1
Credinţă / Ferestre spre cer...
« : 16 Noiembrie, 2004, 06:31:48 p.m. »
Păşea pe alei întorcând funzele moarte, înghiţi secundele sub paşii lui, prea lungile secunde ce-i găureau sufletul. Cerul îi plângea în palme! De pe strada cu alei bătrâne, zbârcite sub biciul nemilos al vânturilor, se ascunse în bezna micuţei lui odăi, pe pereţii căreia valsau umbrele, fantasme ale trecutului... plutea un parfum amar de iubiri mucegăite. Ploaia de toamnă uda ferestrele îngheţate de timp. Oameni grăbiţi... pe alei încercau să se închidă în carapacea lor de parcă un strop din lacrima cerului i-ar ucide. (Speranţa deşartă). O fereastră se sparse într-un colţ de stradă, de lume, cioburi îşi cântau izbirea de glie. În camera cu ferestre sparte el îşi căţăra sufletul şi trupul pe marginea vieţii vrând să urmeze zborul surd al cioburilor. Printre dulapuri şi perdele, vântul se juca de-a prinsa cu timpul; pe pat se zvârcoleau pentru ultima oară scrisorile ei şi fotografii prăfuite. Iubiri moarte... Vise pierdute, idealuri cu aripi de hârtie toate-i strigau să se arunce în hăul ce-i stătea-n faţă. La etajul zece sparte ferestre spre moarte... Un pas în gol, o zbatere de aripi frânte. Abisul îşi cască largi fălcile morţii. Tânărul se aruncă cu braţele deschise pentru a îmbrăţişa cu teamă şi durere nefiinţa. Chipul ei îi apăru pe cer ca un înger palid, în ochi îi citea durerea întregului univers. Pe sub pleoape se strecură o lacrimă de stea...o stea căzătoare. Ea murise într-o toamnă la fel ca aceasta , o toamnă în care divinitatea le plângea soarta cu picuri de ploaie rece, rece ca trupul neînsufleţit al iubitei ce zăcea pe caldarâm ca o floare strivită cu nepăsare... strivită de o maşină a cărui şofer băuse prea mult în acea seară. Era rece, moartă, zăcea printre frunze la fel de moarte ca sufletul lui. De ce i-o luase Dumnezeu? Se iubeau atât de mult şi ea... ea era aşa bună, pură ca un înger rătăcit printre oameni, era îngerul lui. Era... În acea seară în care se despărţise de ea chiar înainte de accident simţise că o parte din el se rupse, nu înţelese atunci acel sentiment, dar când o văzuse acolo... înţelese totul. Doi îngeri îl părăsiseră deodată împletindu-şi zborul, pe unul nu reuşise să-l vadă pentru a putea peste ani să-şi aducă aminte de chipul lui, fărâma din el. Trecuse un an de la moartea ei, un an în care nu a existat nici o clipă să nu-şi dorească sfârşitul, acum când păşea în moarte şi văzu chipul trist al iubitei înţelese că greşise, viata, darul Providenţei nu ai nici un drept să-l zdrobeşti.--Greşise... Se zbătu în zbor dar aripile şi le uitase acolo de unde coborâse. Neputincios lăsă trupul să cadă în gura îngrozitoare a morţii... Rămase în urma lui doar un strigăt: "Doamneee...". O lumină divină exploda de nicăieri şi-l izbi răstignindu-l în aer, aruncându-l peste fereastră cu aripile prăfuite gata să zboare. Deschise ochii. Razele fierbinţi ale soarelui îi mângâiau trupul înveşmântat în cămăşi de mătase. În faţa lui o mulţime ce răcnea scrâşnind din dinţi: "Răstigneşte-l!". Privea nedumerit, înspăimântat neînţelegând ce căuta el acolo, ştia, se aruncase de pe fereastră şi-n zbor îi apăru ea arătându-i că greşise. Dar cum ajunse aici şi unde se afla de fapt ? "Pilate răstigneşte-l!". Îi strigă un om din mulţime. Dar de ce îl numise Pilat ? O piatră de undeva din depărtare şi lovi fără-ndurare pe cel de lângă el. Un cor de râsete se auzea din mulţime. "Dacă eşti Fiul Lui Dumnezeu fă piatra aceasta pâine!" iar râsete. "Pilat ? Fiul Lui Dumnezeu ? e un vis cu siguranţă" îşi spuse el. Privi apoi la dreapta lui. Un miel, o lumina cerească, un bulgăre de milă, un ocean de iubire, un Dumnezeu şi totuşi un om. Din ochi îi alunecară picături calde şi strălucitoare de rouă făcând ca trandafirii roz din obraji să-i înflorească. Hristos... Mântuitorul, la dreapta lui în genunchi, în lanţuri cu coroana de spini intrându-i în carnea fragedă, cu râuri de sânge curgându-i pe faţă... Nu înţelegea nimic. Ce căuta el acolo? Un om ce pierduse totul să fie judecător, judecătorul lui Isus Salvatorul?! Îl privi iar pe Isus ascunzându-şi sub pleoape, sub piele, nedumerirea. Tot cerul se ascundea într-un om şi el trebuia să-l judece pentru că iubise prea mult, că-i înviase şi-i vindecase pe cei bătuţi de soartă. Nu putea. Era prea groaznic să judeci un Dumnezeu tu un rob netrebnic. Hristoase nu pot! Nu sunt judecător, eu sunt tâlharul ce are atâta nevoie de Tine! Nu sunt Pilat!. "Condamnă-l Pilate!" În turbare mulţimea îl sfâşia pe Isus, îl lovea cu pietre. "Plecăciune Împărate!" striga un bărbat scuipându-L în faţă. "Ce pot să fac? Soldaţi nu am destui să duc mulţimea la tăcere!" -- "E praznicul Paştilor, vi-L dau pe Isus sau pe Baraba ? Alegeti!" -- "Baraba! Pe Baraba îl vrem!" -- "Şi cu Isus... ce să fac? " --"Răstigneşte-L!" În suflet i se ruinase zidul speranţei, nu putea să-L condamne, Îl ştia, era nevinovat şi totuşi mulţimea... Hristos... răstignit pe Golgota zăcea ca monument de iubire. Ce jertfă măreaţă! Un zid de speranţă dărâmat şi alte zeci ridicate căci Isus era Viaţa. Pe cer aurora îşi trimitea sclipirile-i în odaia tristă cu ferestre zdrobite... trupul tânărului zăcea pe podea; sufletul căzu precum o cometă în el. Hristos zâmbea! (acum tânărul înţelese). Pe sub genele lui sclipi o stea a credinţei, a umilinţei. La etajul zece -- sparte ferestre, ferestre spre cer . . .