Scopul principal al educaţiei părinteşti este acela de a pregăti copilul pentru existenţa independentă ca adult. Un copil îşi începe viaţa printr-o stare de totală dependenţă. Dacă educaţia lui este reuşită, tânărul sau tânăra se va desprinde din acea dependenţă, devenind o fiinţă umană cu respect de sine, responsabil faţă de sine şi capabilă să răspundă cu entuziasm şi competenţă la provocările vieţii. Viitorul adult va deveni "independent" nu numai din punct de vedere financiar, ci şi intelectual şi psihic.
Un nou-născut nu are încă simţul identităţii personale; nu există conştiinţa separării, în orice caz nu aşa cum trăiesc adulţii această conştiinţă. Menirea principală a omului este aceea de a evolua spre un sine independent. Este de asemenea şi principala provocare umană, din moment ce succesul nu e garantat în orice moment, procesul poate fi întrerupt, frustrat, blocat sau deranjat, astfel încât fiinţa umană se poate fragmenta, frânge, aliena sau înţepeni la un nivel sau altul de maturitate emoţională. Nu este greu de observat că majoritatea oamenilor naufragiază pe undeva de-a lungul acestei căi de dezvoltare.
Există o veche şi excelentă maximă care spune că o educaţie părintească eficientă constă în primul rând în a-i da copilului rădăcini (să se dezvolte) şi apoi aripi (să zboare). Siguranţa unei baze solide, dar şi încrederea în sine că într-o bună zi o va putea părăsi. Copiii nu cresc în vid, ci într-un context social. într-adevăr, multe dintre dramele evoluţiei spre individualizare şi autonomie au loc - şi nu pot avea loc decât - în şi prin contactul cu alte fiinţe umane. În cadrul primelor contacte din copilărie, omul poate trăi fie sentimentul siguranţei şi al ocrotirii necesar dezvoltării sinelui, fie pe cel al terorii şi al instabilităţii, ceea ce-i fracturează sinele înainte de a fi pe deplin format. În timpul următoarelor contacte, copilul poate încerca experienţa de a fi acceptat şi respectat sau respins şi înjosit. Copilul poate trăi fie în acel echilibru dintre protecţie şi libertate, fie (1) în condiţii de supraprotecţie, care infantilizează, ori (2) într-o situaţie de subprotecţie ce-i solicită nişte resurse pe care nu le are încă. Asemenea experienţe, precum şi altele pe care le vom discuta, contribuie la acel tip de sine şi de respect de sine care se va dezvolta în timp.
Antecedentele respectului de sine
Unele dintre cele mai bune cercetări efectuate de psihologi în privinţa respectului de sine sunt cele din domeniul relaţiilor copil-părinte. Un exemplu este studiul lui Stanley Coopersmith, intitulat Antecedentele Respectului de Sine. Obiectivul lui Coopersmith era acela de a identifica cele mai frecvente comportamente parentale apărute în cazul copiilor la care s-a dezvoltat un respect de sine sănătos. Coopersmith n-a descoperit nici o corelaţie semnificativă cu factori cum ar fi: bunăstarea familiei, nivelul educaţiei, zona geografică, clasa socială, ocupaţia tatălui sau prezenţa permanentă a mamei acasă. Ceea ce a constatat ca fiind semnificativ a fost calitatea relaţiei dintre copil şi adulţii importanţi din viaţa sa.
Mai precis, Coopersmith a constatat că există cinci condiţii asociate cu un respect de sine ridicat la copii, şi anume:
1. Copilul resimte o totală acceptare a gândurilor, sentimentelor şi valorii persoanei sale.
2. Copilul funcţionează într-un context de limite clar definite şi obligatorii, care sunt corecte, non-opresive şi negociabile. Copilului nu i se acordă o "libertate" nelimitată. Ca urmare, el are senzaţia de securitate; trebuie să existe o bază clară de evaluare a comportamentului său. Mai mult, limitele presupun în general nişte standarde ridicate, precum şi încrederea că el le va atinge. Drept urmare, copilul de obicei chiar realizează acest lucru.
