Contemplarea ca forma de narcisism?

[Lorelei]

Exista un sentiment teribil si greu de prins in cuvinte in fata frumosului care rezoneaza in fiecare dintre noi. De aceea probabil frumusetea nu este absoluta, pentru ca fiecare percepe altceva ca fiind frumos. Obisnuim de multe ori, atunci cand ceva ne incanta peste masura, sa spunem ca de fapt contemplam lucrul respectiv. (Eu imi aduc aminte, de pilda, de un episod cu un pui de cangur; eram in tramvai, lume multa, inghesuiala, zapusala, stateam in picioare. Langa mine, pe scaun, statea o fetita de vreo 13-14 ani care avea in brate un rucsac, iar in rucsac statea colacel un pui de cangur! Nu stiu daca va puteti imagina senzatia, in plin Bucuresti, murdar si plin de lume, un pui de cangur! In jurul meu totul a disparut brusc, nu mai existam decat eu si gagalicea incolocita in rucsac care aparuse acolo numai si numai pentru ochiul meu avid de frumusete) Ei, o astfel de senzatie incredibila, in care ai ramane ore in sir doar sa privesti rezoneaza de fapt cu ceva din noi. Eu acolo, probabil, am vazut frumusetea care te face sa te ridici deasupra mundanului, eram nervoasa si agasata cumva de toata vanzoleala din tramvai, lasasem o stare foarte urata sa ma cuprinda.  Iar puiutul ala de cangur era cumva un simbol, o oaza de puritate, de candoare, de inocenta...
Zicea cineva o data ca ceea ce contemplam si ne transfigureaza nu este de fapt decat o forma camuflata de narcisism. Adica vedem acolo (sau rezonam cu) ceva ce exista adanc in noi, poate chiar credem ca nu exista in noi si doar jinduim dupa ceea ce vedem acolo. Dar in fapt lucrurile alea exista in noi, ascunse si singurul jind este de a le aduce la lumina.
Voi ce credeti, este contemplarea o forma de narcisism (asa cum il descriam mai sus)? Sau altceva ne face sa rezonam puternic cu o imagine, un gest, o melodie etc etc... ?

[Maria]

    Desi ambele cuvinte arata o admiratie, in esenta cred ca-s nitel diferite.
 Contemplarea, in viziunea mea este o forma de admiratie ,,decenta''(daca-mi este permis a spune asa). In cazul narcisismului admiratia are o forma de iubire propie. Este o ,,indragostire''fata de propia-ti persoana. Poate fi o forma de narcisism de exemplu:,,eram in tramvai, lume multa, inghesuiala, zapuseala, stateam in picioare", cu trimitere apoi la ,,sa te ridici deasupra murdarului, eram nervoasa si agasata cumva de toata vanzoleala din tramvai''. Starea ,,urata'' de care pomenesti ca ai lasat-o sa te cuprinda este forma de narcisism, regretai  ca cineva a indraznit( uitand si ca acel Bucuresti este o Metropola unde se vanzolesc mii de oameni spre serviciu) sa-ti sifoneze poate tinuta abia aranjata si de ce nu poate impecabila. Asa ca, atentia a fost atrasa de acel cangur, care rezista eroic in rucsac,...creandu-ti  o stare de confort si facandu-te sa uiti pret de cateva momente de zapuseala din tramvai.  Cangurul statea destul de comod, este obisnuit cu asemenea temperaturi.Aici cu siguranta este contemplare, era un animalut nou, nu prea la indemana oricui, nu era un catelus in lesa.Imaginatia si admiratia au inceput sa se-mpleteasca in mintea ta frumos.
            Te rog mult sa nu-ti fie cu suparare daca eu am vazut o forma de narcisism in povestioara ta. Eu personal nu cred ca narcisismul este egal contemplare.
               

[Mr. Pheonix ...]

