E-asa de greu amurgul cu zarea-nsângerata,
Ca-n parc sub teii-n floare ce gem înnabusit
Se-ncheaga unde groase de miere-mbalsamata,
Si-atât de-apasatoare tacerea-mpurpurata
Ca simt cum plânge-n mine ceva nedeslusit.
Melancolia face în pieptu-mi sa tresalte
Neîntelese doruri, în vreme ce-atipind
Fiinta mea de astazi, în locu-i rasar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc marturisind.
Umbroasa-le poveste mareata se-mpleteste
La murmurul ei sumbru plutind în departari,
Nostalgica gândirea în voie-mi pribegeste
Si nesfârsit de trista, se pierde, se topeste
Într-un noian albastru de mistice visari...
Din crudele catuse, ce înca ma mai leaga,
De omeneasca fire treptat ma dezrobesc,
Înseninata mintea-mi începe sa-nteleaga,
Cu-amar dezgust, a vietii zadarnicie-ntreaga
Si, libera, straina de tot ce-i pamântesc,
Se-nvoalta, se-ntraripa, spre slavi semet se-avânta
Cutezatoare, grava, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurarii ce aprig ma framânta
Renasc cel de-altadata, acel ce nu-l încânta
Decât singuratatea, dar singur, totusi, nu-s.
Caci daca, dus pe gânduri, m-asez lânga fântâna
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme si-adast în umbra pâna
Când lin si molcom ziua cu noaptea se îngâna
În fluida oglinda, alaturi de-al meu chip,
În straveziu zabranic aievea se iveste
O tainica-aratare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-si atinteste
Iar glasu-i ca-ntr-o ruga, tremurator, sopteste.
De mult cunosc ispita acestei naluciri...
Întotdeauna dânsa ma mustra cu blândete:
- De ce-mpotriva firii hain te razvratesti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce lasi sa înghete
Jertfind trufiei sterpe senina tinerete?
Ia seama ca ea trece si n-o mai regasesti.
A-ti înfrâna încearca salbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu sovai!
Scaparea e-n credinta, nadejde si iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmeaza-le deci legea si nu te vei cai...
- Taci, îi raspund, mai scumpa îmi e a mea durere,
Prin ea spre-ntelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasa daca sufer, când sufer în tacere,
Când nu cârtesc, nu blestem si nu cer mângâiere,
Când nu ma-ncred în nimeni si nu cred în nimic!
Iubirea e robie; tradarea - umilinta;
Nadejdea? ce-mi ramâne a mai nadajdui?
Precum în nepasare traiesc fara credinta
Voi sti deopotriva sa mor fara cainta,
Chiar clipa ce-a din urma o voi dispretui.
Cât mai curând ea vie, aduca-mi alinarea
De veci si voi primi-o netulburat si mut -
Spre a putea respinge si-atunci înduiosarea
Goni-voi amintirea si voi chema uitarea
Sa-mi legene sfârsitul, al linistii-nceput.
Ca margini nu cunoaste pagâna-mi semetie,
Afara de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am razbunat printr-însa întreaga semintie,
Si sub calauzirea-i pasesc cu barbatie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...
Cu amagiri desarte si seci seninatatea
De tinzi sa mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar si-n pacea noptii îmi lasa voluptatea
De-a fi cu totul singur, reda-mi singuratatea...
Târziu usoara soapta, încet se stinge, iar.
Din ce în ce mai stearsa, ciudata aratare
Pe nesimtite piere din undele-argintii,
Când spelb si searbad cerul iar sângera la zare
Si, desteptând frunzisul, a diminetii boare
Îmi spulbera-ncântarea gradinilor pustii.
(autor necunoscut)
Subiect: singuratate (Citit de 2130 ori)
