NU se putea spune ca este un simplu om. Era el, domnul Muzicescu. Inalt, la vreo 33 de ani, cu niste brate impunatoare ale caror maini puteau vindeca durerea sufleteasca si ostoi dorul dupa intelegere. Ochii, de asemenea, patrunzatori. Oglinda a celorlalti, si nu a sa. Era angajatul domnului Hruber, bijutierul de pe strada Rasaritului.
In fiecare dimineata era urmarit din spatele perdelelor, sau de pe verandele caselor, cum se indreapta spre atelierul din care plecau tinere doamne sau cucoane impodobite cu obiecte frumos maiestrite de acele maini: rubine, smaralde montate in inele pandantive, cercei. Femeile se mandreau cu achizitiile, nestiind macar ca mana ce le oferea o imagine sociala corespunzatore, aveau harul de nimeni stiut pana atunci.
Trebuia sa il urmaresti pe domnul Muzicescu pana in strada Zorilor, cand trecea pe la bacania lui Condescu, in fata careia astepta cateva minute, ca mai apoi sa plece insotit de un barbat foarte solid, cu ochii cam bulbucati.
(e doar inceputul)
Subiect: ochii (Citit de 3616 ori)
