Fluturii, aceste aripi de flori
pe care le vedem zburând adeseori
alergând ziua după soare
iar noaptea orbecăind pe lângă felinare
(mai bine zis pe după becurile chioare),
îşi caute iubirile de-o zi,
cum nu prea vedem a se pomeni
decât arareori pe-aicea, pe la noi,
unde fluturii umani umblă doar după… "nevoi"
cât e noaptea de lungă
să se sature, să le ajungă
(fiind "fluturi de noapte" - cum bine le zici
cu inspiraţie, ceva mai sus, aici).
Păi, fluturii-fluturi, carevasăzică,
nu-s proşti de pică,
adică
să spere ei s-ajungă la stele
când ştiu bine că n-au ce face cu ele,
ferească Ăl Sfânt!
(asta ai zis-o doar aşa, dusă de vânt,
să mă ameţeşti pe mine
ori poate şi mai bine
să mă faci mat
sau mat-pat,
ce dracu'!).
Lasă că-mi cunosc eu veacul:
Fluturii ăştia de zboară nu fac altceva
decât aproximativ cam aşa:
se înşeală între ei
luând florile drept fluturei,
ori câte-un alt fluturaş
drept aeroport pe vreun făgaş,
şi tot aşa vreo fluturiţă -
vreo neajutorată copiliţă -
- zic ei - să se odihnească niţel
pe spinarea-i, destul de uşurel…
Păi, n-ai să vezi niciodată
o cămilă îndrăgostită de-o girafă -
căci după cum ştii şi tu nişte verbe,
puse cap la cap prin proverbe,
nu se ceartă, aşadar nu se caută
(poate şi pentru vreo cinstită laudă)
decât cerşetor pe cerşetor,
şi senator pe senator -
ca să nu spun că şi ăştia-şi vorbesc
pe tăcute, ca tot neamul fluturesc.
În nici un caz aşa cum vorbesc eu cu tine
despre fluturi, şi numai de… bine.