resemnat, înghit energizante
încerc în versuri să-ţi cer mâna
să schimb cuşca cu îmbrăţişare,
vreau să uit
şoaptele trecătoarelor
vrăjite de sindromul fiinţei umane,
clipă după clipă
crezând nemurirea
dar simţind doar trecerea –
port după mine o coajă de măr
plină de milă şi spaimă,
o dorinţă de a simţi ca om
de a simţi ceva,
altceva decât ura
pentru bătăile inimii,
pentru orgasmul clipei neutre
din care s-au născut
neamuri de om...
înghit energizante
cu gust de mii de ani lumină,
căi galactice furişate în sindroul uman...
las embrionul divin să-şi termine menirea
să nasc epopei
cu gust de fericire
nu sunt poet
nu-mi cereţi să renunţ la crezul durerii...
mă grăbesc să aştern
pergamentele unei noi iubiri
continuând creola despărţire:
nisip - cale lactee
în groapa dintre stele
sunt poet
unde El îmi cere iertare
că a uitat de mine...
culeg oseminte fragile de nuntă
căci cel uitat cerşind să ierte
e om, se simte om...
nu e poet... iubeşte...