Pământul nostru este planeta care are ca rol evoluţia iubirii.
Iubirea a apărut mai întâi pe Pământ sub forma cea mai primitivă, cea senzuală, dar în cursul existenţei pământeşti ea se spiritualizează progresiv, iar la sfârşitul evoluţiei pământeşti întreaga existenta va fi străbătută de iubire, dacă oamenii îşi vor fi îndeplinit misiunea lor. Ce este deci necesar pentru iubire, pentru ca o fiinţă să poată iubi o altă fiinţă? Trebuie ca acea fiinţă să aibă deplină conştienta de ea însăşi, să fie independentă de fiinţa iubită. Noţiunea de Iubire ne apare deci strâns legată cu noţiunea de Libertate - iubirea liberă de la Eu la Eu. Pentru a putea iubi, omul trebuie să devină un individ şi, în acest scop, Eul trebuie să pătrundă în corpul fizic, eteric şi astral şi să le transforme.
1) Iubirea şi sexualitatea
Omul originar era androgin. Înainte de "căderea în păcat", el purta in acelaşi timp caracterele celor două sexe, atât trupeşti cât şi sufleteşti.
Legenda spune că în epoca a treia (lemuriană), Elohimul Iahve i-a creat pe Adam si Eva, ceea ce înseamnă de fapt divizarea fiinţei umane în sexe. Adam şi Eva s-au unit prin căsătorie, adică cele doua sexe s-au unit pentru a se putea reproduce şi din aceasta unire a aparut Abel.
Divizarea omenirii în sexe a fost necesară pentru a se pregăti apariţia Eului, prin apariţia iubirii (la început, pur senzuală).
Atunci când, după evoluţia Vechii Luni, strămoşul omului a apărut pe Pământ, el era alcătuit din cele 3 părţi dezvoltate până atunci: corpul fizic, corpul eteric şi cel astral. Dar pentru ca omul să fie pregătit să primească un Eu pe Pământ, în interiorul sufletului a fost necesar să se formeze o bază adecvată pentru receptarea acestui Eu. Procesul respectiv a avut loc prin munca unui grup de fiiinte ale Ierarhiilor Spirituale, care se află cu un nivel mai jos decât Elohimii: Arhaii sau Spiritele Personalităţii. Ei au eliberat o parte a corpului astral şi i-au dat predispoziţia pentru a fi o personalitate însufleţită. În această parte eliberată a corpului astral, Elohimii au implantat mai târziu Eul.
Dar, pe Vechiul Saturn, au rămas în urma grupuri de Arhai şi, din ce in ce mai mult, ei au devenit oponenţi şi adversari ai celorlalţi Arhai. Ei sunt numiţi Asuraşi. Când a început stadiul Pământ al evoluţiei, aceşti Asurasi au imitat activitatea celorlalţi Arhai, cei normal dezvoltaţi. Deci şi ei au eliberat părţi din corpul astral al omului şi le-au dat predispoziţia de a fi însufleţite. Dar datorită caracterului demonic al Asurasilor, această predispoziţie nu era capabilă să primească Eul. Ca urmare, în evoluţia umanităţii au apărut fiinţe sufleteşti care nu erau înzestrate cu Eu. Aceste fiinţe, conduse de Asurasi, au o extraordinară afinitate cu sexualitatea totală, dezlănţuită. Ele sunt cunoscute sub denumirea de incubi sau succubi. În timpurile noastre, puterea Asurasilor, ce atacă Eul omului, folosindu-se şi de aceste fiinţe, devine tot mai influentă.
Rudolf Steiner a spus următoarele, cu privire la iubire, erotism şi sexualitate:
"Putem recunoaşte spiritul iubirii, putem trăi o iubire spiritualizată. Putem recunoaşte servitorul inferior al iubirii, şi anume erotismul. Dar, putem cădea victimă demonului iubirii. Iar spiritul iubirii îşi are demonul său în interpretare, nu în existenţa reală, ci în interpretarea sexualităţii de către civilizaţia actuală… Chiar din această problematică provin cele mai mari neînţelegeri. Căci, ceea ce trăieşte de la origini în sexualitate este pătruns, infiltrat cu iubire spirituală. Dar umanitatea poate părăsi aceasta spiritualizare a iubirii… Demonul iubirii apare atunci când ceea ce de la origini, în mod natural, lucrează în om prin voinţa lui Dumnezeu, este utilizat prin intermediul gândirii, este coborât din spiritualitate prin intelectualism… Daţi-mi voie să spun: stă în puterea oamenilor să-şi renege propria lor fiinţă. Ei fac aceasta atunci când se lasă să se prăbuşească de la spiritul iubirii la demonul sexualităţii."