3. Copilul trăieşte sentimentul demnităţii propriei persoane ca fiinţă umană. Părinţii nu folosesc violenţele, umilinţele sau ridiculizările ca să-l poată controla şi manipula. Ei iau în serios nevoile şi dorinţele copilului, indiferent dacă pot sau nu să le satisfacă la un moment dat. Părinţii sunt dispuşi să negocieze regulile din cadrul familiei în interiorul unor limite bine trasate. Cu alte cuvinte, autoritatea şi nu autoritarismul este ceea ce funcţionează bine.
Ca expresie a acestei atitudini generale, părinţii sunt mai puţin înclinaţi spre o disciplină de tip punitiv (şi chiar necesitatea unei discipline punitive scade), tinzând mai degrabă să răsplătească şi să consolideze comportamentul pozitiv. Ei se concentrează mai mult asupra a ceea ce urmăresc să obţină decât asupra a ceea ce doresc să evite, deci asupra pozitivului şi nu a negativului.
Părinţii manifestă interes faţă de copil, faţă de viaţa lui socială şi şcolară, şi sunt în general disponibili pentru discuţii atunci când copilul doreşte acest lucru.
4. Părinţii menţin nişte standarde ridicate şi se aşteaptă la lucruri foarte bune în ceea ce priveşte comportamentul şi performanţele copilului. Atitudinea lor nu este una de tipul: "merge şi aşa". Ei aplică nişte standarde morale şi de performanţă pe care le transmit într-un mod plin de respect şi bunăvoinţă şi non-opresiv; copilul este provocat să fie cât mai bun posibil.
5. Părinţii înşişi tind să se bucure de un înalt nivel al respectului de sine. Ei modelează eficacitatea sinelui şi consideraţia faţă de sine. Copilul dispune de exemple vii a ceea ce are el nevoie să înveţe.
După ce explică asemenea antecedente ale respectului de sine constatate în studiul său, Coopersmith continuă: "Trebuie să observăm că nu există efectiv tipare de comportament parental sau atitudini parentale care să fie comune tuturor copiilor cu un înalt respect de sine".
Această ultimă observaţie subliniază faptul că, singur, comportamentul parental nu influenţează decisiv asupra dezvoltării psihice a copilului. în afară de unele situaţi în care cea mai mare influenţă asupra vieţii unui copil o deţine un profesor, un bunic sau un vecin, factorii externi nu reprezintă decât o parte, niciodată întregul problemei, aşa cum am subliniat în mod repetat. Noi suntem cauze, nu simple efecte. Ca fiinţe a căror conştiinţă este volitivă, începând din copilărie şi continuând cu întreaga viaţă, facem alegeri, luăm hotărâri care au consecinţe asupra tipului de persoană care devenim şi asupra nivelului de respect de sine pe care îl atingem.
A spune că părinţii pot să faciliteze sau să îngreuneze dezvoltarea unui respect de sine sănătos la copil înseamnă a afirma că părinţii pot să faciliteze sau să pună piedici unui tânăr în a învăţa cele şase practici si în a le asimila, astfel încât acestea să devină parte naturală şi integrantă din viaţa sa. Cele şase practici asigură un standard pentru evaluarea politicilor parentale: aceste politici încurajează sau descurajează conştiinţa, împăcarea cu sine, responsabilitatea faţă de sine, autoafirmarea, urmărirea obiectivelor şi integritatea? Asemenea politici ridică sau scad probabilitatea ca un copil să înveţe comportamente care să susţină respectul de sine?
Caracterul esenţial al siguranţei şi ocrotirii
Începându-şi viaţa într-o stare de totală dependenţă, copilul nu are nici o altă cerinţă fundamentală - în ceea ce priveşte comportamentul parental - decât siguranţa şi ocrotirea. Acest lucru presupune satisfacerea nevoilor psihice, protejarea faţă de mediu şi îngrijirea elementară sub toate aspectele evidente. Acest lucru impune crearea unui mediu în care copilul să se simtă iubit şi ocrotit.
