..."să respir viaţă"

[Lady Allia]

...poate într-adevăr nu am să ştiu..., nu am să pot să descriu atâtea lucruri, oameni, zâmbete...câte mi-aş dori...
...poate într-adevăr nu am nici un talent anume...poate însă dragostea pe care o simt faţă de cel iubit...faţă de copilul meu încă nenăscut...faţă de oameni nu se poate descrie...poate cuvintele ştiu cu adevărat să tacă...să se închine..., dar nu ştiu simt câteodată, aşa, ca un gând nebunesc, ca o obsesie că...POT...!!! Pot să fac asta! Pot să descriu ce iubesc...pot să descriu fiecare om..., fiecare zâmbet..., lacrimă..., răsărit... prin culorile sufletului meu...
...nu va fi un tablou nedescris încă...nu va fi un cucubeu perfect...nici măcar nu va fi poate un curcubeu reuşit..., dar va fi măcar o încercare de a picta prin sufletul meu un curcubeu...
...am încercat până acum zeci de ciorne...zâmbesc!...zâmbesc pentru că nu am ajuns la capăt cu niciuna şi nu am nici un final...pentru că nu vreau să fiu aşa...!...nu sunt omul transcrierilor!...îmi place să fiu spontană...să greşesc...să... aşa sunt eu! Păcat!?..., dar nu vreau să îmi transform gândurile...pe mine în ceva ce nu sunt...în ceva ce nu mă defineşte...în ceva ce nu îmi va aminti de mine...
...acum...vreau să scriu ca şi de obicei ceva frumos...poate nici nu îmi va ieşi şi iarăşi voi naşte zâmbete..., dar aş descrie ceva frumos... poate un răsărit?...poate un sentiment?...paote un om oarecare ce mi-a oprit sufletul câteva clipe în trecere?...poate aş vrea să vorbesc despre ceva spectaculos?... cea mai spectaculoasă "întâmplare" ce mi-a trecut acum prin minte e...viaţa!
...dar, singura mea problemă e că...nu pot să încep să scriu nimic despre viaţa mea...pur şi simplu nu am auzit-o...viaţa mea nu îmi bate în piept...nu ticăie odată cu timpul...nici măcar nu ştiu de unde să încep...!!!
...privesc prin mine în timp...timpul meu uneori se scurge înapoi...şi totul pare asemeni unui film voalat dintr-un aparat vechi şi prăfuit... îmi vine să plâng!..., dar nu vreau să îmi amintesc de timpul în care până şi plânsul îmi era interzis şi îndesându-mi un prosop pe faţă...urlam în mine...să nu mă audă ecoul meu şi să vină înapoi... îmi vine să urlu...!!! ...habar nu am unde am învăţat să ţip prima dată când "s-a născut" viaţa mea...
...ar fi normal să fi fost atunci...în cămăruţa aia de spital sub ochii mamei mele când medicul mă ţinea cu capul în jos şi-mi dădea palme ca să pot să învăţ "să respir viaţă"..., dar NU!... nu a fost atunci...mi-aş fi amintit cum am învăţat să trăiesc... atunci am învăţat doar să plâng prima dată..., atunci am învăţat să respir primii oameni..., atunci am învăţat să respir lacrimi..., minciuni...clişee!!!...am învăţat să mimez că respir..."viaţă"...
...de atunci am mimat să respir multe...nu vreau să le amintesc...toţi le respirăm... am învăţat să respir şanse..., dar nu am învăţat să le trag cu putere în piept...să le simt acolo înăuntrul vieţii mele lovindu-mă cu putere şi...atunci m-am trezit...m-am trezit în cădere încercând să mă prind de soare..., de cer..., de un zâmbet..., de meschina şi nenorocita aia de încredere pe care de abia dacă o mai puteam zări şi am încercat în toată disperarea mea să mă agăţ de ele...ironic...cu ce?... cu toată puterea din...viaţa mea!!!?
...poate..., dar spun poate...atunci în timp ce muream încet...am ţipat prima dată a "viaţă" şi am învăţat să mă nasc?... sau poate... vorbind despre viaţă...mi-am amintit că atunci în cădere viaţa mea a învăţat să respire prin iubire?..., iar acum îmi aminteşte că există prin...viaţă?... viaţa din viaţa mea?...
...poate ceea ce e defapt spectaclos este o zi oarecare...pentru mine ziua de 17... cand printr-o primă izbucnire din dorinţă de viaţă...un "bebel" plin de personalitate s-a încăpăţânat să îmi arate că...există...că fiecare bătaie de inimă a lui înseamnă "a respira viaţă"...şi înainte de a se naşte mi-a dat o lecţie importantă...mi-a arătat că eu trebuie să exist frumos, simplu, plină de iubire...deoarece chiar dacă curcubeele nu sunt perfecte el va trebui să înveţe să le privească...şi să se bucure de viaţă...

[crocantzel]

A trebuit sa mor de multe ori pana sa-mi dau seama ce e viata. De fapt nici acum nu stiu bine CE anume e. Stiu doar ca merita traita. O traiesti cum stii si cum inveti. Cand esti tanar o traiesti cum ai fost invatat, iar daca nu reusesti sa-ti creezi mai tarziu propriul stil ajungi un ilustru necunoscut care a trait in umbra. Eu sunt un om cu multe fete. A trebuit sa invat sa-mi fac cate o personalitate pentru fiecare situatie prin care am trecut. Nu mai conteaza ce se intampla, stiu sa-mi ascund durerea. Nici ochii nu ma mai tradeaza. Poate e bine, poate nu. Cine poate sti?? Stiu doar ca sunt pregatit sa respir toate mirosurile pe care viata mi le poate oferi. CU exceptia mirosului de tamaie de la capataiul mame. Mi-e tare frica de acel moment. Il visez de cateva luni incoace, SI MI-E FRICA!!! Asta-i urmatorul hop pe care nu stiu cum sa-l trec.

In rest ce e viata? Cum a zis Lady Allia: o minune. Ori stiintific, ori religios, tot minune e. Cum spunea si De Niro in filmul One Upon a Time in America: In viata la un moment dat nu ne mai raman decat amintirile, pielea se zbarceste, verigheta se pierde si nu mai ramanem decat cu un colt de memorie, undeva, daca avem grija de el cu timpul.