 Aici sunt perfect de acord cu Maria nu poti pune semnul "=" intre contemplare si narcisism ,  eu la fel de personal  , consider narcisismul o forma de protejare impotriva unei proprii nesigurante, daca vrei impotriva unei temeri de anormalitate , narcisistul se supra-apreciaza pentru ca are convingerea ferma ca nu este apreciat suficient de cei din jur si atunci completeaza restul prin crearea unei imagini false despre propria persoana , imagine care ii alimenteaza egoul.
 In ce priveste contemplarea eu consider ca este o forma de introspectie cu conotatii in lumea exterioara , obiectul , fenomenul sau persoana contemplata este stimulul care ne trimite la valorile de baza ,  desii nu pe deplin convins cred totusi ca admiratia este o senzatie cel putin premergatore sau concomitenta  contemplarii, dar  care ramane totusi intr-un plan secund, intensitatea senzatiilor in contemplare fiind mult mai mari  decat constientizarea valorica a obiectului contemplat     

[Lorelei]

Maria, nici vorba de sifonat haine impecabile acolo. Iar cangurul care rezista eroic acolo nu avea nici o legatura cu caldura. Vazusem numai cu ochii mei o minune in plin oras, o minune mica si incredibil de frumoasa, care statea protejata cumva acolo facuta ghemotoc in rucsacel. Faptul ca tu ai vazut narcisism acolo nu poate decat sa confirma ceea ce am zis acolo, pentru ca eu am vazut categoric contemplare si ma intrebam daca nu cumva sunt amandoua. 
Deci - s-ar putea sa am dreptate.

Mr. Pheonix ... , am mai avut la un alt topic o discutie legata de admiratie si contemplare. Nu stiu daca ne putem pune de acord. Nu cred ca orice tip de contemplare trebuie sa aiba ca obiect prim frumosul in orice forma al fi el. Adica poate avea la fel de bine orice categorie estetica, grotescul, derizoriul, ridicolul etc. Pot sa contemplu fara nici o problema un personaj ridicol si chiar sa gasesc acolo o sursa inepuizabila.

Cat despre narcisism, ma tem ca ati luat amandoi sensul mult prea ingust al termenului, prea prafuit de o stampila sociala care i se pune. Doamne fereste sa admiram ceva in noi, asta ne-ar face lipsiti de modestie, increzuti, nesiguri pe noi etc etc. Oare asta e tot ce putem gasi in narcisim? Sau cumva sensul lui este mult mai profund?

[Maria]

   Termenul narcisism are un singur raspuns si n-are nimic in comun cu stampila sociala( raspuns destul de gazetaresc ne-ai oferit). Nu-i rau sa-ti apreciezi siguranta,caracterul, faptele, nu-s gesturi de ingamfare, trebuie sa avem grija sa nu cadem in extrema cealalta,lauda fara motiv. Sunt multe lucruri si fapte in viata asta pe care suntem obligati sa le facem, dar noi le consideram merite. Uite as putea spune ca are ceva legatura cu expresia; ,,padure fara uscaturi nu exista" sau, de ce nu ,, sunt un pacatos dar Dumnezeu ma iarta''. Ne place a spune destul de des aceste expresi cand vorbim despre cineva,... de fapt in spatele lor stam noi, dar poate din prea mult ,,narcisism"(desi nu-i un cuvant potrivit) refuzam sa ne facem autocritica, ba mai mult,  ne mai si suparam si aruncam ,,pisica in curtea vecinului".
     De exemplu, in  toate poeziile tale eu n-am zarit narcisism, am vazut multa admiratie fata de frumos, natura, multa sensibilitate si-o inima poate ranita. Nu poti contempla ceva urat,...ar produce uimire, poate repulsie, ce-i drept pe perioada scurta de timp, apoi uitam. La narcisism, care poate deveni boala psihica admiratia se complica, se intensifica, si este din ce in ce mai des. Una-i sa admiri o pictura, vazandu-te poate in mijlocul ei(daca-i natura),incercand sa te identifici cu un portret sau cautandu-ti asemanari, sau incercand sa-i vezi pasiunea pictorului pe panza si de ce nu modivul , si alta-i sa te indragostesti de tine.Asemenea persoane nu mai pot vedea nimic in jurul lor(adica alte persoane) ei fiind unici si cei mai importanti si n-are nimic in comun cu aprecierea calitatilor, siguranta, etc,etc.
    In ceea cel priveste pe cangurul ala(care a-nceput deja sa-mi placa, si sa-mi imaginez ochisorii lui speriati de forfota) statea-n caldura daca-n tramvai era zapuseala. Nu se produce zapuseala daca afara-i frig iar radiatoarele sunt de acum 40 de ani. Ma rog scuza-ma c-am inteles gresit, eu asa am inteles.

