Liberul arbitru

[DIANA]

Sunt intelesuri si intelesuri pe care oamenii le atribuie liberului arbitru si libertatii. Dar suntem intr-adevar liberi? Suntem cu adevarat liberi sa alegem intre bine si rau? Se spune ca orice alegere facem, ea are consecinte pe care trebuie sa ni le asumam. Mai inseamna asta libertate de a alege? Ni se spune undeva "Omule, fa ce vrei! Esti liber sa faci ce vrei!"? Cine ne acorda aceasta libertate? Dumnezeu? Poate El sa tolereze alegerile noastre rele, pacatul?
"Daca alegi sa faci bine, mergi in Rai, daca alegi raul, vei merge in Iad." Pai atunci unde mai e liberul arbitru? Si daca tot il avem la dispozitie, cum stim noi sa distingem intre bine si rau? Cati din cei care stiu sa faca aceasta distinctie aleg sa faca totusi rau?  Va invit la discutii.

[Daniela]

Cine stabileste ce este bine si ce e rau? Exista vreun criteriu obiectiv in functie de care sa clasificam actiunile noastre? Eu cred ca atat de discutatul si controversatul liber arbitru este constituit intocmai de capacitatea omului de a-si stabili propriile valori - propriul bine si propriul rau. Imi dau seama ca suna un pic individualist , poate chiar egoist ce spun eu aici, insa numai asa imi pot explica libertatea!  Nu pot concepe o existenta in permanenta constransa de ceva...fie acel ceva o religie (doctrina), ideologie, lege sau orice altceva. Atata timp cat reusesc sa-mi pastrez identitatea si integritatea in mijlocul societatii asteia (pe care eu n-o pot numi altfel decat bolnava) atunci ma pot numi libera!

In acelasi timp merita mentionat ca a impartasi valorile colective nu inseama neaparat sa fi dependent, supus. Atat timp cat ai constiinta optiunilor pe care le faci si daca, subliniez numai daca alegerile tale sunt o reflectie a personalitatii tale (se poate intampla sa fii atat de indoctrinat incat sa ti se para ca impartasesti o anumita idee), esti liber. De asta va indemnam intr-un mesaj anterior la reflexivitate. Daca te descoperi pe tine cel adevrat vei stii sa alegi ascultandu-ti prporiile dorinte si vise, ci nu asimiland pur si simplu credintele si viziunile celorlalti. Multi dintre noi nu isi dau seama, insa suntem in permanta supusi influentelor...si prin influente inteleg tendinte colective, opinie publica si toate fenomenele de masa de genul. Usor usor devenim manipulati si manipulatori, ajungem sa traim o viata regizata de altii si sfarsim prin a ne pierde definitiv liberul arbitru.

[Maria]

     Pai daca nu te ghidezi dupa religie(doctrina), ideologie sau lege si nici un alt ceva,...atunci cum iti stabilesti identitatea? dar integritatea? Cum poti stabili ca esti integra? care-i principiul daca tu te simti condusa de-o societate bolnava. Te rog ia-o babeste ca-s tulbure toata. oare poti fi cinstita,onesta sau  neatinsa daca nu respecti macar legea? S-acum daca stau bine a ma gandii n-ai cum, te c-am supui ei, deci te ghidezi dupa ceva.
       Ce-i drept si eu mi-s deacord cu cetitul dintr-un punct de vedere, ce-l al imbogatirii sufletesti, dar asa cum  spune si Nicolae Iorga in cronicile sale, cartea trebuie doar sa ma insoteasca in istorie si-n calatoriile din viata, eu trebuie, (adaug cu cuvintele mele din cuvintele mele) sa traiesc din gandirea mea si nu prin gandirea altora, dar nici asa nu pot in totalitate.
     Apropo, omul nu-i inzestrat numai cu iubire, capata pe parcursul vietii si ura,...dar cu siguranta este inzestrat cu cuget.Atentie, nu-i liber arbitru( unele expresii ca si unele emisiunii devin obsesive), doar cugetul poate mustra, descarca constiinta. A! uitai a spune, cugetul se transmite ereditar, face parte dintr-o particica a emotiei, regretului. adica o trasatura.
     Din cugetari luate din cuget s-a facut intregul tot, evolutie, lege, doctrina, nu putem sa-l schimbam ca nu avem cum. Ma rog , nu vreau sa creada nimeni ca am casunat asa ca matusa pe mormant pe cineva, este doar o simpla coincidenta c-am postat, dar in primul si-n primul rand ESTE PAREREA MEA.

