poveste nordica

[cv]

In ceasul absorbirii în tipare
cu foarfeca-mi umblu prin aripi
Şi sămânţa pusă de hiperborei
se împleteşte cu lutul
umezit de degetele tale
Apoi se nasc copii
cu gânduri neatinse de ger
Şi purifică iarna din mine...
zâmbind mă răscumpăr
scufundându-mă
în tăcere

femeie singură
cântând cântecul sădirii.

[anushca]

Nu mi-a fost greu să te recunosc
Un greier îmi cânta pe gene-n amurg
de la capăt de lume
Ningea cu petale de zarzăr
şi nu ştiu când
am învaţat să plâng de fericire
Din zăpadă-n zăpadă
deveneam o singură tinereţe
Vara mirosea a lut ars şi-a abur de sulfină
mergeam în susul apelor
lăsam ofrandă anii mei de fetiţă
şi culegeam roadele trupului şi-ale dragostei
Apoi toamna, cerul părea mai îngust
frunzele ardeau în castan
şi simţeam că universul întreg
devenise al meu şi albastru
Iar într-o zi, mi-am spus:
am învăţat să te cunosc dintre fulgi
şi inima-mi bătea la fel...

Şi ce dacă aici e capâtul lumii
...îl vom alunga mai departe
cât să câştigam o clipă
în care să ningă cu petale de zarzăr
şi noi să nu ştim
c-am învaţat să râdem mereu
plângând de fericire