   

     

[viulian]

De acord cu Mr. Pheonix la narcisim = creearea si luatul drept veritabila o imagine despre sine denaturata.

Dar totusi, de unde garantia ca trairile privitorului acelui pui de cangur nu sunt o imagine denaturata (de propriile proiectii) ale realitatii cangurului?
Poate cangurul acela nu suferea deloc de caldura - lui fiindu-i chiar putin frig comparativ cu ce calduri era el invatat genetic sa tolereze? Sau cu toate ca era mic si aparent neajutorat, pe el nu-l deranja deloc asta si nu solicita nimanui continere sau asigurare - pe cand privitorul era totusi dornic sa i le ofere, crezand ca musai fiinta aceea fragila are nevoie de asa ceva ?

Aceasta proiectie a unor proprii valori/referinte asupra unui obiect, pentru ca apoi _recunoasterea_ lor in obiect sa declanseze niste trairi admirativ/contemplative, nu cumva e asta doar narcisism (intr-un sens un pic mai vast, de admirare a propriilor valori, adica indirect a mintii) ?

Cam asta cred ca voia sa zica Lorelei..

Sau mai pe scurt, nu cumva e prea fragila, si cateodata aproape invizibila granita aceasta intre imaginatie si valoare autentica ?
Ok, putem vedea un continent intreg in imaginatia noastra, proces declansat de un cangurel, pentru ca apoi sa contemplam cangurelul ca reprezentant al continentului. Dar de fapt nu cumva noi admiram doar propria noastra viziune despre acel continent, cangurelul nefiind decat un suport necesar intregului proces ?

[Maria]

   Viulian te rog reciteste cele scrise de tine apoi cele scrise de Lorelei. Lorelei nu s-a referit la cangur ca la un animal neajutorat, ba mai mult nici n-a vorbit in mesaj despre cum si-l imagina. A spus  ca a  vazut un animalut mic ( as adauga eu, ceva nou si neobisnuit pentru tinuturile noastre, ba mai mult am spus ca nu era un catelus in lesa) intr-un rucsac,absent de la murdarul cotidian, vanzoleala, zapuseala si statul in picioare(el detinea locul din bratele stapanei).
     N-a oferit nimeni dintre noi doi, adica eu si Mr. Pheonix vreo garantie, a fost doar o parere, asta dorea si Lorelei in mesaj, sa spunem parerea noastra, daca-i vreo legatura intre cele doua termene.Nici n-am pomenit de cum si-l imagina Lorelei.Deranjata de cele din tramvai era Lorelei si nu cangurul,...iar ea a incercat sa scape pentru moment de acea agitatie, pe care cu siguranta o intalneste in fiecare zi daca circula cu mijloacele de transport in comun.

[viulian]

Maria, scuze, eu n-am dat cu bata  evident ca fiecare are dreptul sa-si zica parerea 

Ce am zis a fost a parerea mea, si am sperat sa ridic ceva semne de intrebare..

E drept, mesajul lui Lorelei nu zicea explicit de cangur asa cum am preluat eu, insa am tras putin de exemplul ei ca sa raman cumva in context si poate sa scot in evidenta si mai strident acea granita dintre imaginatie si adevar..

Iar puiutul ala de cangur era cumva un simbol, o oaza de puritate, de candoare, de inocenta...

Asa l-am preluat si eu, pentru un simbol, pentru o apropiere de mii de kilometri de un taram care acum subit devenise prezent si aproape palpabil, etc.. Dar deja cangurelul a incetat sa mai fie el, devenind deja o imagine declansatoare de trairi placute, contemplative, da' nu pentru el musai. Poate Lorelei era brusc prietena apropiata cu cangurelul nu pentru valoarea cangurelului, ci pentru dorinta ei de a merge in Australia, etc.

Ma rog, la fel de usor pe cat sustin ca stiu ce zic este sa ma si insel, o astept pe Lorelei sa ma/ne lamureasca.. 