După separarea sexelor, o parte din forţele de cunoaştere clarvăzătoare originare au căzut şi au devenit forţe de procreaţie. Organele sexuale şi creierul sunt copii ale aceluiaşi organ originar, care reunea forţe de creaţie şi de cunoaştere.
Prin renunţarea totala la sex, vechii căutători orientali ai spiritului luptau să ridice aceste forţe din păcat şi, prin unire cu forţele de cunoaştere, să se ridice la capacitatea de clarvedere veche.
În actuala cale de iniţiere creştină, puritatea nu este privită ca un imperativ, ca un ideal ce trebuie atins, ci apare ca o consecinţă a faptelor interioare (dezvoltarea unei gândiri vii, spiritualizate) pe calea către ţelul spiritual. Cu ajutorul forţelor ce emană de la Hristos, în sufletul omului apare fecioara Maria (Sophia), Sinea Spirituala, reprezentanţă a Gândirii cosmice. Asupra Sinei Spirituale se coboară Duhul Sfânt (Eul Macrocosmic), ce reprezintă Voinţa divină şi astfel în sufletul omului se naşte Eul Superior.
Cine înţelege, cine recunoaşte că sarcina cea mai arzătoare a omului de a întrepătrunde armonic gândirea cu voinţa înseamnă naşterea în om a unei noi capacitate de vedere, este deja pe drumul indicat de Hristos. Forţele de gândire care, altfel, ar fi îndreptate în mod justificat spre reproducere, sunt ridicate în gândirea pură pentru a o întări, a o face vie.
2) Misterul căsătoriei:
Iubirea dintre bărbat şi femeie, înţeleasă din punctual de vedere al forţelor de reproducere, nu este altceva decât dorul după omenirea originară. În trupul lor fizic, bărbatul şi femeia rămân separaţi. Dar corporalităţile lor eterice şi astrale se topesc una în cealaltă şi devin, în cursul vieţii în comun, un organism unitar: trupul suprasensibil care îi înconjoară pe cei doi soţi. Acesta e un proces care durează viaţa întreagă, este taina suprasensibilă a căsătoriei. Din acest punct de vedere, desfacerea căsătoriei este o nenorocire suprasensibilă.
Din punct de vedere trupesc-sufletesc, femeia reprezintă expresia gândirii; ea acţionează asupra bărbatului ca o enigmă care îi pune întrebări. Bărbatul este împlinirea în formă a voinţei. El acţionează asupra femeii care îl iubeşte ca un ideal. Prin iubirea dintre ei, cele trei forţe ale sufletului (gândire, simţire, voinţa) se regăsesc în unitate, formând organismul sufletesc al relaţiei celor doi (Fiinţa interval). Căsătoria dintre bărbat şi femeie îşi găseşte împlinirea atunci când cei doi privesc către acelaşi ideal: Hristos. Ei vor avea cândva fericirea ca Hristos să se unească cu organismul sufletesc creat de relaţia lor şi astfel căsătoria lor devine o cale de iniţiere.
3) Mitul sufletului-pereche:
Dorul după starea sa originară androgina face ca bărbatul şi femeia să se caute şi să se unească. Sunt oameni care resimt atât de intens dorinţa de a-şi întâlni sufletul-pereche, încât viaţa pe Pământ le apare goală, lipsită de orice sens în absenţa acestui suflet-pereche. Omul caută de fapt pe cineva în care să se regăsească pe el însuşi, cu care sa realizeze pe Pământ "paradisul" pierdut.
Cine a trăit o astfel de iubire poate că a putut să observe caracterul egoist, exclusivist al acestui tip de iubire ideală. Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifesta în lumea fizică sunt într-adevăr iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire. A iubi presupune a îngloba conştient o altă fiinţă în propriul suflet. Pentru aceasta este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe.
Fiecare om poartă în suflet, ca şi ideal, partea spirituală a fiinţei sale, nenăscută încă în lumea fizică: etern-femininul sau, respectiv, etern-masculinul. Căutarea sufletului-pereche ne apare deci ca şi proiecţie în lumea fizică, asupra unei persoane de sex opus, a propriei fiinţe spirituale a omului, în dorinţa sa de unitate.
EPILOG:
Ceea ce omul caută în omul pe care îl iubeşte, în căsătoria cu el, poate fi descoperit şi în propriul interior ca etern masculinul sau etern femininul.
Cel care cunună gândirea cu voinţa lucrează, creează la un nou organ, în care forţele de reproducere şi forţele creierului sunt reunite şi astfel cunoaşte cununia ca pe o taină interioară.
Este una dintre tainele împărăţiei cerurilor faptul că separarea sexelor este depăşită. Accesul în lumile spirituale depinde tocmai de faptul ca masculinul şi femininul să fie contopite spiritual în omul întreg.
Subiect: Iubire şi sexualitate (Citit de 7295 ori)