Sfintele icoane (idolatrie?)

[DIANA]

Revin, cu riscul de a fi agasanta: unde scrie si cine scrie ceva in sprijinul icoanelor? Stie cineva vreo teorie care sa le justifice prezenta in biserici? Presupuneri se pot face, insa as vrea ceva concret. Pana acum am aflat ca icoanele tin loc de prezenta in carne si oase a unuia sau altuia din cei la care ne inchinam. Insa...in fond icoanele sunt, asa cum spune si viulian, doar rodul imaginatiei unui om, al artistului.
Daca adevarata credinta se afla in sufletul nostru, de ce avem nevoie de ceva exterior care sa ne aduca aminte ca cineva acolo sus ne iubeste?

Daca ati fi  intrebati clar" "s-ar pierde credinta voastra daca nu ar exista icoanele?" cati ar raspunde "Da! Fara icoane, nu as mai avea putere sa cred!"? Si atunci, intreb din nou, la ce sunt folositoare icoanele?!

[viulian]

Parerea mea e ca icoanele (ca si alte simboluri religioase) au fost initial menite pentru a declansa starea de rugaciune. Omului ii este foarte greu sa treaca de la starea cotidiana de agitatie, munca, responsabilitati, griji, la starea de compasiune si iubire, la starea religioasa.

Initial probabil (iar e presupunerea mea) nu toata lumea avea casa ticsita de icoane; ele erau folosite exclusiv de preoti - si date drept exemplu celor care ascultau la cat de utile sunt pentru "a ajunge la Dumnezeu", pentru a te ruga... Si in timp a aparut o migrare a simbolurilor religioase din biserici catre casa omului, pierzandu-se insa semnificatia de declansator al starii de rugaciune. S-a trivializat rolul, si au devenit, pentru unii, doar un obiect de decor caci pazeste casa/masina, pentru altii doar un loc unde proiecteaza ideea lor personala despre Dumnezeu (dar fara sa treaca in starea de compasiune/iubire/rugaciune).

Probabil fara icoane este mai greu sa treci in starea de rugaciune. Cati ar mai putea sa puna grijile cotidiene deoparte, fara ceva care sa ii ajute sa faca trecerea, care sa le aminteasca de trecere, si de starea normala a lucrurilor ? Ar uita! Si-ar aduce aminte foarte rar.

Apropos de asta, chiar stau si ma gandesc... marii filozofi ai lumii s-au format (de fapt cea mai mare dezvoltare spirituala din istoria omenirii) in medie acum 2000 de ani. Pai sa-i vad eu pe alde Platon avand Internet nonstop, mall-uri peste mall-uri gemand de tehnologie, de laptopuri care se dau la rate cu buletinul, sau fiind nevoiti sa faca zilnic rapoarte cu ce s-a lucrat, cat progres s-a facut, cate probleme s-au rezolvat, sau avand teatre la mai fiecare colt de strada, si discoteci pana la 6 dimineata, si masini V16 cu 1000 de cai putere, ce fac suta sub 3 secunde... Sa-i vad eu acum!

Au o utilitate icoanele, dar fara sa pui acolo toata incarcatura afectiva, toate ideile personale despre ce e Dumnezeu. Daca cineva l-ar cunoaste deja pe Dumnezeu in totalitate, nu si-ar mai pune intrebarea cu "ce rol au icoanele?". Si foarte multi il pun pe Dumnezeu in icoana, cand nici macar nu stiu Adevarul. Asta este autoamagirea... Prejudecata e mai puternica decat Adevarul.

Dar oamenii continua sa se agate de fiecare mic simbol care este de fapt un reper afectiv al lor. Nu ai cum sa il iei, sau cum sa le demonstrezi ca se inseala, fiindca le-ai strica echilibrul afectiv. Si vor refuza gestul...

Deci, tot fiecare pe cont propriu cum poate.

[viulian]

Si discutand cu o amica, despre problema aceasta a icoanelor, s-a ivit urmatoarea intrebare (sau constatare cumva).

Daca te folosesti de icoana ca sa te interiorizezi, deci cumva ca o unealta.. in caz ca se sparge icoana, te sperii ?

Adica daca te folosesti de un ciocan, bati un cui, si se rupe ciocanul... te duci frumos iei altul si continui de unde ai ramas.
Sau daca se rupe un scaun in casa, se descleiaza, il lipesti frumos cu aracet si mai tine cativa ani. Si tot asa.

Dar icoana, cand se sparge, de ce sperie ?
Presupunerea mea este ca e un lucru in 2 pasi:
1. presupui ca Dumnezeu (sau un sfant) priveste de acolo din icoana.
2. presupui ca avertizeaza de rau.

E undeva descris acest comportament, in Biblie ?

