"Ielele sunt făpturi feminine supranaturale din mitologia românească, foarte răspândite în superstiţii, cărora nu li se poate stabili însă un profil precis, din cauza inconsecvenţei folclorului; totuşi, forma mitologică preferată este a unor fecioare zănatice, cu mare forţă de seducţie şi cu puteri magice" (Wikipedia)
Exista, se pare, inconsecvente semnificative in legendele despre iele, totusi inclin sa cred ca au o conotatie foarte puternic sexuala si usor negativa. In sensul ca se definesc prin puterea de seductie care subjuga ca o vraja si se spune ca daca vezi ielele, nu mai scapi de sub vraja lor.
Acum, daca ne gandim si la drama lui Camil Petrescu, conotam ielele cu un sens nou, de sete de absolut. Ielele sunt ideile inalte, setea de absolut care, o data resimtita, nu mai poate fi oprita.
Ma gandeam zilele trecuta ca asa se intampla cumva si in dragoste. Daca ai "vazut ielele" e greu sa mai scapi. Daca fie si numai ai intrezarit cum poate fi "nebunia intreaga" e foarte greu sa te mai multumesti cu jumatati de masura. Ceea ce la limita nu e ok, pentru ca ai sanse foarte mare sa cauti "ielele" o viata si sa nu le gasesti. Daca singuratatea ti-e prietena in general e ok, desi poate deveni un modus vivendi si atunci poate nici nu vei mai recunoaste ielele cand le vezi a doua oara. Ce te faci insa daca ai vazut ielele o data, le cauti o viata si te mai apasa si singuratatea?
Daca ar fi sa alegeti, preferati sa cautati ielele, sa le mai vedeti o data, sau ne multumim cu pamantence? Ati inteles, cred, metafora... Cautam absolutul in iubire, sau ceea ce este real, poate mai putin spectaculos, dar foarte real si foarte aproape, palpabil?
Eu una am ales ielele. Imi asum alegerea, desi nu-s sigura ca e cea buna. Dar le-am vazut candva si nu mai pot scapa de sub vraja lor. Voi ce alegeti?