Drumeţie prin Apuseni – Padişul –

[Lady Allia]

Într-o vreme mă părăsiseră gândurile. Mi se scuturaseră din priviri asemeni unor frunze. Unul era ici, altul colo. Părea că nu vor să se mai adune. Stând în mijlocul lor m-am ridicat zâmbind în picioare şi am strigat cât m-au ţinut corzile sufletului: „- Adunarea!”.
Din trecut, din prezent, din viitor...au apărut. Unele bătrâne şi obosite, altele plânse, altele săltăreţe şi vesele...Fiecare gând cu timpul lui. Unele gânduri crescuseră mari, altele erau mici, dar toate erau nişte copii nostalgici.
M-am gândit mult printre copii-gânduri din mine..., m-am gândit dacă să fac sau nu această călătorie înspre mine şi cu mine. Şi... „-De ce nu?” – a sărit la apel gândul meu cel mai bătrân care m-a însoţit pretutindeni.
Mi-am luat inima în dinţi, rucsăcelul în spate, aminitirile într-un buchet legat frumos la suflet şi...am pornit.
Pe drum am început să cânt „Mi-e dragă pădurea”, un cântec al drumeţiilor de munte şi al focurilor înalte de tabără:

   Mi-e dragă pădurea şi murmurul ei
   Mi-e plin iar rucsacul bocancii sunt grei
   Străbat iar poteca vreau munţii să-nfrunt
   Şi liniştea pietrei din nou s-o ascult.

   Pornesc către creste cu dorul hoinar
   Şi fluier într-una şi nu am habar
   De vânturi mi-adună deasupra nori grei
   De plouă, de ninge, nu-mi pasă de ei.

   Nu sunt niciodată prea singură-n munţi
   Mă-ntâmpină brazii şi jepii mărunţi
   Izvorul mă-ntreabă "Urcuşul e greu?"
   Şi-aşteaptă răspunsul din cântecul meu.

   Căci cântul mi-e veşnic tovarăş de drum
   Îl cânt la tot pasul, cum cânt şi acum
   El ştie tot dorul din sufletul meu
   Mereu e cu mine la bine şi greu.

Eram atât de emoţionată!!!
Părea că mă întorc acasă după ce deja se sfârşise veşnicia!
Drumurile rămăseseră aceleaşi, de parcă anii şi timpul nu trecuseră pe acolo. Cărări înguste unde praful se ridica în norişori înecăcioşi de fiecare dată când bătea vântul sau trecea câte o maşină. Margini de drum verzi de iarbă groasă şi proaspătă, înconjurate de brazi înalţi şi scorţoşi. O mare de culori şi ţârâituri stridente de lăcuste şi greieri.
Ici şi colo în drum, şiroia din pădure câte un izvor mic, dar rece asemeni unui cubuleţ de gheaţă topit din sufletul munţilor.
Aşa ne aşteaptă ei pe noi! Cu magie, culoare, viaţă şi ape reci care să ne ostoiască durerile şi inima de drumuri grele, de gânduri şi aer obosit.

Dragi mai îmi sunt Apusenii mei!
Drag îmi este pasul ce mă poartă către Padişul meu iubit. Fiecare piatră de pe drum e un ecou vechi pe care-l cunosc. Parcă le-aş stii şi murmurele nisipoase ce le-a întărit asemeni unor semne de drum. Parcă ar zice...”- Suntem aici la fiecare pas să îţi arătăm calea. Suntem firimiturile lui Hansel şi Gretel, doar că pe noi nu ne poate lua vântul şi nu ne pot ciuguli păsările. Numai timpul şi vremea ne mai roade, dar tot aici vom fi!”
Padişul face parte din Parcul Natural Apuseni şi este cuprins între Masivul Bihor-Vlădeasa – M-ţii Gilău şi M-ţii Trascăului.
Îmi amintesc şi acum când eu şi Padişul ne-am cunoscut prima dată. Nu cred să mai fi cunoscut acel sentiment de frumuseţe şi emoţie sub fiecare por de piele şi privire.

Este...o minune!
Cred că Dumnezeu atunci când a creat lumea a vrut să aibă un loc deosebit unde să îşi odihnească eternităţile şi aşa a suflat viaţa şi magia asupra acestei bucăţi de Rai.

Munţi înalţi cu ceţuri ce le sărută vârfurile doar atât cât soarele să poată pătrunde şi să creeze insule de lumină şi strălucire, o Lume Pierdută unde te învârţi în cerc, în cerc, uitând parcă de tine şi de noapte...acesta este Padişul şi ai vrea să nu se mai termine cercul niciodată, să rămâi acolo...pierdut între ferigi înalte şi flori firave sărutate de rouă.
Nu departe, dar nici aproape, Cetăţile Ponorului se înalţă asemeni unor uriaşi sărutând ceţurile groase.

Undeva în inima pădurii Gheţarul Focul Viu ţâşneşte în fiecare dimineaţă asemeni unei săgeţi de feerie din străfunduri negre către Cer. Pare o torţă de lumină către turiştii rătăciţi ce  calcă cu sfinţenie cărările bătătorite, aşa cum numai cei care iubesc munţii ştiu să o facă.

În dimineţile mereu răcoroase, dacă stai liniştit poţi jura că îl auzi pe Iancu cântând de pe troiţa Bisericuţa Moţului, poţi jura că totul îţi vorbeşte...fiecare floare sub adiere, fiecare brad, fiecare norişor, fiecare râu, fiecare ţipăt de pasăre din pădurile adânci şi bătrâne, iar dacă eşti răbdător şi mai aştepţi încă puţin...auzi hergheliile de cai nechezând şi fornăind peste coline.

Nu departe se aud tălăngile animalelor, lătratul câinilor şi vocile „muntenite” ale oamenilor. Seara, la foc de tabără să le asculţi cântările şi poveştile te scuturi de plăcere şi te pierzi în drumurile lor către munţi în sus şi în jos unde îşi duc animalele, te pierzi în păţanii de la stână şi pluteşti în sunetul vocilor lor calme şi vesele...mereu vesele.
Cu ochii închişi...şi sufletul uită să respire de atâta măreţie şi frumuseţe!
În mijlocul unui basm eşti tu însăşi o filă ce va rămâne acolo mereu.
Păşesc încet să nu strivesc vreun gând rămas încă acolo, iar în ochii duc cu mine copaci înfloriţi...deşi floarea lor a căzut demult, iar acum între frunze li se cuibăresc păsărele.
Drumul...merge mai departe însă...către altă poveste. Padişul însă, pentru mine e o poveste nemuritoare!