taceri

[amelie]

taceri...taceri...taceri...zi de zi, agravandu-ne indepartarea...acumuland minciuni dupa minciuni, facand din ce in ce mai imposibila explicatia loiala. Ceea ce a fost straveziu, putinul acela straveziu,a devenit compact...mat...masca in loc de obraz...ten al fardului, nu al sangelui de sub piele.
Toate gandurile s-au adunat in sufletul meu risipite,faramitate ca o enorma stalactita atarnand de suflet. Si dupa ce am vazut oroarea evidenta a aglomerarii lor compacte, mi-a aparut a doua oroare: tacerea mea de pana acum.
De ce nu-i vorbisem? De ce nu i-am spus tot...toate gandurile mele...toata durerea si tot dezgustul meu...tot,tot,tot? Sa nu-i fi ascuns nimic...sa-l fi constrans sa recunoasca...sa fi redesteptat in el sufletul...sufletul care inainte cutezase...de ce am tacut?
desigur, o astfel de convorbire ar fi insemnat un greu efort pentru mine.Adevarurile care ar fi trebuit spuse, probabil l-ar fi mortificat destul de mult...riscam poate sa-l indepartez iremediabil de mine...si la acel moment nu-mi doream asta...de fapt nici nu mai stiam ce-mi doream...dar oricum s-a intamplat...Cum?
Dupa groaza de el a inceput apoi groaza de mine. Fiindca am descoperit semnificatia tacerii mele: am devenit ,fara sa-mi dau seama, ceea ce am dispretuit intotdeauna: o cartitza...Ani intregi inainte de casatorie n-am pregetat sa spun in fata cele mai crude adevaruri...si-acum, in clipe de primejdie pt mine, am tacut...am adunat mii de ganduri in mine, fara sa am curaj sa-i spun tot...Dar tacerea mea, pasivitatea mea, asistarea inactiva la tot ce s-a intamplat sunt altceva decat o minciuna? ...decat teama comoda de a nu infrunta lupta deschisa?...oare cand am devenit lasa? in ce moment al vietii mele? Ma uit in oglinda...Nu ma mai recunosc...am in ochi si pe fata ceva apatic si febril totodata,o nehotarare chinuita, care nu mai aminteste de energia calm zambitoare a chipului de altadata...Am imbatranit...In colturile gurii se schiteaza doua dungi amare...Orbitele s-au afundat, dand ochilor o stralucire de apa intunecata in pesteri umede...
Uneori, dar doar uneori, ochii isi recapata stralucirea...radiaza...asa cum imi spunea cineva deunazi: 'iti doresc o zi in care sa radiezi de fericire...'...dar momentele acelea sunt atat de rare...si-apoi ochii isi recapata fixitatea obisnuita si obrazul paliditatea cerului de amurg in care a cazut o pasare ucisa...

[amelie]

In ceea ce priveste tacerea sufletul stie sa gaseasca drumul spre lumina, iar ceea ce este evaziv si inselator se rezolva de la sine. Viata noastra este o lunga si nesfarsita cautare a Adevarului.