În acest context se poate desfăşura procesul de separare şi individualizare. O minte care mai târziu va învăţa să aibă încredere în sine poate să apară de pe acum. O persoană cu un sentiment dezvoltat al limitelor poate începe să se dezvolte.
Pentru ca un copil să înveţe să aibă încredere în celelalte fiinţe umane şi, ca urmare, să capete convingerea că viaţa nu îi este ostilă, bazele se pun chiar de la acest nivel.
Desigur, nevoia de siguranţă şi ocrotire nu se limitează numai la primii ani de viaţă. Sinele este încă în formare în timpul adolescenţei, iar o atmosferă familială de haos si anxietate poate pune obstacole grave în calea unei dezvoltări normale.
Lăsând la o parte posibilitatea unei traume la naştere, avem de-a face aici cu doi factori. Primul este legat de circumstanţele obiective ale mediului şi de tratamentul de care respectivele persoane s-au bucurat în copilărie. Cel de-al doilea se referă la problema unei predispoziţii înnăscute de a trăi anxietatea: pragurile unor anumiţi indivizi sunt categoric mai joase decât ale altora, astfel încât ceea ce nu este traumatic pentru un copil poate să fie astfel pentru altul.
Teroarea poate să fie legată de un tată violent, de o mamă "cu toane", imprevizibilă, cu tulburări emoţionale, de un membru al familiei ale cărui ameninţări pot stârni imagini ale unei torturi - o teroare de la care nu există scăpare şi care-l copleşeşte pe copil cu un sentiment insuportabil de neajutorare.
Cu cât teroarea copilului este mai mare şi cu cât ea este trăită mai devreme în viată, cu atât este mai grea misiunea de a construi un respect de sine puternic şi sănătos. A învăţa cele şase practici pe baza unui sentiment atotdevorator de neputinţă - neputinţă traumatică - este foarte dificil. Şi împotriva unui asemenea sentiment distructiv trebuie protejat copilul printr-un comportament parental pozitiv.
Ocrotirea prin atingere
Astăzi ştim că atingerea este esenţială pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. În absenţa ei, copilul poate să moară chiar dacă celelalte nevoi îi sunt satisfăcute.
Prin atingere trimitem o stimulare senzorială care ajută la dezvoltarea cerebrală. Prin atingere transmitem dragoste, grijă, confort, sprijin, ocrotire. Prin atingere stabilim contactul între o fiinţă umană şi alta. Cercetările au stabilit ca atingerea - cum ar fi masajul - poate afecta profund sănătatea. La un anumit nivel, acest lucru este cunoscut în mod intuitiv, deoarece în regiunile orientale ale lumii, masajul copiilor este o practică obişnuită. În Occident nu este aşa şi un posibil motiv ar fi atitudinea împotriva trupului, atitudine specifică religiei creştine.
Una din modalităţile cele mai puternice de a transmite dragostea de la părinte la copil este prin atingere. Cu mult înainte ca un copil să poată înţelege cuvintele, el pricepe atingerea. Declaraţiile de iubire fără atingere sunt neconvingătoare şi goale. Trupurile noastre tânjesc după realitatea fizică. Vrem să trăim faptul că persoana noastră este cea iubită – preţuită, îmbrăţişată - şi nu o abstracţie neântrupată.
Copiii care cresc cu o experienţă săracă în ceea ce priveşte atingerea poartă adesea cu ei o durere adâncă, durere ce nu dispare niciodată. Există un gol în grija pentru sine. "De ce n-am stat niciodată pe genunchii tatălui meu?" spun deseori oamenii. "De ce mama mi-a transmis o asemenea reticenţă - chiar dezgust - faţă de atingerea fizică?" Propoziţia nerostită este: "De ce nu m-au iubit suficient pentru a dori să mă ţină în braţe?" Şi uneori chiar: "Dacă nici părinţii mei n-au dorit să mă atingă, cum să mă aştept ca ceilalţi să facă acest lucru?"