[charlie]

nimeni nu e cu adevarat liber...

[Iosif]

Esti lber atat cat alegi sa fii! In momentul in care te raportezi la ceva nu prea mai esti liber..
Libertatea este o stare de spirit de moment!

[Bke]

Libertatea in societatea de astazi este limitata.Nu esti liber sa iti faci o casa unde vrei tu fiindca trebuie sa dai socoteala statului, trebuie neaparat sa ai acte, nu ai voie sa calatoresti cand vrei, unde vrei, trebuie sa platesti taxe la stat pentru existenta ta si lista toooooooooooot continua... .Nu esti liber!

[viulian]

Dar daca altul ar veni peste tine si peste iubita ta, in casa, si ti-ar zice ca el a decis ca vrea sa locuiasca acolo si voi sa plecati, te-ai impotrivi sau nu, libertatii lui de a alege unde sta ?

Liberul arbitru e cumva legat, cum vad eu, de deciziile interioare ale individului, dar cum majoritatea oamenilor sunt inca la un nivel destul de pulsional, egoist, atunci ar cam fi jungla daca nu ar fi sistemul care sa pedepseasca daca legile nu sunt respectate.
Crezi ca intr-o lume in care fiecare ar fi indreptatit sa faca absolut ce vrea fasa sa fie amenintat cu privarea de libertate/drepturi ti-ar mai arde de a iti face o casa undeva anume ? Cred ca ti-ar fi frica la orice pas sa nu patesti ceva

[Bke]

Viulian.Exista cele 10 porunci care sunt defapt respectul tau fata de celalalt.Daca le respecti pe astea, sigur nu intra unul peste in casa.

[viulian]

Pai da, dar cele 10 reguli ar functiona intr-o societate utopica sa zic, unde chiar toata lumea si le-ar insusi, iar respectul fata de celalalt ar fi o chestie naturala nu ceva impusa de frica "chem politia" sau "te dau in judecata".

Pana atunci insa... cum facem - dat fiind ca lumea nu este la acel nivel (si pe multi nici nu-i intereseaza sa fie) incat sa nu apara incalcarea voluntara si constienta a libertatii celuilalt ?

[Bke]

Nu am ce sa mai zic:)

[viulian]

E o problema - regulile sunt necesare, taxele sunt necesare (drumuri, infrastructura, comunicatii) etc, dar utilizarea lor nu este transparenta pentru oricine si doar putine sunt reinvestite pentru folosul oamenilor.
Uita-te la noi, cate taxe se iau, dar ce spitale avem, sau ce drumuri...

[Aisa]

