O D Ă
(în metru antic)
Oare-nţelegi tu, dulce trestioară,
cum ai fulgerat adânc sub fruntea mea
ca într-un templu-nalt de rugăciune
pierita-mi linişte -
minune?
Când îmi lipseşti poeme-ţi scriu, iubito,
şi-n mintea-mi te asemăn c-o zieiţă:
păşeşti uşor, eşti toat-o adiere
de vis
şi mângâiere.
Când vii-nainte-mi, simt încet, cu ciudă,
cum farmecele tale de mică vrăjitoare
mă strâng cu laţul lor, întins de tine,
şi ard,
vezi bine.
Ai ochi frumoşi - şi ştii că eşti frumoasă!
Oglinda-ţi spune drept: eşti Nausicaa -
ingenua cea pururi fără vină,
eşti unică,
divină.
Şi sufletul tău bun e o comoară.
Nu-l risipi în dăruiri deşarte
căci nu te preţuiesc cum se cuvine
nici cel ce pleacă,
dar nici cel ce vine.
Şi totuşi, tu eşti Steaua mea cuminte
care mă arde cu tristeţe pură
şi-mi freamătă în sânge caldă, gravă
dorinţa,
deci otravă…
Subiect: ODĂ (în metru antic) (Citit de 2391 ori)