Revenind, un link interesant este aici: http://biserica.org/Publicatii/1998/NoI/04_index.html

[DIANA]

Am citit articolul recomandat cu destul de multa atentie. E parerea unui om, a unui preot, chiar, si o respect ca atare desi e destul de usor de combatut cu ajutorul parerilor altor oameni ai altor biserici.

Cu riscul de a se considera ca am cazut in gnosticism, voi continua sa cred ca Dumnezeu nu se foloseste de lucruri materiale pentru a-si infaptui minunile, pentru a-si dovedi existenta, dragostea si maretia, decat in ocazii exceptionale. O dovedesc marile religii ale lumii: Iudaismul si Crestinismul. Evreii au fost singurul popor care a avut legea clara "Sa nu ai alti dumnezei inafara de mine!" si nici nu au, nici in ziua de azi, decat un dumnezeu.
Crestinii, mai slabi, au avut nevoie de un miel care sa ii intoarca la credinta. Dar era un Dumnezeu din Dumnezeu care s-a intors in Dumnezeu!
Daca era nevoie de dovezi materiale,  cu siguranta ar fi fost lasat trupul lui Isus pe pamant ca dovada clara si de necontestat a existentei Lui. Asa cum Allah a lasat trupul lui Mahomed, asa cum exista mormantul lui Buddha. Crestinismul nu avea nevoie de asemenea dovezi. Faptul ca azi oamenii se agata de icoane, statui, etc. e un regres extraordinar al credintei. Iar daca Dumnezeu are nevoie de aceste lucruri, e tot din vina decaderii noastre.
In alta ordine de idei, lucrurile pomenite in articolul mentionat nu au menirea de a-l substitui pe Dumnezeu, de a-i fi un surogat, asa cum se poate intelege la un moment dat. Dumnezeu nu a poruncit sa fie facut chivotul legamantului pentru ca prin el sa infaptuiasca minuni, si astfel sa arate ca El este si ca El poate! Asa e si cu celelalte lucruri. Iar daca a ales sa faca minuni prin ele, e, repet, datorita necredintei oamenilor si a imensei Lui iubiri fata de noi.  Nu acelasi lucru se poate spune despre icoane, care au din start rolul de mijlocitor si chiar un fel de inlocuitor material al lui Dumnezeu.
De ce se sperie oamenii cand se sparge o icoana? Tocmai pentru ca, asa cum spune si viulian, le place sa creada ca in ea se ascunde o divinitate. Dar, de fapt, e numai un idol mut si neputincios.
Voi reveni.

[Bke]

Si eu zic ca ai perfecta dreptate.Eu consider lucrurile materiale inutile ca sa imi arat dragostea fata de dzeu.Doar un gand de al meu pentru el e mai mult decat sa pup nu stiu ce icoana ca asa zice obiceiul.De aceea sunt considerat eretic, e drept? eee materialismul asta...

[Laudinha]

  Fiecare poate sa se inchine la ce vrea...,parerea mea ,dar sa nu uitam ca una dintre cele zece porunci zice:    "Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor cari sint sus in ceruri, sau jos pe pamint, sau in apele mai de jos de cit pamintul .Sa nu te inchini inaintea lor, si sa nu le slujesti"
Exod 20: 1-17

[sunshine]

 Asa gandesc si eu.Doar Dumnezeu a spus ca este pretutindeni.De ce trebuie sa sarutam niste poze, sa ne inchinam la imagini?Poate pacatuiesc dar sunt foarte nedumerita.Eu sunt o persoana f credincioasa si simt ca am o legatura cu Dumnezeu si ma ajuta tot timpul.Imi este , totusi, jena sa-mi intreb duhovnicul despre aceasta nelamurire.Sa nu-si faca o impresie gresita.Poate ma ajutati voi si imi deslusiti misterul.Cine a pictat primele icoane, de unde au aparut chipurile sfintilor?

[Lady Allia]

Eu consider ca aceste lucruri sunt doar niste ritualuri pe care oamenii bisericii le-au creat in timp. Sunt multe obiceiuri care nu au absolut nimic in comun cu credinta, cu atat mai mult cu cat unele din ele il discrediteaza tocmai pe D-zeu in fata oamenilor si ridica biserica. Biserica ar trebui sa fie acel lacas de cult unde mergem sa ne rugam, unde mergem sa ne deschidem sufletele si sa avem un duhovnic in care sa stim ca putem avea incredere, dar din pacate nu este asa.
Biserica a creat obiceiuri, dar eu consider ca le-a creat pentru ca la un moment dat chiar oamenii simteau nevoia sa vada si sa atinga ceva, ca si cand nu ar fi fost deajuns sa simta...sa invete ca adevarata credinta este in suflet.
Eu consider ca nu avem nevoie de icoane si statui ca sa vorbim cu D-zeu...EL este peste tot...trebuie doar sa stim sa IL gasim si atunci cand IL gasim trebuie sa fim noi insine...fara perdea si fara meschinitati...atat.