Nici atunci cand iti vei spune ca esti suficient de departe nu vei. Pentru ca inima ta inca va auzi glasul meu si nu uita, ne va uni acelasi cer. Nu e nimic mai dificil decat gandul ca pot fi fara sa am un scop indeajuns de maret si daca vei interzice acestei flacari sa arda in intunericul inimii mele negre atunci nu-mi ramane decat neantul. Poate ca de vina este, asa cum tu nu obosesti sa-mi repeti de parca a-i tine neaparat sa ma ranesti si nu inteleg de ce daca spui ca nu iti pasa de mine, ca eu ma las purtata de valul fragedei mele varste. Imi repeti ca nu sunt decat o visatoare si o aiurita care uita sa priveasca inainte, ca va mai intalni multe alte fiinte care o vor fascina si pe care le va iubi mai mult. Imi spui ca anii vor domoli inima-mi salbatica ce se incapataneaza sa vaneze un animal deja pradat. Imi tot repet vorbele tale dar nu stiu din ce motiv, nu le inteleg. Sau poate ca da ... nu vreau sa le inteleg. As fi vrut ca nici tu sa nu mai intelegi cuvinte pe care cu atata convingere le rostesti, incat uneori am impresia ca singurul pe care vrei sa-l convingi esti tu; pentru ca in ce ma priveste, stii de la inceput ca zadarnic incerci sa minti.
De cate ori n-am incercat sa topesc ghetarul inimii tale cantandu-ti dragostea ce creste pana la nori, cu raze de soare strapungandu-ti teama! Chiar si atunci cand voi simti ca si in mine piere lent tot ce astazi ma motiveaza, pentru ca imi sunt mult mai usor de infruntat zilele alaturi de tine, chiar si atunci eu voi incerca ... eu voi lupta pana cand nu voi mai avea suflare. Desi iti par copil, desi imi spui de fiecare data cu vocea tremuranda ca nu stiu ce vorbesc, desi ma minti chiar daca ochii te dezmint. Cum vrei ... nu trebuie sa-mi spui ... Dar tocmai tacerea imi recunoaste ca suntem indivizibili.
Insa daca tu vrei, invata-ma cum sa uit ... daca nu stii iubirii sa raspunzi cu iubire. Alunga tu lumina! Invata-ma sa ma intorc si sa plec fara a privi in urma, sa te las in trecut, in ploi interminabile si regrete sfasietoare. Singur, vei intelege ca nu mai poti zbura ... pentru ca nu ai crezut ca si tu ai aripi. Si in timpul asta gol, vei descoperi ca in fiecare cuvant copilaros si naiv, am avut dreptate. Daca ma alungi nu pot fi mai mult pentru tine decat o umbra. Nu vreau sa cred ca nimic nu dureaza o vesnicie ...
Dar vezi tu ... Libertatea vine doar atunci cand inveti sa lasi trecutul in urma ... Ne agatam de amintiri fara ca sa mai privim in jur. Traim intr-un trecut ce nu ar trebui sa lase urme si ne incapatanam sa ne oprim pentru lucruri trecatoare. Ridicam ziduri intre noi si lume dar mai ales catre noi insine, ne incarceram sufletul undeva sa nu il mai auzim si sa nu il mai stim, ce ramane alearga in lume mintindu-se ca va stii mai bine cand va gasi ce vrea cu adevarat. Continuu ducem o lupta cu un inamic invizibil ce pare a lovi de peste tot, fara a ne da oportunitatea de a ne apara. Ne loveste inima, ne tortureaza gandurile, sfasie trupul intre dorinte ce nu se impaca. Ai vrea cel putin sa stii impotriva cui lupti. Sa se arate si sa iti spuna: "Haide! In lupta dreapta unul din noi sa piara! " Dar renunti ... si asta pentru ca refuzi sa accepti ca adevaratul inamic esti tu insuti. Cel care lasa loc doar tacerii, patand ce e frumos de tot cu lacrimi. Pentru ca nu elibereaza sufletul ca sa mearga spre soare, sa ii topeasca toate patimile si toate suferintele.
Viata iti va deschide la un moment alte usi, nu va mai fi potrivnica dar s-ar putea ca in acel moment, sa devii tu piedica ce nu-ti va permite sa mergi mai departe. Pentru ca n-ai stiut a-ti pastra inima intreaga, disparandu-te in atatea povesti ca n-ai sa mai vezi cand intr-adevar lumina va patrunde catre tine. Pentru ca uneori ne prefacem orbi incapatandu-ne sa ne agatam de povesti pe care senini, ar trebui sa le lasam in urma. Si e atat de simplu! Drumul il stii deja, trebuie doar sa iti amintesti incotro pornisei, pentru ca acolo unde se zareste lumina ... acolo gasesti un nou inceput, acela pe care l-ai cautat dintotdeauna. Noptile acelea in care strigi de teama, te trezesti si esti tot singur, sunt o iluzie ... o capcana in care te avanti uitand ca indiferent de toate suferintele indurate, de toate limitele atinse, nu suntem niciodata singuri ... si ar trebui asta sa ne-o repetam mereu fiecare. Nu poti sa cazi mai jos de pamant, iar puterea vine intotdeauna din aceste limite si din cei care stau alaturi asteptand, privind si intinzandu-ti mana atunci cand vrei sa te ascunzi, ridicandu-te la suprafata.
Pentru ca ne lovim de prea multe nedreptati? Nu e vina nimanui ... Toti avem nevoie de un sprijin, pentru ca toti suntem slabi; atata timp cat suntem singuri, ne luptam cu intunericul. Linistea va creste cuprinzand in bratele ei inca o noapte in care amintirile te vor vana, lacrimile vor curge ramanand uitate in singuratatea ce invaluie orele grele ... daca deschizi ochii te vei trezi din cosmar, si langa tine va fi o mana ce sterge totul. Nu te poti opune nici daca vrei atunci cand ai cunoscut altceva, diferit, ce iti apartine. Razbesc spre tine cuvinte, le asculti si le urmezi orbeste nestiind incotro mergi. Mult mai tarziu te vei regasi pasind pragul fericirii. Tot ce a durut inveti a da uitarii, timpul te va invata ca nimic nu e in zadar. Atata timp sa fi crezut ca nu e nimeni in jur ... Sa-ti porti trupul decazut, fara vlaga, tacand si rugandu-te necontenit, pana ai pierdut tot.
Subiect: Pentru sufletul meu (Citit de 8319 ori)