SĂ SE ŞTIE!

[George Ene]

SĂ  SE  ŞTIE !

Îţi voi da cuvintele inimii mele.
Dă-mi cuvintele inimii tale.
Să facem o beţie de cuvinte.
Să ciocnim, ca doi prieteni buni,
vechi ca vinul vechi,
iar paharele noastre
să sune pline de cuvinte de dragoste
nerostită,
că prea aşteptăm minuni,
care nu vin, nu vin de nicăieri, iată.
Deşi în atlasul cuvintelor
ne aflăm pe acelaşi meridian,
ne uscăm cuvintele pe paralele diferite:
tu pe o margine de zare,
eu pe o margine de zare,
încât cuvintele noastre bine apretate
au devenit scoarţe de muzeu
ca porţile de lemn de altădată,
zbârcite de soare şi de atâtea ploi
câte s-au tot dat de-a rostoglul pe ele.

Promite-mi că vei rămâne
întru cuvintele mele,
tot aşa cum şi eu rămâne-voi
întru cuvintele tale,
în jocul nostru şoptit
de-a v-aţi ascunselea
printre cuvinte…
Să scoatem din fântânile viselor  -
în care ciuturile lor încă ne mai caută -
să scoatem, zic,
apa curată a cuvintelor noastre,
amestecată cu lumina pură a speranţei
care ne potoleşte setea,
ne răcoreşte sufletele.

Hai, te rog,
să facem schimb de cuvinte
aşa cum fac şefii de state
cu bine-cunoscutele lor schimburi de documente,
după care semnează Declaraţia Comună,
şi tot ca ei să ne îmbrăţişăm,
eventual -
deşi nu e obligatoriu -
să ne sărutăm
pentru Programul nostru pe Termen Lung,
ca şi cum l-am parafa, să se ştie!

[Lorelei]

La poarta cuvintelor mele
se naşte întâia mirare nerostită,
la un capăt de lume întâlnit brusc în cale
de care mă lovesc
ca un fluture de geamuri transparente.
Miroase a vin fiert şi aromat.
Stau pe marginea clipei, rotundă,
imposibil de rotundă şi de exactă.
Cuvintele scorojite din vechiul muzeu
le-am aşezat cuminţi peste pleoape
ca o trecută petală scuturată
şi tac.

Aşez tăcerea mea răsărită din ploile târzii
lângă tăcerile tale întrebătoare
şi-o arcuiesc în curcubeie azvârlite bizar
către cealaltă margine a clipei
s-o prindem în palmă şi s-o sărutăm
ca pe apa pe care, întotdeauna,
înainte s-o bei, o săruţi.

Eu nu sunt decât cuvinte,
cuvinte fără chip şi fără noimă,
desenate în creion în caligrafie perfectă
adunate ghem şi deşirate
la porţi închise.

[Semiramis]

scumpa sirena, vad eu bine ca si tu cauti palaria aia....au ma insel eu oare? 
in rest...EU NU MAI VREAU SA STIU!!!
sa fiti inspirati!
 

[George Ene]

Însetat de atâta mers prin pustiu
drumeţul s-a oprit lângă singura fântână
de la poalele muntelui Horeb,
împrejurul căreia Moise încă păştea turmele lui Ietro,
preotul Madianului, tatăl Seforei şi socul său
(asta înainte cu o oră să i se arate Iahve),
se afla acolo - zic - drumeţul însetat
şi căta înnebunit în rotundul adâncului
ca, acolo, în apă, să i se arate
chipul iubitei, chipul iubitei…
Şi l-a ars setea nu de apă ci
de chipul acela
pe care nu-l văzuse niciodată,
despre care ştia trebuie
să existe, să existe…
Şi pământul începu să se-nvârtească.
Şi apa ţâşni din fântână, să-l sature.
Şi drumeţul simţi că-şi revine
şi zboară şi zboară şi zboară…
Adineaori m-am pomenit cu el
aici, pe site, sorbind cu nesaţ
din fântâna textului anume scris
pentru el, pentru el…
Vedea printre rânduri frumosul chip
al iubitei, al iubitei!