Liberul arbitru e doar o iluzie. Spun asta pentru că sunt prea multe suflete care aşteaptă la porţi. Nu mai este loc nici sus nici jos. De acum regulile nu mai au nici un rost, raiul şi iadul sunt pline deopotrivă. Aşa că o minte foarte luminată a creat liberul-arbitru. Dincolo de definiţia care i-a fost dată are de fapt o misiune ascunsă, e cumva aşa ca pe stradă când e verde şi la maşini şi la pietoni, modalitate aleatorie de rezolvare a problemei demografice. Deci in mod ascuns, fără nici o avertizare, ni s-a dat libertatea absolută de a alege ce să facem cu sufletele noastre mergând pe ideea că „homo homini lupus” care ar trebui să dea rezultate foarte bune. Din întâmplare la marea majoritate a oamenilor apare un atavism care dă totul peste cap. Nu mai sunt tentaţi să distrugă sufletele celorlalţi ci pe ale lor înşişi. Am experimentat asta de curând, sigur, nu ca să verific teoria ci mai degrabă aşa am dat peste ea. Nimeni nu reuşeşte mai bine să-ţi fărâmiţeze sufletul decât tu însuţi, pentru că te cunoşti, pentru că îţi ştii toate ascunzişurile. Am făcut asta. Întâi când am bănuit că va fi pentru totdeauna. Atunci s-a rupt sufletul în două. Apoi când şi-a luat rămas-bun, când a trebuit să maschez altruismul în neştiinţă şi să mă prefac a nu şti care este motivul definitivei plecări. După aceea jocul cu soarta. Mă jucam de-a neputinţa. Stiam că nu am nici o şansă de câştig dar cu o încăpăţânare vecină cu inconştienţa pariam pe aceeaşi carte. Totul s-a întâmplat în progresie geometrică, fiecare bucăţică de suflet se fărâmiţa în alte bucăţi mai mici la orice atingere ulterioară dar rezultatul a fost uimitor. Sufletul nu murea, e adevărat, nu mai avea forma sau însuşirile caracteristice dar continua să existe. Spun asta cu certitudine pentru că îl simt. Doare. Al naibii de tare doare. Ar trebui să trag aer în piept şi să îi spun luminatului că n-a fost o idee bună. Sufletul nu dispare, nu moare, doar se dezintegrează în suflete mai mici, tot mai mici până când acestea se pierd în propria nimicnicie. De fapt nici nu ar trebui să-i spun, ar trebui doar să privească şi să vadă cât colb este în faţa porţilor.Încă mă gândesc dacă să-i spun sau să-l las să afle singur, aşa cum m-a lăsat şi el pe mine.
Între timp invoc o nebunie temporară şi merg să urlu la lună cu toată voluptatea durerii din sufletele mele multe şi mici.

[Diana Nistor]

Voi scrie aici ceva legat de topical “Recasatorirea” pentru ca mi se pare mai potrivit acest loc pentru divagatia pe care o voi face. Randurile de mai jos vin din adancul sufletului meu. Imi cer scuze de pe acum daca voi fi prea categorica pentru mintile mai firave.
Am pus la inceputul acestui topic cateva intrebari si m-am abtinut de la alte comentarii. Ei, iata ca acum am ocazia sa imi spun parerea. Thanks, JS, pentru ridicarea la plasa!  
Cand e vorba de casatorie/casnicie/mariaj Liberul arbitru dpdv al credintei este, in opinia mea, alegerea  intre urmatoarele doua variante:
1.   Sa il implici pe Dumnezeu de la bun inceput, rugandu-L sa iti aduca in viata persoana potrivita tie si, totodata, pe placul Lui. Iar El, ca un tata credincios, promite ca te va asculta (Ev. dupa Luca, Cap. 11:11 : “Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe?”). Binecuvantarea asupra ta si asupra intregii tale case vine ca o consecinta fireasca. Asemenea casnicii dureaza pentru ca sotii si sotiile incearca sa isi rezolve problemele si se tin legati prin dragoste.
2.   Sa iti urmezi propriile-ti alegeri, fara sa Il consulti pe Dumnezeu, si atunci sa iti asumi urmarile. Si de obicei cam asa se intampla: “Vai, il/o iubesc! E perfect/a! MI-AM gasit jumatatea!”. Ai actionat pe cont propriu. Te-ai bazat pe propriile-ti puteri si cand ai dat de necaz bagi divort, dai cu piciorul la tot ce ai gandit si crezut, ca sa alungi durerea propriei greseli!  
In aceste cazuri  juramintele fata de Dumnezeu si ritualurile de casatorie din biserica sunt, indraznesc sa spun, simpla frectie la picior de lemn!? Binecuvantarile sunt ale lui Dumnezeu si nu le va irosi  niciodata  pe ceva care nu e pe placul Lui, ceva facut inafara legaturii cu El, ceva pentru care nu a fost consultat si nu si-a dat acordul!  
Bunele intentii , eforturile, suferintele  din aceste case nu isi gasesc reversul nicaieri si nu duc la izbavire! Toate casniciile de acest fel se nasc, traiesc  si mor in pacat, caci fara binecuvantare nu exista decat pacat, boala, moarte.
Daca iti pasa sa traiesti facand voia Lui, e simplu iar beneficiile sunt enorme: cere-I sprijin! Daca nu, atunci chiar nu mai conteaza daca divortul sau/si recasatorirea sunt pacate.  

