– Hai la şotroane... şotroane... lovi-v-ar setea şi dorul de şotroane să vă lovească!
M-am apropiat de vânzătorul de şotroane tiptil, uşor timidă:
– Cam cât costă un şotron, nene şotronare?
– Le dau ieftin să scap de ele, păcatele mele! Cât dai?
– Păi nu ştiu, că n-am mai cumpărat niciodată şotroane. Zi mata un preţ! Şi-om vedea, ne-om mai tocmi...
– Ia zi-mi mata duduiţă, da’ ce-ai de gând să faci cu şotroanele?
– Păi ce se face cu ele?
– De cele mai multe ori le sari. Dar poţi să le şi ocoleşti dacă vrei.
– Eu vreau să le sar. Dar nu reuşesc niciodată să trec de doi. Rămân ori în doi ori în unu.
– În una, vrei să zici duduiţă dragă.
– Nene, să ştii mata că am avut şi eu odată un şotron, îl desenasem frumos, cu cretă albastră... aveam două codiţe împletite la spate şi săream într-un picior. Nu ştiam încă să număr şi număram ca baba Leana din dosu’ stânii lu’ nea’ Vasile când îşi numără gâştele: una, una, una, una... Da’ să ştii mata că nu greşeşte niciodată, îi iese mereu socoteala.
– Duduiţă dragă, a mai bună socoteală e socoteală din unu-n unu. Că iese mereu cum trebuie. Matale crezi că eu îmi număr altfel şotroanele? Unu, unu, unu, unu...
– Da’ unde le ţii nene? Că nu le văd. Că ţi le număr eu. Acum ştiu să număr: uite, unu, doi, trei...
– Să nu treci de trei că restul numerelor n-au rost. Trei este maximum acceptat, şi asta numai ca relaţie între unu şi doi, nicicum ca numărătoare. Unu e unu’ şi doi e celălalt. Trei e relaţia dintre unu’ şi celalalt. Atât, restul sunt numai complicaţii inutile ale lui trei.
Abia acum observasem că şotronarul avea o pelerină lungă şi roasă la coate, părul alb, dinţi mărunţi şi cu strungăreaţă ca de copil şi mâini incredibil de albe, ca din hârtie creponată.
– Cercul, continuă bătrânul părând că vorbeşte mai mult pentru sine, este unu, esenţa tuturor lucrurilor. Arunci în apă o minge sau o cărămidă, tot în cercuri se răstoarnă apa în urmă.
– Dar dacă arunc patru cărămizi? l-am sâcâit eu, încercând să-i pun la încercare vigilenţă.
– Nu există niciodată patru cărămizi, ci numai o cărămidă, şi încă una, şi încă una şi încă una. Sau, dacă vrei să complici ecuaţia, o cărămidă şi cealaltă cărămidă şi iar o cărămidă şi cealaltă cărămidă. Dar asta depinde de cărămizi, că de obicei ele stau de câte una singură, numai omul le pune împreună să facă o casă şi o altă casă, sau o casă şi cealaltă casă, dar asta tot aşa, depinde de case.
– Nene, mata mă vezi mică şi-mi vinzi... şotroane?
– Ţi le-am vândut deja, azi mi-a mers bine, văd.
– Şi ce ţi-am dat în schimb?
Nu mi-a răspuns niciodată, a plecat doar mai departe strigându-şi „poezia” la răspântii:
– Hai la şotroane... şotroane... lovi-v-ar setea şi dorul de şotroane să vă lovească!
Nu l-am mai revăzut niciodată, dar încă nici astăzi nu ştiu să sar şotronul mai departe de doi. Sau de trei dacă ţin cu tot dinadinsul să fac punte între unu’ şi celălalt.
Subiect: Vânzătorul de şotroane (Citit de 3550 ori)