Geniu... hărțuit (?)

[goeteri]

Parcă și timp și vremi se reîntorc
Și epigomismu-i iar înfloritor. Stupoare!
Narcisirei bocind, din ițe își tot torc
Aplaudaci hipnotici, mocirlind licoare...

... Vărsată zilnic tur, contra retur,
În ode desumflate-n preamăriri
De talentați autodefiniți... Sperjur;
Jurând că-s cu toți geniali. Fachiri!...

... Ce-aruncă flăcări cu săgeți bonțite,
În mesaje tremololeând înspre popor,
Îi încantând golașu-i de adevăr ’n mințite
Haruri... Mecenând sculat de păr, fior?!

Se plâng tot ei de asalturi inventate,
Ce-ar desființa ce n-au; bun-simțul critic
Învăluit în propriile -și-altora- cantate,
Cu mințile interesate-n ego paralitic.

Nu scriu nimic în vers, nu e mesaj
Și versul schioapătă, alambicat aritmic...
Punând încet prostime-n derapaj,
Crezând c-așa-i la modă; cultul schismic?!

... Și ține, că și plebea-i prezbiteră
Și-i place ”inocența victimei”, copilărit;
Infantilul mustos, regurgitând himeră
De statuar pedestru-n geniu hărțuit?!?

PS
Cum imbecilitatea trece, ca-n azile,
Nu-mi fac iluzii de citit, versuri votate,
Nici comentarii isterinde, infantile...
Că-s învățat de-un timp... Mai dureros, în coate!
21.07.2012