Cuvintele

[Zantiala]

S-a sculat dis de dimineata, plin de emotii, plin de viata. Era increzator. Astazi urma sa fie, poate prima zi de fericire. Urma sa ii spuna ei, ca o iubeste. Ca s-a indragostit de ea. Pur si simplu.

Nu s-a mai dus la scoala, ci a cautat in tot orasul, dimineata, cei mai frumosi trandafiri, udandu-i incet cu cateva din lacrimile sale... usor, lin, pe un ravas de hartie, asternu cateva randuri simple, izvorate din inima, incheiate cu un "te iubesc". Spera. Spera ca poate ea se va apleca asupra sufletului sau, spera ca poate ea va incerca sa ii patrunda in inima, spera ca poate ea va incerca sa ii ofere dragostea dupa care el tanjea asa de mult.

Orele treceau greu, ceasurile curgeau incet. Fiecare minut parea o povara in calea asteptarii, in calea mult doritei imbratisari.

Si intr-un final, ceasul a venit. El s-a indreptat spre ea, dar ea s-a prefacut ca nu il cunoaste... el a oprit-o totusi din drum, privind-o in ochi cu toata dragostea care o avea, si spunandu-i ce simte. Iubire. Iubire, pur si simplu. L-a privit mirata... a luat buchetul... apoi, a ras dispretuitor, spunandu-i ca nu are nevoie de dragostea lui. Ca el nu o merita pe ea...  Au curs cuvinte grele din gura ei. Iar el, inmarmurit, slabit de puteri , nu putea nici sa raspunda. Statea si asculta. Si iata, chiar si acum, dupa 6 ani de zile, el le mai simte. Le retraieste zi de zi. Le aude noapte de noapte. Traieste inca apasat de povara acelor cuvinte.

Asa se face deci, ca in viata multe cuvinte sunt mai taioase decat o sabiile, mai otravite decat orice otrava, si mai amare decat insasi pelinul. O sabie ucide un trup... un cuvant, poate ucide un suflet.

[Miss M.]

Cuvintele tale ma dor ...
atat de tare incat uneori mi-as dori sa fiu surda ... vezi ca ma ranesti , vezi ca plang si nu faci decat sa arunci si mai tare in mine cu vorbe grele ... imi spui ca sunt prea orgolioasa - de parca tu n-ai fi ... imi spui ca pun prea mult pret pe cuvinte de parca ar trebui sa arat cat de tare sunt neluandu-le in seama , imi spui ca vrei sa ma calesti ... ti se pare ca nu m-am calit destul pana acum ? ...

Mi-e ciuda uneori sa-ti arat lacrimile mele ... sunt semnul victoriei tale . Nu stiu cum poti sa-mi razi in fata si sa-mi spui ca nu-ti pasa si in doua minute sa vii sa ma saruti , sa-mi spui " iarta-ma " . Esti fals ! Nu dau doi bani pe regretele tale , stii asta ... Uneori am senzatia ca ducem un razboi din care numai unul iese invingator ... si tu tii cu orice pret ca acela sa fii tu . Si probabil ca asa e ... eu am pierdut intotdeauna , intr-un fel sau altul ... Si cu toate astea mai ai tupeu sa-mi spui ca ma iubesti ... ma bufneste rasul . Parca te-am rugat sa nu mai faci misto de mine . Dar probabil ca intr-o zi ai sa-ti inveti si tu lectia si atunci ... atunci o sa-ti inghiti cuvintele , unul cu cate unul ... pana la ultimul .

[Zantiala]

Zilele ii treceau, fericite...
Stia ca ea era undeva, acolo, departe, si se gandea la el, sau cel putin spera asta. In fiecare dimineata, soarele ii mangaia visele, iar in ceasul noptii, luna ii soptea cuvinte calde, amintindu-i cu glasul ei bland ca undeva, in tara aceasta, in acest tinut intins si bogat se afla fata lui... doar a lui.

Trecusera doua saptamani de la cea de-a doua intalnire, si distanta, viata, i-o rapise din nou. Isi amintea cu durere ultimele clipe, cand trenul accelerat se pregatea sa plece din gara, iar el, cu mainile intinse si cu lacrimile in ochi ii strangea mainile fine, rugand-o intr-un glas plin de durere sa nu mai plece ! Sa nu mai plece niciodata, caci alaturi de ea, el a trait ! Si el a trait putin ! Dar ea s-a tras si a plecat in tren... nu inainte de a-i jura lui cu glas plin de lacrimi ca se va reintoarce. Ca precum a venit prima si a doua oara, la fel va veni si a treia oara... si va veni, si va veni !

A plans in urma trenului care se departa rapid, disparand in orizontul incetosat... Cu sprijinul ei, a infruntat examenele, trecand cu usurinta peste probele acelea de foc unde atatia si atatia s-au impotmolit, unde atatea si atatea vise si dorinte si-au gasit sfarsitul. A gasit putere sa infrunte acestea, si inca mai mult - sa viseze un viitor.Nu orice fel de viitor, ci un viitor cu ea. Doar cu ea.

Dar bucuria in viata lui a fost mereu o iluzie. Si durerea, ascunsa, nevazuta si-a tesut din nou urzelile perfide.

Era o zi oarecare... trecusera vreo cateva zile decand ea nu mai daduse nici un mesaj, nici un telefon. Fireste, va fi fost ocupata. Plecata, sau poate prinsa in mrejele treburilor cotidiene... el a decis sa o sune, sa afle ce se intampla. Si in acel moment, lumea s-a prabusit. Caci ea nu il mai iubea. Distanta invinsese iubirea. Geografia telurica invinsese geografia sufleteasca, intr-o sfasietoare batalie intre viitorul, trecutul si prezentul dorintelor ei.

El s-a prabusit din nou. Crunt. Poate ca gresise. Poate ca voise prea multa fidelitate... prea multa dragoste. Poate. Raspunsuri nu exista. Cine poate cunoaste sufletul unui om incat sa poata sa ii spuna un raspuns clar, sa poata sa arunce o sentinta, sa poata sa salveze, sa mantuiasca sau sa ucida ? Noi, oamenii, in mod sigur nu.