Minune,
numele tău m-a îmbătat!
- să spună a mai apucat
drumeţul îngenuncheat…

[Lorelei]

Fantanile au ciuturile sparte
si setea neostoita ne arde gandurile
ca-ntr-un athanor
alchimic sa faurim aur sub tample...
... "setea fluturelui de noapte dupa stea"...
cuvintele le preschimb in cenusa
phoenix renascand ca-ntr-un vis
in chip de piatra filozofala

[George Ene]

Fluturii, aceste aripi de flori
pe care le vedem zburând adeseori
alergând ziua după soare
iar noaptea orbecăind pe lângă felinare
(mai bine zis pe după becurile chioare),
îşi caute iubirile de-o zi,
cum nu prea vedem a se pomeni
decât arareori pe-aicea, pe la noi,
unde fluturii umani umblă doar după… "nevoi"
cât e noaptea de lungă
să se sature, să le ajungă
(fiind "fluturi de noapte" - cum bine le zici
cu inspiraţie, ceva mai sus, aici).
Păi, fluturii-fluturi, carevasăzică,
nu-s proşti de pică,
adică
să spere ei s-ajungă la stele
când ştiu bine că n-au ce face cu ele,
ferească Ăl Sfânt!
(asta ai zis-o doar aşa, dusă de vânt,
să mă ameţeşti pe mine
ori poate şi mai bine
să mă faci mat
sau mat-pat,
ce dracu'!).
Lasă că-mi cunosc eu veacul:
Fluturii ăştia de zboară nu fac altceva
decât aproximativ cam aşa:
se înşeală între ei
luând florile drept fluturei,
ori câte-un alt fluturaş
drept aeroport pe vreun făgaş,
şi tot aşa vreo fluturiţă -
vreo neajutorată copiliţă -
- zic ei - să se odihnească niţel
pe spinarea-i, destul de uşurel…
Păi, n-ai să vezi niciodată
o cămilă îndrăgostită de-o girafă -
căci după cum ştii şi tu nişte verbe,
puse cap la cap prin proverbe,
nu se ceartă, aşadar nu se caută
(poate şi pentru vreo cinstită laudă)
decât cerşetor pe cerşetor,
şi senator pe senator -
ca să nu spun că şi ăştia-şi vorbesc
pe tăcute, ca tot neamul fluturesc.
În nici un caz aşa cum vorbesc eu cu tine
despre fluturi, şi numai de… bine.

[Lorelei]

Eiiii... uite ca de data asta n-ai dreptate, not even close. Hai sa-ti arat ce era cu setea fluturelui de noapte dupa stea si de ce era intre ghilimele. E vorba de un citat din Edgar Poe - Du principe poetique:

"Suntem mistuiti de o sete ce nu se poate stinge. Aceasta sete face parte din nemurirea omului. Ea este consecinta si totodata semn al existentei lui fara sfarsit. ea este setea fluturelui de noapte dupa stea. Atunci cand Poezia sau Muzica, cea mai imbatatoare dintre formele poetice, ne-a facut sa ne scaldam in lacrimi, nu plangem - cum banuieste abatele Gravina - din exces de placere, ci din pricina unei gandiri pozitive, impetuase, nelinistite, pe care o simtim din neputinta noastra de a sesiza acum, din plin, pe acest pamant, o data pentru totdeuna, aceste bucurii divine si incantatoare, din care nu atingem prin poem sau prin muzica decat scurte si vagi lumini."

Deci setea fluturelui de noapte dupa stea e ceva inalt, nici vorba de "fluturii de noapte" de care vorbesti tu.

Ufff... gata, mi-am zis oful. 

[George Ene]

Lorelei, poeto,
Eu ţi-am scris acelaşi lucru - numai că altfel exprimat (de mine), ba chiar mai aproape de-ale noastre simţiri - pe personală, ceva mai devreme - ca acum să citesc aceste rânduri ale tale, care-mi confirmă comentariul. Aşa e! Ai dreptate deplină!
Fluturii lui A. E. Poe, reluaţi şi de Nichifor Crainic al nostru (în traducerea lui), sunt sufletele noastre, dornice să-şi depăşească condiţia. Or, ce alt vis ar putea fi mai înalt decât cel iscat de chemarea înălţimilor ameţitoare până la stele, la steaua aleasă?
Repet: ai dreptate! Textul e foarte potrivit - mănuşă! - în poemul tău, care e, recunosc, aşa cum ţi-am mai spus, extrem de dens - şi tocmai de aceea e şi foarte apreciat de către mine.
Îţi mulţumesc pentru detaliile suplimentare, postate aici.
Ei, şi-acum, tot acest demers filosofic, în versurile mele:

Fluturele alb, pe cele trei cărări
zburător până târziu în noapte,
s-a pierdut demult în depărtări
amăgit de mreaja unei şoapte.

Visase, nefericitul, o stea
şi luminat de lumina lunii
a pornit-o în grabă către ea,
înfruntând necuprinsul genunii.

Dar nu i-a fost dat, vai, să ajungă
tot aşa cum nici nouă nu ni-i dat
ca urmând o cale mult prea lungă,
să ne-ajungem ţelul îndepărtat…