Durerea unei asemenea privaţiuni din copilărie este greu de suportat. De obicei este reprimată. Conştiinţa se restrânge şi apare înceţoşarea psihică folosită ca strategie de supravieţuire pentru a face existenţa suportabilă. Se evită conştiinţa de sine. Şi adesea, acesta este începutul unui mecanism care funcţionează o viaţă întreagă.
Depinzând de alţi factori psihologici, în cursul vieţii pot apărea două feluri de reacţii la această privare de atingere. La un anumit nivel ele par opuse, deşi ambele exprimă alienarea şi ambele sunt dăunătoare respectului de sine. Pe de o parte, observăm la adulţi o evitare a contactului fizic cu alte fiinţe umane, o retragere în faţa întâlnirii cu o altă fiinţă umană, exprimând sentimente de teamă şi de nevrednicie; un eşec al autoafirmării, printre altele. Sau putem întâlni tendinţa spre promiscuitate sexuală, un efort inconştient de a vindeca rana produsă de foamea de atingere fizică, dar într-un mod care umileşte fără să rezolve, iar cele care suferă sunt integritatea şi consideraţia faţă de sine. Ambele reacţii îl izolează pe individ, lipsindu-l de un contact uman autentic.
Dragostea
Un copil care e tratat cu dragoste tinde să interiorizeze acest sentiment şi să simtă că persoana sa poate fi iubită. Dragostea se transmite prin exprimare verbală, prin acţiuni pline de afecţiune, prin bucuria şi plăcerea pe care le manifestăm faţă de simplul fapt că acel copil există.
Un părinte bun poate să transmită supărarea sau dezamăgirea fără să semnalizeze retragerea iubirii. Un părinte bun poate să-si educe copilul fără să facă apel la respingere. Valoarea unui copil ca fiinţă umană nu trebuie pusă în discuţie.
Dragostea nu este resimţită ca fiind reală dacă este legată mereu de performanţă, de aşteptările mamei sau ale tatălui, şi dacă este retrasă din când în când, ca mijloc de manipulare a ascultării. Dragostea nu este resimţită ca fiind reală atunci când copilul primeşte mesaje, mai mult sau mai puţin subtile, potrivit cărora: "Nu eşti suficient de bun".
Din păcate, mulţi dintre noi am primit asemenea mesaje. Poate că ai nişte posibilităţi, dar nu eşti acceptat aşa cum eşti. Trebuie să fii "reparat", "ajustat". Si poate, într-o zi, vei fi suficient de bun, dar nu acum. Şi vei fi suficient de bun numai dacă ne împlineşti aşteptările.
"Sunt suficient de bun" nu înseamnă "nu mai am nimic de învăţat şi nu mai am loc să progresez". înseamnă: "Mă accept ca valoare aşa cum sunt". Nu putem construi respectul de sine plecând de la "nu sunt suficient de bun". A transmite unui copil ideea că "nu eşti suficient de bun" înseamnă a-i submina respectul de sine îh chiar esenţa sa. Nici un copil care primeşte asemenea mesaje nu se simte iubit.
Acceptarea
Un copil ale cărui gânduri şi sentimente sunt acceptate are tendinţa de a interioriza reacţia şi de a învăţa împăcarea cu sine. Acceptarea se transmite nu prin aprobare (ceea ce nu este totdeauna posibil), ci prin ascultarea şi atenţia acordată gândurilor şi sentimentelor copilului; nu prin pedepsire, ceartă, predici, psihologizare sau insulte.
