Am observat ca sunt destule topicuri deschise deja ce trateaza diferite aspecte ale notiunii de "joc": jocul vietii, jocul dragostei, jocul mortii... De curand insa am descoperit si eu rasfoind vechi caiete de prin liceu o lucrare cu titlul general "Jocul", pe care indraznesc v-o impartasesc si voua (recunosc, totusi, ca m-am inspirat in proportie de 90% din cartea de analiza literara a prof. Hadrian Soare
). Astept din partea voastra comentarii, noi interpretari si, de ce nu, chiar sugestii "pragmatice" despre cum ar trebui sa abordam JOCUL, ce jocuri ni se potrivesc si ce jocuri nu, care este limita unui joc s.a.m.d. Mai descoperiti si voi alte intrebari legate de acest subiect la care se cer raspunsuri
"Ce este jocul? Nici chiar stiinta nu a reusit vreodata sa dea o definitie clara si exacta a acestui cuvant, tocmai datorita marii diversitati a formelor sale de manifestare. S-au incercat abordari, definiri si clasificari din cele mai diverse unghiuri de vedere: ontologic, psihologic, fiziologic. Incepand cu jocurile sacre si initiatice de la formarea omenirii si terminand cu jocurile logice si teoretice ale matematicii, materialul este atat de vast incat dezarmeaza moral chiar si cele mai luminate si metodice minti ce s-au dedicat vreodata domeniului. O recunosc deschis autori de marca, cum ar fi Johan Huizinga, in cunoscuta sa lucrare “Homo ludens” sau Roger Caillois, in “Jocurile si oamenii”.
Am putea clasifica jocul in trei mari categorii: jocul divin, jocul oamenilor maturi si jocul copiilor, prima fiind si cea mai importanta, pentru ca urmatoarele doua deriva din aceasta.
Jocul omenesc, cum am mai spus, deriva din cel divin, ce are la baza, in religia crestina, dragostea. Iubirea lui Dumnezeu de frumos si de bunatate a generat intreaga lume, cu tot ceea ce exista viu sau neviu in intreg spatiul.
Alte credinte prezinta jocul divin ca pe un razboi intre zei sau intre zei si oameni. Cele mai elocvente exemple ar putea fi povestile Muntelui Olimp si ale puternicului Zeus, conducatorul tuturor zeilor, concentrate in “Iliada” si “Odiseea” lui Homer.
Jocurile oamenilor prezinta in esenta lor, constient sau inconstient, imitarea actului divin, un efort de recreare a lumii, proiectat in diverse sisteme de referinta. Omul incearca sa stapaneasca spatiul, sa modeleze universul, dar acest demers nu este totusi, un act de creatie, ci mai mult unul de imitatie, pentru ca, deocamdata, imensitatea cosmica nu poate fi invinsa de puterile omului actual, neputincios in calea infinitului. Exemple de imitatie divina putem gasi la tot pasul. Chiar si vrajitoarele sau samanii, asa-zisii oameni incarcati cu puteri paranormale sau supranaturale, am putea spune ca sunt imitatorii actului divin, la scara redusa insa, deoarece puterea lor se limiteaza la vindecarea unui bolnav, prezicerile unor evenimente foarte apropiate sau alungarea duhurilor rele. Dar aceasta vindecare poate fi asimilata unor metode actuale de revigorare energetica.
In cazul multor alte jocuri, cum ar fi cele de gandire, spre exemplu sahul, actele de imitatie divina se cuprind in eforturile omenesti de a patrunde in orizontul probabilului si al calculului infinit al variantelor posibile. Prin urmare, jocul divin se realizeaza la scara mult mai mica de catre oameni, care nu detin secretul transformarii gandurilor in realitate, procedee de schimbare a realitatii la scara majora, doar prin vointa.
Mai aproape de autentic este, din acest punct de vedere, jocul copiilor, care nu sunt cuprinsi inca de conventiile sociale, nu sunt limitati in gandire, precum adultii, de programarea, indusa voit sau intamplator, de catre societate si viata plina de greutati. Copiii sunt extrem de receptivi fata de undele creative ale imaginatiei libere, mai deschisi spre creatie, de aceea ei reproduc cu mai multa autenticitate jocul divin, fiind mai sinceri in manifestari si nerestrictionati de conventiile sociale, care diminueaza spiritul inefabil al jocului. Jocul copiilor ignora barierele temporale, ei dorind ca lumea imaginara sa se implineasca instantaneu, contrar actiunii adultilor, care tind sa temporizeze actiunile, sa le limiteze in functie de timp si spatiu printr-o rationalitate mai putin creatoare.
Pe scara aceasta ludica intre divin si profan, jocul oamenilor maturi se situeaza, dupa jocul divin si cel al copiilor, in al treilea plan, fiind o incercare tardiva de retraire a copilariei, determinata de un sentiment tot mai acut de nostalgie, sau o imitatie imperfecta a jocului divin. Este cunoscut faptul ca jocurile copiilor, pe orice tema, razboinica, sportiva, familiala, sunt fara victime, ei urmarind intotdeauna o finalitate benefica a jocului, si incercand cu orice pret sa-l desavarseasca, sa gaseasca raspunsurile la problemele existentiale majore: de ce e soarele pe cer?, de ce mor oamenii?, cine e Dumnezeu? etc. Imitarea jocului divin in cazul adultilor este lipsita de resursele necesare pentru ca jocul sa fie perfect. Spre deosebire de copii, care se multumesc cu mijloace rudimentare pentru a-si implini jocul, in cazul oamenilor maturi, fara puterea zeilor, jocul uman, imperfect, neterminat, poate avea consecinte dramatice. “Jocurile” adultilor sfarsesc adesea rau, armatele puse in miscare la scara planetara nimicindu-se reciproc. Incercand sa-i imite pe zei, oamenii constata ca razboiul se soldeaza cu victime, dar cu toate acestea practica razboiului nu dispare. Si astazi am putea spune ca asistam la un razboi rece, bazat pe disimulare si prefacatorie, deoarece lumea tinde spre rautate si inselatorie.
Dupa cum am mai spus, jocul are la baza imitatia, cele mai numeroase fiind jocurile imitative: jocuri funerare, jocuri razboinice, jocuri cu sine. Jocurile societatii moderne, potrivit lui Mircea Eliade, sunt o “religie degradata”.
In scurt, jocul este, fundamental, un razboi al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu fortele potrivnice (jocurile razboinice), cu sine (cu propria frica, slabiciune, indoiala etc.). Chiar si atunci cand urmaresc simpla placere, jocurile aduc stralucirea victoriei, cel putin de partea invingatorului, pastrandu-si caracterul divin.
Lupta, hazard sau vartej ametitor, jocul este un intreg univers, in care fiecare trebuie, cu sanse si riscuri, sa-si afle locul. Aidoma vietii reale, dar intr-un cadru dinainte stabilit, jocul asociaza notiunile de totalitate, de regula si de libertate.
Jocul reprezinta modul de initiere al fiecarui om pentru viata reala, reprezinta un fel de pregatire pentru greutatile ce se pot ivi de-a lungul vietii unui om."
Subiect: Jocul (Citit de 4476 ori)