PS: Iertare? DA, Dumnezeu iarta. Ii iarta pe cei pe care ii iubeste si care Il cauta! Dumnezeu vrea sa fie cautat!. Biblia e plina de exemple de oameni care au gresit, s-au cait (adica si-au dorit sa nu mai pacatuiasca!) si pe care El i-a iertat, DAR pe care nu i-a lasat nepedepsiti in dreptatea si totodata dragostea Lui divine!

[sunshine]

Sunt total de acord cu argumentele tale, Diana. Insa am o nelamurire, fa-ma, te rog, sa inteleg, de unde stim care este trimisul Lui pentru fiecare dintre noi?Oare nu ne dorim cu totii ca legatura noastra sa fie vesnica ?Cum stim ca am pacatuit casatorindu-ne cu cine nu trebuie? Cand facem pasul casatoriei cu totii credem ca am facut alegerea perfecta. Asa am crezut si eu, 19 ani nu am ridicat privirea , nu am stiut ca mai exista si alti barbati. D-zeu m-a binecuvantat cu 2 copii sanatosi, minunati.In ultimii ani de casnicie m-am rugat ca D-zeu sa-mi arate drumul ce trebuie sa-l aleg , in primul rand pentru copiii mei, apoi pentru mine. Preotul insusi m-a sfatuit daca intr-un an nu se schimba, nu are rost sa traiesc in suferinta si sa pun capat acestei casnicii care s-a transformat intr-un mare nimic al nostru si un urias tot al lui.Eram pur si simplu sclavii unor reguli de el inventate si devenisem niste roboti care functionam dupa cum ne ghida el.Am considerat ca fac un pacat mai mare ramanand langa el si facandu-mi copiii sa sufere decat daca ma rupeam din aceasta casnicie mentinuta doar pentru statut.
 D-zeu ne-a ramas aproape, altfel as fi innebunit in ultimul an.
 Repet, suntem oameni, deci pacatuim .D-zeu nu a lasat viata pe pamant pentru a fi toti sfinti ci pentru a invata din propriile greseli , a ne cai, a invata pe altii ce e bine si ce e rau, a lupta pentru izbavirea sufletelor noastre.Astfel se face diferenta intre cei care cred in divinitate si ceilalti.
 Fiecare suntem constienti de greselile si pacatele noastre si ar  trebui sa ni le asumam si sa traim cu ele pana cand D-zeu va hotari soarta sufletelor noastre.Desi nu trebuie sa -i judecam pe cei din jurul nostru , cunt convinsa ca fiecare om o face, voit sau nu. Este imposibil sa fim intotdeuna multumiti cu ce avem sau sa nu ne deranjeze faptele unora din jurul nostru.Si toate acestea atrag pacatele. Eu una sunt o pacatoasa  si ma lupt pt viata copiilor mei ceea ce implica savarsirea altor pacate. D-zeu este singurul care va sti daca merit sa fiu iertata . Dar "pana la D-zeu ne mananca toti sfintii", asa ca e drum lung ,poate cateva vieti ,pana la izbavirea sufletelor.Vom trai si vom vedea...