Să-ţi spun ceva, dragă Lorelei. Am citit poemul tău de câteva ori până m-am dumerit. Inteligent conceput şi bine susţinut!
Respectiv, citindu-i
italicele (cursivele) am dat de-o poezie cu totul diferită, înserată printre rândurile dialogului scris cu drepte (nonaldine, nonbold, normale - cum li se mai zice). ...Judecat (la rece), poemul tău e, în primul rând, un dialog dintre băbuţa-luntraşa, care-i cere 30 de arginţi clientei ei, s-o treacă râul (..."Trădării"
), pentru că, iată, tu ne sugerezi că-i cere aceşti bani spre a nu o trăda, dat fiind că ceva mai încolo băbuţa o întrabă "Dai babei un ban?", ceea ce mi se pare edificator cu privire la motivele pentru care aceasta îi cere dintru-început cei 30 de arginţi (..."simbolici", nu-i aşa?). Rezultă asta şi din faptul că băbuţa ştie destul de multe despre cea pe care o trece râul.
Una peste alta îmi place cum ai condus dialogul dintre cele două, în care, fiecare dintre ele îşi urmăreşte gândurile proprii: băbuţa-luntraşă - singura care vorbeşte - îi reaminteşte clientei sale despre luntraşul dinaintea ei, în vreme ce aceasta tace, torturată de gânduri.
Nu-ţi mai spun cât de mult apreciez miezul poemului - poezia propriu-zisă (crescendo-ul obsesiilor chinuitoare ale iubirii dăruite, ori pe cale să se dăruie), adică ceea ce ai scris cu
italice.
Constat că ai introdus în chip fericit o nouă modalitate de a scrie poezie (o "strategie stilistică" insolită sau un nou "stil de expresie", "exprimarea îngemănată, întrepătrunsă" - cum e denumit /acest stil/ pe la facultăţile de filologie - foarte sugestiv), inventivo şi... telepato!
"Căderea serii mă asurzeşte" e o imagine poetică genială! "Mă auzi?" o pune în valoare cu atât mai mult.
Asta da, poezie adevărată (= antologică)!
Bravo! Felicitări, dragă Lorelei!
Subiect: Lumini nebănuite (Citit de 2455 ori)