FILOSOFICEASCĂ

[George Ene]

FILOSOFICEASCĂ

Cum, Când şi Unde -
fire retezate în faţa Cascadei
în care alunecăm unii din alţii.
Un vultur e un vultur.
Un rechin e un rechin.
Un cal e un cal.
Un Om e o Lume –
fulger incendiind Oglinda Cascadei,
sine reflectându-se în sine,
uimire grea, născătoare:
“Unde, când şi în cel fel
a început Începutul?”
…”Începutul”?
Ar trebui să-l numim “În-Ce-Putere”!
…S-a ivit pe neaşteptate,
când i s-a limpezit simţirea-i,
prin decantarea
Inechilibrului Umblător
- cădere în sine
şi ieşire pe cealaltă parte -
Echilibru-în-Sine-Suficient-Sieşi,
când, umflându-şi pieptul,
a spart coaja propriului înveliş
cu ţipăt şi răspuns pe potrivă-i -
ecou al prezenţei izbind până azi
Marginile Universului:
“Eu sunt Cel Ce Sunt” -
iubire din-sine-pre-sine călcând
rotundul punctului lui “i, de la iubire”.
Bobul-punct ivit pretutindeni şi nicăieri
a fost Alfa şi Omega Începutului,
căci întunericul s-a separat de lumină,
sorii şi stele convenindu-şi
prin bună înţelegere rangul şi distanţele,
peste care s-a rostuit şi s-a înălţat
drept, şi-n toate direcţiile,
Axa Universului - litera “I, mare” de la “Iubire”
(scrisă neapărat cu majusculă),
ca din trunchiu-i să se-nfiripe ramurele:
văzutele şi nevăzutele,
numitele şi-ncă nenumitele.

Un isteţ din neamul lui Shakespeare
a-nţeles cum vine de se leagă Minunea Sinelui -Ieşind-din-Sine din prea-plinul-Iubirii
(s-o fi văzut şi-n oglinda Cascadei,
ca Narcis din poveste),
încât şi-a făcut socoteala după logica pură,
care tocmai se descoperise,
cum că Eul lui e tot un “I,
sămânţă din I-Tatăl
(care va să zică Întâiul Tată)”
străbătând pre-pământene rotunjimi,
cu Iubirea-pre-Iubire-călcând,
aşadar, dator tot lui “I, de la Iubire”
dimpreună cu Lumina, Aerul şi Apa.
Şi Inspiratul (tot cu I şi ăsta!)
şi-a declarat prezenţa,
cum altfel dacă nu tot prin litera “I, mare”,
să se ştie că I-el e Stâlpul
din care derivă toţi ceilalţi
ce-şi zic tu, el, ea, noi, voi, ei şi ele.

Un român -
un bătrân poznaş,
al Gânditorului de la Hamangia urmaş -
a căzut pe gânduri, lângă soţia lui,
şi-a zis, într-o doară,
că poate aşa o fi cu "I"-ul ăla
ce se vrea “eul” englezului,
dar să nu se supere ‘mnealui,
evidenţa ne învaţă că “eul eului”
e numai Inima cu “I, mare”,
că doar ea s-a mişcat prima în ou,
încât numai ei, Inimii, i se cuvine cinstita literă I,
de la care s-o împrumute şi englezul,
dacă-l lasă… Inima, fireşte.

“Nu sunt de acord!” a ţipat englezul.
 
“Păi, n-oi fi ‘mătăluţă de acord,
dar logica ăstuia, de se rosti, e ciment!”
a zis un oarecare solo,
prezent întâmplător pe-acolo.
 
Altui isteţ, neam bun cu englezul,
dar şi cu românul,
care vroia să-mpace lucrurile,
i-a picat fisa: “Nu e logic – şi-a zis –
ceea ce nu se leagă în mod logic.
Păi, dacă toate alfabetele din lume
încep cu sunetul-literă A,
atunci e de la sine înţeles că
nici Iubirea nu poate începe decât tot cu A,
şi-anume cu A, de la Admiraţie, unde pasul următor e A de la Apropiere”, pentru că, nu-i aşa,
în Abecedarul lui I,
Iubirea derivă din neliniştita Admiraţie,
care germinează neliniştile Apropierii,
spre a se închide cercul cu Iubirea:
să tot iubeşti pe cine vrei şi cât vrei –
dacă te ţin curelele…

Englezul nostru, ros de gânduri
(şi tocmai de aceea pus pe invenţii),
dar şi gentleman cât cuprinde,
şi-a salutat prietenii cu “ai!”,
aceasta fiind un fel de cedare,
dar şi pentru că aşa hotărâse el
să-şi boteze prezenţa cu litera-I de pomină –
cu “I-ul cel mare şi tare”.
“Ce-o mai fi şi asta? s-a ivit o întrebare
picată din senin, de la un neştiutor…

Băgaţi de seamă –
a apărut, pe măsură, şi-o constatare -
că prietenul nostru
a folosit prima literă din Alfabet, adică pe “a”,
ca sunet, lângă care a lipit sunetul “i”,
încât eul lui, notat cu “I, mare” se cheamă “ai”, aşa cum s-a şi înfăţişat, pe când vroia
să-şi consemneze prezenţa şi esenţa,
cu tot ceea ce derivă, mai încoace, din ele”.

“Ce a mai fost, după aceea?” vă aud întrebând.
Tanjă mare! Numai că
până la urmă fiind vorba de buna înţelegere
dintre toate eu-rile Lumii –
care-au format, de-a lungul Istoriei,
familiile, popoarele şi naţiunile -
iar în vremea noastră ONU, NATO, UE
şi ce-o mai urma –,
savanţii au fost de acord
că bobul-punct ivit deasupra lui “i, mic”
l-a generat pe “I, mare”,
încât acest “I” stâlpnic
a devenit prima literă a Noii Biblii,
preaiubitul “I” al englezului şi-al nostru, al tuturor, (care a rămas să fie rostit: “ai”!
"'Ai că merg, mă! Unde?").
E clar, trebuie s-o recunoaştem:
Eul Începuturilor, PreaPuternicul Eu al Eurilor
nu e nimeni altul,
nu poate fi nimeni altul!,
decât primul “I” foarte mare, de la Iubire”…

Cât priveşte scris-cititul: aţi văzut
şi Dumneavoastră, negru pe alb,
cum că prietenii noştri din Albion
una scriu şi cu totul altceva… fumează.