am rămas o seară întreagă sub vâsc numai ca să ne putem săruta in voie? Te rog, Iza, te rog, numai plânge!  Toate au fost clipe frumoase, şi vor mai fi clipe frumoase, căci inimile noastre bat la unison!
Îşi luă din npou violoncelul şi începu să cânte melodia noastră. În timp ce cânta devenea parcă din ce în ce mai ireal, începea să zboare deasupra mea. Inima mea plângea, plângea, căci melodia lui Sergiu era din ce în ce mai tristă şi semăna din ce în ce mai mult cu un bocet; eu aş fi vrut să-I zâmbesc bărbatului ce pierea încet-încet sub ochii mei, dar nu puteam. Eram parcă o stană de piatră; nu mai puteam face nimic: ceva mult mai puternic decât mine mă controla, mă stăpânea. Fără să-mi dau seama am început să râd în hohote; aveam un râs demenţial care rasuna nu doar în mine, dar şi în Iad şi în Rai, făcând parcă să se cutremure toate sufletele de dincolo de nemurire…din ce în ce mai uşor, Sergiu devenea una cu lumina difuză din cameră, cu ultimele raze de soare.
-Adio, iubito! Ne vom revedea curând, iar cand ne vom reîntâlni eternitatea va însemna doar o clipă în comparaţie cu dragostea noastră! şi zicând acestea mă sărută şi porni nepământeşte spre terasa ce dă în grădină. Îl urmai în fugă, dar el se depărta din ce în ce mai repede. Ajuns lângă copacul sub care noi ne-am petrecut prima noapte de amor, se întoarse şi îmi făcu cu mâna. Eu mă sprijineam de balustrada terasei, plângând.
…mâna mamei lui Sergiu îmi atinse umărul. M-am uitat buimacă în jurul meu…pe terasă mai dănţuiau parcă două suflete în jurul unei lacrimi. Imediat cineva îmi aduse o haină şi o batistă. Totuşi simţeam că dacă îmi voi şterge lacrima de pe obraz, Sergiu se va pentru totdeauna în eternitate…o picătură era tot ce ne mai lega acum, dar nu am dus batista la ochi(!) şi lacrima mai vieţui un pic în bătaia vântului de seară. Aşteptând să dispară lacrima în neant, stăteam inertă pe terasă.
-Ar fi vrut să-l ai tu! şi mama lui Sergiu îmi întinse violoncelul: martorul amorului nostru. Îl atinsei uşor  şi coardele vibrară încet…atunci am simţit că Sergiu e lângă mine, că e în mine, că trăieşte cu mine…!

sper ca v-a incantat la fel de mult ca si versiunea anterioara, care imi apartinea tot mie (cu mici modificari facute de cealalta Alexandra)!

cu amicitie,
Alexandra Iulia Tomescu