Dacă unui copil i se spune în mod repetat că nu trebuie să simtă asta, că nu trebuie să simtă cealaltă, el este încurajat să-şi nege şi să-şi respingă sentimentele sau emoţiile numai ca să facă pe plac părinţilor sau să-i împace. Dacă expresiile fireşti de entuziasm, supărare, fericire, sexualitate, dor şi teamă sunt tratate ca inacceptabile, greşite sau păcătoase, ori neplăcute într-un fel sau altul pentru părinţi, copilul poate să-şi renege şi să-şi respingă tot mai mult sinele numai ca să aparţină, să fie iubit, să evite teroarea de a fi abandonat. Nu venim în sprijinul dezvoltării copilului dacă facem din renegarea de sine preţul iubirii noastre.
Puţine sunt atitudinile părinţilor care pot să ajute atât de mult la dezvoltarea sănătoasă a copilului cum este cea prin care caracterul, temperamentul, pasiunile şi aspiraţiile copilului sunt acceptate, indiferent dacă părinţii le împărtăşesc sau nu. Ar fi extrem de nerealist să ne închipuim că părinţii se bucură de orice act de autoexprimare al copilului. Dar acceptarea, aşa cum a fost descrisă în această carte, nu necesită bucurie sau plăcere si nici aprobare.
Un părinte poate fi sportiv, iar copilul poate să nu fie - sau invers. Un părinte poate fi artist, iar copilul poate să nu fie - sau invers. Ritmurile naturale ale unui părinte pot fi rapide, iar cele ale copilului pot fi lente - sau invers. Un părinte poate fi ordonat, iar copilul poate fi haotic - sau invers. Un părinte poate fi extrovertit, iar copilul poate fi introvertit - sau invers. Un părinte poate fi foarte sociabil, iar copilul mai puţin - sau invers. Un părinte poate avea spirit competitiv, iar copilul poate să nu aibă - sau invers. Dacă sunt acceptate diferenţele, respectul de sine se poate dezvolta.
Consideraţia
Un copil care se bucură de consideraţie din partea adulţilor tinde să înveţe consideraţia faţă de sine. Consideraţia se transmite prin abordarea unui copil cu politeţea care se acordă în general adulţilor. (Aşa cum observa psihologul pediatru Haim Ginott, dacă un musafir aflat la noi în vizită varsă o băutură pe masă, nu-i spunem: "Vai, ce neglijent eşti! Ce-i cu tine?" Şi-atunci de ce considerăm că asemenea afirmaţii sunt potrivite pentru copiii noştri, care sunt mult mai importanţi pentru noi decât musafirii? Sigur că ar fi mult mai potrivit să spuneţi copilului ceva de genul: "Ai vărsat paharul. Vrei să aduci nişte şerveţele din bucătărie?")
Îmi amintesc faptul că un cunoscut mi-a spus odată: "Tatăl meu vorbeşte cu oricare şofer de autobuz mai frumos decât mi-a vorbit mie vreodată."
"Te rog" şi "mulţumesc" sunt cuvinte care denotă demnitate - atât pentru vorbitor cât şi pentru ascultător.
Părinţii trebuie să fie avertizaţi: "Fiţi atenţi ce spuneţi copiilor voştri. S-ar putea ca ei să fie de acord cu voi". Înainte de a numi un copil "tâmpit", "neândemânatic", "rău" sau "ratat", puneţi-vă întrebarea: "Aşa vreau eu să se considere copilul meu în sinea lui?"
Dacă un copil creşte într-o casă în care fiecare îi tratează pe ceilalţi cu o politeţe firească, binevoitoare, el va învăţa principiile care se aplică atât sieşi cât şi celorlalţi. Consideraţia faţă de sine şi de ceilalţi se simte în acest caz ca ordine firească a lucrurilor - ceea ce şi este.
Faptul că ne iubim copilul nu garantează că automat îl şi respectăm. Scăpările conştiinţei sunt totdeauna posibile, indiferent cât de iubitoare ar fi sentimentele noastre.
Subiect: Sinele – importanţa părinţilor în dezvoltarea copilului (Citit de 3962 ori)