Priveam la mine şi nu vedeam decât o fiinţă pierdută în trecerea anilor, risipită printre multe eşecuri şi prea puţine bucurii, respinsă de unii, ignorată de alţii, acceptată de cei mai mulţi. Parcă şi bruma de valoare pe care credeam că o mai am, s-a lăsat strivită de torentele vieţii şi am devenit... ceva... un cameleon, totdeauna adaptat nevoilor şi cerinţelor celor din jur. Acest mimetism sufletesc m-a făcut să nu mai ştiu cine sunt... să mă pierd.
Ne lasam guvernati de teama, de teama de a fi ridicol, de a fi judecat, de a nu fi apreciat, de a fi respins, parasit... De a nu te ridica la inaltimea asteptarilor... Teama de a gresi... Si atunci ne blocam si... nu mai suntem noi insine ci ceea ce vor ceilalti, ceea ce credem ca ceilalti asteapta de la noi... Si ajungem sa nu mai stim cine suntem de fapt. Am uitat cu totul . Si apoi incepe cautarea... cauti in toate locurile, in toti oamenii, cauti sa te regasesti, sa te redefinesti... Ciudat de complicat, nu, cind ar fi mult mai simplu sa fi tu insuti de la inceput. Dar oricit am cauta, oriunde si-n oricine, nu ne vom regasi cu adevarat, decit in Cel ce ne-a creat, in Dumnezeu. Si sti de ce? Pentru ca Cel ce ne-a creat, a sadit in noi setea asta dupa divin, incit orice si oricit am bea, mereu vom inseta, pina vom bea din cupa pe care El ne-o ofera. Doar atunci nu ne va mai fi sete, doar atunci, sufletele noastre, ostenite de atita cautare, vor gasi odihna, gasindu-se pe sine in palma Celui care le-a creat.
Subiect: Pierdut din teama de „a fi”. (Citit de 3046 ori)