Shtiu de la o prietena o poveste:
Era odata un baiat care traia impreuna cu tatal sau intro casuta la marginea unui oras.Baiatul avea o fire mai impulsiva, se lua des la cearta cu colegii si ii jignea pe cei care il enervau.intr-o zi tatal sau i-a dat o bucata mare de lemn si i-a spus:"De fiecare data cand te simti frustrat, cand esti nervos si simti nevoia sa strici ceva, bate un cui in bucata asta de lemn".Dupa ceva vreme fiul se duce la tatal sau si-i spune:"Tata iti multumesc pentru sfatul care mi l-ai dat acum ceva vreme.Am facut intocmai cum mi-ai spus.Cand am simtit furie, frustrare, am batut un cui in bucata de lemn.Ma linistea intr-adevar insa acum nu mai am unde sa bat cuiele, bucata de lemn e plina numai de cuie".Atunci tatal i-a raspuns:"Atunci, de fiecare data cand simti furie, abtine-te in a sparge lucruri, iar de fiecare data cand te abtii, scoate un cui din bucata de lemn.Daca vei reusi inseamna ca stii sa-ti controlezi impulsurile"Au trecut zilele, poate saptamanile si intr-o seara baiatul vine la tatal sau"Uite, tata, am reusit!De fiecare data cand m-am abtinut am scos cate un cui din bucata de lemn.Acum nu mai este niciunul!"Tatal i-a raspuns"Asa e, vad bine, nu mai este niciun cui in bucata de lemn, insa...urmele au ramas!"
Cred ca morala e ca orice amintire e doar urma unei "rani", dar rana nu in adevaratul sens al cuvantului, ci acela de urma..."ranile" pot fi sureroase sau poate chiar placute....Cu timpul chiar si pe bucata de lemn nu se mai deosebesc bine toate urmele...dar ele inca sunt acolo...
Afişare Mesaje
teoretic
)