NIMENI

[George Ene]

Nimeni

Fiţi buni, vă rog,
şi răspundeţi-mi la o întrebare
…încuietoare:
Aţi văzut vreodată pe nimeni
uitându-se la cineva?
Nimeni nu se uită la nimeni,
pentru că nimeni nu există.
E cea mai nefericită invenţie
a Limbii Române.
Pe scaun poţi sta,
dar pe nimeni ba.
Spre Marte poţi zbura
(când va veni vremea),
dar spre nimeni ba.
În Catedrala Neamului poţi intra
(când se va ridica),
dar în nimeni ba.
Nimeni îţi spui când ai
pantaloni cu… n-ai
şi-o faci pe niznai:
că de unde să ai
când eşti ditamai
Nimeni?
Cel ce semnează NIMENI
e atât de cineva,
încât nu dă un ban
pe mutra sa,
pentru că, vedeţi bine,
omul se ştie pe sine
că e nimeni.
Or, dacă-i nimeni
e clar că e nimic:
n-are nici buric,
ori, poate că-i atât de mic
încât se pierde
în praf şi pulbere,
ca spuma în bere.
Dă-mi un nimeni
să-ţi dau pasărea din gând
şi norul care vine la rând.
Nimeni n-am, nimeni găsesc –
ce să vă mai povestesc.
Luaţi, totuşi, aminte
că Nimeni e băiat cu minte:
că el, drăguţul, ne dă veste
c-a fost cineva, dar nu mai este,
că s-a retras
şi-acum n-are… glas.
Cum dracu’ să mai fie
când nu-i nici stafie,
ci doar o vorbă-n pustie?
O fi vreun bolând
şoricel plăpând
de băcănie,
dracu’ ştie!

Primeşte omagiile mele,
Domnule Nimeni!
– ziceam acum ceva timp
intrat, pe căldura asta,-n anotimp,
adresându-mă vântului
cu şoapta cuvântului
fără acoperire –
despre umbra fără pomenire,
cu obrazul nonsubţire,
lipsit de simţire…

Asistentul Office
din Word,
cu chipul lui de agrafă,
gata-n orice clipă de gafă,
mi-a făcut cu ochiul:
“Nimeni apare de la sine
şi dispare de cum vine.
Bucură-te, că asta-i bine!
Dar întristează-te
că ăla de-şi zice Nimeni,
nu e chiar fitece nimeni
şi dă cu toporul,
iar apoi îşi ia zborul!”