"Aşadar, majoritatea lucrărilor şi a teoriilor filozofice încearcă elucidarea şi înţelegerea conceptului de condiţie umană. Acest concept a apărut în momentul în care omul a reuşit să se vadă pe el însuşi şi a realizat că majoritatea lucrurilor se rezumă la acţiunile şi faptele sale. Astfel, în antichitate, la vechii greci acest concept, alături de cele legate de libertate, democraţie, cunoaştere, logică, etc… erau discutate în vestitele pieţe publice numite agora, termen preluat ca un simbol al deschiderii omului spre cugetare şi filozofie.
Deci pentru a defini, sau mai bine spus pentru a înţelege conceptul de condiţie umană trebuie să ne înţelegem şi să ne vedem pe noi, dincolo de relaţionarea pe care o avem în societate.
OMUL – conform filozofiei existenţialiste, ocupă un loc privilegiat în univers. Pragmatismul consideră că omul se află pe câmpul de război al judecăţilor, alegerilor şi deciziilor. O apropiere de universul interior uman o are un reprezentant marcant al filozofiei clasice germane – Immanuel Kant care în lucrarea sa „Critica raţiunii pure” (1781) schimbă optica tradiţională şi porneşte pe o analiză critică a capacităţii de cunoaştere a omului.
Dar cea mai amănunţită încercare de explicare a condiţiei umane este reprezentată de teoria psihanalitică a medicului vienez Sigmund Freud, care la graniţa dintre psihologie şi filozofie, încearcă o „disecare” a psihicului uman în căutarea adevărului despre om. Asupra acestui aspect – ce este omul – mă voi opri şi voi încerca să înţeleg, de fapt, cine sunt eu, ca om.
De la începuturi, majoritatea filozofilor s-au întrebat cine este omul sau ce este el. Această întrebare persistă în inconştientul nostru, iar când aceasta iese la suprafaţă, de multe ori nu este acceptată. Dar v-aţi gândit puţin la esenţa ei?
Cine sunt?
Cred că din superficialitatea care caracterizează omul am dat răspunsuri evazive bazate ori pe teoria evoluţionistă a lui Darwin sau prin apelarea la religie. Dar am mers vreodată în profunzime, dincolo de realitatea anatomică ce ne deosebeşte şi renunţând pentru un timp la titulatura de Creaţie a Domnului.
Să vedem înăuntrul nostru şi să încercăm deschiderea unor uşi care oferă accesul spre episoade din existenţa noastră.
Conform lui J. P. Sartre, în lucrarea sa “L’Etre et le Neant”, existenţa naturală, în sine este inertă, imuabilă, lipsită de contradicţii şi devenire. Omul nu are modul de a fi al lucrurilor, ci el este ceea ce se face; existenţa pentru sine (proprie umanului) se defineşte ca „fiind ceea ce ea nu este şi ca nefiind ceea ce este.”
Într-un cuvânt, omul este situat sub semnul creaţiei de sine, concepând libertatea ca dimensiune definitorie, prin care omul, operând alegeri succesive, îşi modelează propria esenţă . " - text preluat
Subiect: Filosofarea filosofiei... (Citit de 5572 ori)