[Lorelei]

Puiul de cangur nu statea acolo poate nici mic si neajutorat, nici pentru a simboliza Australia. Dar eu l-am vazut mic, cerand ocrotire cumva sau invitand la a fi protejat (desi el poate era bine merci). Cat despre Australia... ce sa zic, apare acolo ca o tentatie a departarii cumva, adica era ceva extraordinar de frumos si pentru ca era ceva rar, lucru pe care nu-l vezi in mod obisnuit in Romania, cu atat mai putin intr-un tramvai. Dar cred ca Iulian are dreptate, eu am pus acolo lucruri care se reflectau cumva din mine, bietul animal nu era probabil acolo pentru mine si pentru trairile mele. Si totusi... era ca si cum ar fi rasarit acolo numai pentru ochii mei avizi de frumusete. In ceea ce priveste tema initiala, narcisismul, il vad cam asa cum a zis Iulian, ca proiectie a unor valori personale intr-un obiect care apoi devine pretext de recunoastere a acestora acolo. Deci forma cumva camuflata de narcisism. Povestea cu puiul de cangur a fost un pretext pentru discutia despre contemplare ca forma de narcisism. Si lumea vad ca are pareri argumentate.

[Mr. Pheonix ...]

 Natura in universalitatea sa este una relativa si in perpetua dinamicitate , fiecare om este diferit in individualitatea sa , de aici si polemica discutiei, consider ca puiul de cangur perceput de tine si descris in lansarea topiculuiu creeaza in fiecare dintre noi o imagine diferita in functie de dorintele , implinirile si frustrarile noastre. Astfel fiecare va da conotatii simbolice evenimentului in mod diferit , x poate percepe cangurul din ghiozdan ca o forma de privatiune  si chin, animalul fiind luat din mediul sau natural , y va intelege prin aceasta imagine protectia care este oferita  , z va vedea un paradox poetic si w nici nu va percepe evnimentul ( caci si asa lumea e prea nebuna sa ne mai mire ceva ) , concluzia care se impune este ca toti in afara de w,  au fost antrenati intr-o serie de trairi declansate de un stimul exterior si anume imagine descrisa, stimul care, repet, a fost trecut prin filtru cognitiv al fiecaruia.
 In ce priveste ideea de contemplare ca o forma de narcisism , draga  L.daca imi permiti nu pot sa fiu in totalitate de acord , daca as fi, ar insemna sa conchid ca nu pot percepe frumosul decat proiectandu-mi  propria apreciere de sine peste factorii declansatori externi, ceea ce, chiar si in extremis este un paradox pentru ca narcisistul extrem considera imaginea de sine ca un apogeu al perfectiunii si nu poate accepta un alt frumos , de aceea eu consider ca narcisismul nu poate implica o doza mare de sensibilitate ci dimpotriva o inchidere intr-un sistrem de valori denaturat.
P.S : a nu se confunda narcisismul cu o  mare doza de incredere in sine     

[Robert.]

In acceptiunea mea, narcisismul reprezinta o forma denaturata (excesiva) a iubirii de sine. Exista o iubire de sine normala, fireasca, in fiecare om. Si tot normal e sa contemplu ceea ce imi place mie. "Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie" reflecta individualitate in aprecieri. Normal ca rezoneaza in mine "ceva" de ajunge sa imi placa. Dar daca acest lucru poate fi numit narcisism, atunci tot ce are la baza propria-mi placere poate fi catalogat asa. Tot ce nu fac din obligatie, inseamna narcisism? Nu, poate vine din acea normala iubire de sine (caci fac ceva ce-mi place).

Nici macar obiectul aprecierii mele nu cred ca denota narcisism, automat. Doar atunci cand ceea ce da valoare e tocmai trimiterea (apartenenta) la mine putem vorbi de narcisism fara tagada. Exemplificand ar insemna sa contemplu un pui de cangur doar pentru ca este al meu!

Daca intru intr-o expozitie de pictura sunt manat de narcisism? Poate doar daca ajung sa contemplu... un salon de oglinzi. Si chiar si asa, mai exista o scapare in cazul in care, privind indelung intr-o oglinda, imi zic  :"Mai, ce artist mare e Dumnezeu!".
(Dar daca am zis "Dumnezeul meu", oare ce mai e atunci? )



PS: Parerea mea