Repetabil negru

[goeteri]

S-a răspândit soarele-n geamuri din ferestre
pătate-n bej-gălbui, infipte-n întuneric
ce învăluie culoarul întins printre căpestre,
simțite-n tropot orb, de-auz, în teamăt sferic.

E-un cor de broaște-n rut pe heleșteu-n luciu
ca un metal cu lustru, din când în când oglindă,
ce sparge-n clipocit și muște-n pont de astuciu
zburlesc în zborul scurt... O undă, lin colindă.

În sus e-un negru pal c-un nasture de lună
și găuri mici, cum perle, de-o ojă sidefată
zdrențuiesc purul lai, ce poți să-l ții în mână
și să-l zdrobești în pumn, să-și scurgă seva toată.

Și gândul trece vis, în spatele luminii,
în carourile încinse de-un neștiut mister,
ce se consumă-n tern, trupul în prag ruinii,
ce-o ține încătușată; o noapte... în efemer...

... Soare ce iar se ascunde și negru-i iar eter,
deci totu’ e și veșnic și pururi scurt... Oh, cer!
16.06.2012